Rubrica: accente | muzica de teatru | laboratoare de creație
Există artiști pentru care sunetul nu e doar fenomen fizic de expresie, ci un mod de a descifra lumea. La Vlaicu Golcea, frecvența devine materie reflexivă: o tensiune între luciditate și hazard, între disciplină și abandon de sine în universul din jur. Sunetul interoghează imaginea scenică, o destabilizează, o readuce în prezent. În parcursul său artistic se observă tendința recurentă, poate chiar nevoia, de reinventare, de anulare a ultimelor compoziții pentru a atinge acel tip de dezechilibru fertil care transformă modificările identitare în forță de compoziție. Urmărindu-i cariera, vei observa că întâlnirea cu teatrul a fost, în fond, o coliziune între două forme de ascultare. Vlaicu Golcea, format în rigoarea jazzului și a compoziției clasice, a descoperit pe scenă un alt tip de libertate – una în care sunetul nu mai aparține doar muzicii, ci spațiului, corporalității, respirației actorului. Îmi amintesc clar prima experiență sonoră într-un spectacol semnat de el: sunetul venea din interiorul scenei și metaboliza întregul discurs dramatic fără a-l dubla. Nimic ilustrativ sau decorativ. Doar vibrația precisă a unei prezențe care supraveghează întregul mecanism.
Absolvent al secției de Jazz din cadrul Universității Naționale de Muzică din București (promoția 1998), compozitorul a parcurs un traseu necanonic: doi ani de muzică bizantină, apoi jazz, o perioadă de predare, urmată de studii de compoziție clasică. Această formare stratificată, echilibristica între rigurozitate și improvizație, a generat o gândire sonoră cu geometrie proprie, în care structura și hazardul coexistă. Drumul spre teatru a început, simptomatic, dinspre dans. În anii ’90, compozitorul pătrunde în jazzul românesc și în lumea experimentelor electro-acustice (East Village, Aievea, Shukar Collective), dar contactul decisiv s-a produs odată cu întâlnirea cu coregraful Florin Fieroiu, în jurul anului 2000.
Din dorința de a afla mai multe despre cum vede el sound designul în artele spectacolului din România zilelor noastre, am pornit o cercetare care mi-a dezvăluit un om extrem de generos, în viața de zi cu zi, departe de lumina amețitoare (și, desigur, înșelătoare) a reflectoarelor; un om care își trăiește căutările într-un mix dulce-amar în raport cu propria conștiință de lume, cu speranță pentru viitor și revoltă față de prezent.
Amalia TĂNASE: Cum îți amintești începuturile tale în teatru? În ce fel pregătirea ta clasică în muzică a influențat drumul spre scenă?
Vlaicu GOLCEA:Totul a început în momentul în care m-am hotărât să dau la Conservator, prin clasa a XI-a. Am făcut prima facultate între 1993 și 1998, pentru a studia jazz, dar, pentru că nu puteam intra direct, am făcut doi ani de muzică bizantină. După aceea m-am transferat la pedagogie, am terminat jazz, am predat trei ani ca profesor de muzică, apoi m-am întors să studiez compoziție clasică. În paralel, cântam ca muzician de jazz. Pe finalul studiilor am început colaborarea cu coregraful Florin Fieroiu, care mi-a deschis toate urechile posibile. Conflictul dintre felul meu de a asculta și felul în care el „avea nevoie” de muzică a fost momentul meu de cotitură. Așa am intrat în muzicile de scenă – dinspre dansul contemporan și performance, înainte de teatru.
După perioada dansului contemporan și a performance-ului, teatrul s-a insinuat firesc în parcursul lui Vlaicu Golcea, ca o extindere a limbajului sonor spre teritorii narative și psihologice. În scurt timp, colaborările sale devin parte dintr-un peisaj esențial al scenei românești: Radu Afrim (Mansardă la Paris cu vedere spre moarte,2004;joi.mega.Joy,2006;Hai Iu Iu NU Hi You You, 2013; Castingul dracului, 2014), Radu Nica (Mountainbikerii, 2011; CUPLUtoniu – Furiile şi Marele război, 2012; Persona, 2019) Vlad Massaci (Martiri, 2019; Cântăreața Cheală, 2020), Florin Fieroiu (Human Installation, 2002; Life Sequences, 2008; Derdiedans, 2012; Urban Gif Show, 2019), Vava Ștefănescu (Cvartet pentru o lavalieră, 2014; Val şiCetatea Sufletelor, 2019), Sorin Militaru (Petrecerea sufletelor, 2009;Cu sufletul nu-i de glumit, 2016), Theodor-Cristian Popescu (Urâtul, 2011; Scene dintr-o execuție, 2012). Fiecare întâlnire a funcționat ca o punere sub semnul întrebării a raportului dintre imagine și sunet, dintre intenție regizorală și materie auditivă, iar, de-a lungul parcursului său, Vlaicu Golcea a construit o dramaturgie a sunetului care depășește funcția ilustrativă și se apropie de cea a textului. Sunetul devine o narațiune scenică în sine, adesea cu textură difuză, cu rol de tensiune subterană, alteori doar o linie melodică recognoscibilă care activează memoria colectivă a publicului.
A.T.: Cum s-a transformat pentru tine ideea de muzică în teatru, odată cu anii și experiențele acumulate?
V.G.: Muzica de scenă are cu totul alte rigori decât muzica de concert. Nu mai este elementul principal. Mi s-a părut mereu fascinant felul în care sunetul poate fi complementar, fără să intre în concurență cu celelalte arte. S-a dovedit în timp că este nevoie de el, că uneori cuvintele nu sunt de ajuns. Pentru mine, provocarea a fost mereu să înțeleg în ce fel sunetul poate spune ceea ce nu se spune altfel. Când se întâmplă asta, el devine limbaj – o semiotică a sunetului.
Dincolo de intuiția sa artistică, Vlaicu Golcea a dezvoltat în timp o atitudine critică față de ceea ce numește „preconcepțiile de bază ale meseriei”. Muzica, povestește el, e singura artă despre care toată lumea crede că știe ce e „bun” și ce e „prost”. În teatrul românesc, compozitorul e adesea redus la gustul regizorului – „îi place sau nu îi place genul ăla de muzică” – eliminând întregul strat de cunoaștere, intuiție și meșteșug. „În această relație inegală”, spune Vlaicu, „fiecare artist își caută propriul echilibru”, adesea imposibil de găsit, între instinct și rigoare, între dorințele regizorului și responsabilitatea autorului sonor. Vlaicu își continuă ideea spunând că sunetul, ca și scenografia sau lumina, trebuie să transmită informații, dar nu informații care „sună bine” sau se pliază pe cerințele regizorale, ci informații profunde, căci altfel totul riscă să devină tautologic.
A.T.: Cum se leagă pentru tine tehnologia de sunetul viu, de prezența scenică?
V.G.: M-a interesat mereu cum tehnologia poate pune umărul la acest rol al sunetului. De la felul în care e redată muzica de operator, până la device-uri. Device-urile îți influențează felul în care se aude totul. Diferența între muzica de scenă și cea de film este că muzica de scenă se întâmplă altfel în fiecare seară. E un timeline viu.
În 2021, Vlaicu Golcea a făcut un pas firesc, dar radical în cariera sa: s-a îndepărtat de cadrul instituțional pentru a construi unul propriu: Teatrul Postnațional Interfonic, o platformă experimentală care funcționează simultan ca laborator artistic, spațiu de reflecție și comunitate. Interfonic e un organism viu în care sunetul, textul și tehnologia se află într-un dialog continuu. Conceput ca o platformă trilingvă, unică în România, proiectul a devenit rapid o zonă de libertate pentru dramaturgi și artiști tineri, care refuză constrângerile formale ale producției teatrale tradiționale. Numele trimite la ideea de comunicare la distanță, de voce care traversează pereți și spații. Este o metaforă perfectă pentru tipul de teatru pe care Golcea îl imaginează: un teatru al intimității auditive, în care spectatorul devine ascultător-confident, iar scena se mută în căști, în interiorul conștiinței. Ceea ce a rezultat este un fel de teatru radiofonic al viitorului – imersiv, neliniștitor, articulat sonor și conceptual. Textele publicate pe platformă, semnate de tineri dramaturgi precum Monica Stoica sau Cătălina Bălălău, sunt montate sub forma unor lecturi performative care se joacă în interiorul limitelor percepției și ale limbajului.
A.T.: Cum vezi astăzi sistemul independent din România: mecanismele de finanțare, instituțiile, felul în care ele modelează spectacolul și experimentul teatral?
V.G.:Perioada post-pandemie a venit cu multă imaginație și dorință de exprimare, însă și cu niște dificultăți masive. Tăieri de fonduri, imposibilitatea de a lucra cu colaboratori, lipsă de resurse. În paralel, au apărut și noi posibilități de a te exprima, mai greu de atacat, dar care cer adaptare. Sistemul s-a schimbat, generațiile voastre funcționează într-o altă paradigmă, neprimite în niciun sistem, fie el de stat sau independent. Pentru că teatrul independent e, de fapt, dependent de același mecanism economic. Am simțit pe pielea mea asta când am pornit Interfonic. Citind texte scrise de autori tineri, am fost convins că nu vor vedea niciodată scena – și totuși am reușit să le creăm o existență, printr-o formă de haiducie web. Asta e singura formă reală de supraviețuire azi. Altfel, problema e stratificată. Mai întâi, trebuie să-ți transformi proiectul într-un limbaj de lemn acceptat de sistem, bifând rubrici. Ești obligat să promiți Q&A-uri, ateliere, activități conexe, până nu mai ai timp să te ocupi de proiectul de la care ai pornit, de scopul principal. Plus capcana financiară: trebuie să aduci 20% extern și să plătești tot înainte ca să primești rambursarea. Totul e un sistem „cu față umană”, dar profund standardizat care e menit să descurajeze inițiativele ieșite din comun.
Îmi revine în minte formula lui de „haiducie web” și mi se pare că e o expresie care sintetizează perfect spiritul proiectului. Interfonic nu este un gest de revoltă, ci unul de autoeliberare: o ocolire asumată a sistemului birocratic, o formă de independență digitală prin care arta se reconfigurează în propriul spațiu virtual. Prin Interfonic, Vlaicu Golcea devine un curator al modului în care sună noua generație.
Însă dincolo de satira care ne salvează de înstrăinarea completă și sentimentul vag de resemnare, Vlaicu Golcea vorbește despre fragilitatea structurii culturale și imposibilitatea de a crea un spațiu artistic liber într-o economie a supraviețuirii. Cu un ton revoltat, ne continuăm discuția parafrazând toate îndemnurile absurde auzite în ultima perioadă la radio, despre cum artiștii ar trebui să fie mai gospodari și comentăm, parcă împinși la spate de frigul lui octombrie, politicianismul de pretutindeni. Totuși, în ciuda tensiunilor și a restricțiilor, el continuă să creadă în experiment, în riscuri, în forme care se nasc „din greșeală” și care contrazic sistemele deja existente. Iar asta, în prezent, este cel puțin miraculos.
A.T.: Ce simți că nu ai explorat încă în sunet? Care sunt provocările tale astăzi?
V.G.:Păi… cam tot ce ține de tehnologie. AI-ul e o bibliotecă a umanității, super biased, dar fascinantă. Faptul că e antrenată pe șabloane ridică o întrebare: cum putem scăpa de ele? Mi se pare că această baie de șablon va genera, inevitabil, un overload care ne va forța să inventăm ceva nou. Sper doar să nu fiu atât de prins în toată schimbarea asta de paradigmă încât să nu fiu receptiv la lucruri autentice, care creează comunicare reală între oameni. Ba mai mult, e interesant cum promptuiești un AI, cum creezi cu el, ca și cum ți-ai modela un alter ego. E foarte performativ totul, aproape teatral. În fond, e o altă formă de dialog între tine și o entitate care îți reflectă propriile bias-uri. Oricum, dacă n-am fost contemporan cu apariția sintetizatorului, mă bucur totuși că sunt contemporan cu acest nou tip de sinteză. Am traversat toate categoriile de arte în care muzica nu mai e actor principal și mă interesează să rămân fluid, să nu devin fundamentalist. În artă nu există reguli, doar atenție și asumare.
Una dintre cele mai mari contribuții ale lui Vlaicu Golcea la artele spectacolului din România este modul în care a introdus funcția de sound designer în sfera meseriilor de bază de la care pornește spectacolul, urmărind, cu luciditatea necesară anilor 2000, o revoluție la nivel structural. Povestind despre infrastructura teatrelor din acea perioadă și lipsa de expertiză din România în domeniul echipamentelor de sunet, Vlaicu amintește că „acum 20 de ani am reușit, ușor-ușor, acolo unde s-a dorit și s-a putut, să integrez computerul și softul în procesul de redare a coloanei sonore”. Într-o perioadă în care muzica traversa o redescoperire a folclorului în experimentele live și cu orchestră pe scenă sau, ca în majoritatea producțiilor, în care creatorii redau sunetul de pe CD-uri sau casete, el a început să aducă laptopul și sintetizatorul direct în cabină, lângă mixer, în punctul 0 al creației.
A.T.: Ce mai înseamnă sunetul în teatru, astăzi? S-a schimbat percepția asupra sound designului în artele spectacolului românesc?
V.G.: Ce văd e că trăim o relație toxică cu device-urile, care devin oglinzile și manipulatorii noștri. Ne schimbă neurochimia creierului, creează fluxuri de dopamină care nu pot fi înlocuite, iar faptul că ascultăm muzică peste tot, că marile acte muzicale au devenit branduri și endorsement-uri, spune ceva despre consum. Dar, în același timp, mă întreb: ce mai spunem pe scenă și în ce fel? Când totul e disruptiv, iar referințele se pierd, riscul e ca mesajul să nu mai însemne nimic. Aici intervine responsabilitatea: să cauți adevărul, nu zgomotul.
Pentru Vlaicu Golcea, arta nu e un refugiu, ci o zonă de risc. Sunetul, în relație cu imaginea, nu caută doar armonia, ci tensiunea fertilă dintre ele. Uneori se cheamă, alteori se resping, formulându-și fiecare propria identitate scenică. Între ele se joacă acel dans seducător care transformă teatrul într-un organism viu.
Ce-mi rămâne foarte clar întipărit în minte după discuția cu Vlaicu Golcea este că astăzi nu mai există formule sigure, nici în compoziție, nici în percepție. Publicul contemporan, saturat de stimuli din toate direcțiile, nu mai reacționează la miracole prefabricate. Provocarea însă e alta: cum construiești un univers sonor care nu caută plăcerea imediată, ci nevoia de sens? Cum negociezi atenția din ce în ce mai precară a oamenilor de azi cu o poetică sonoră relevantă, care susține mesajul spectacolului și ține publicul captiv în poveste? În această dialectică a sunetului – între corp și tehnologie, între teamă și fascinație – Vlaicu Golcea își construiește de peste douăzeci de ani echilibrul. În logica lui Schopenhauer, muzica este expresia pură a voinței, forma în care lumea se reflectă pe sine fără reprezentare; în creația lui Vlaicu Golcea, această intuiție se transformă în practică: un teritoriu în care gândirea nu se supune materiei, ci o traversează, eliberând scena de propriile ei limite.
VLAICU GOLCEA │Dialectica sunetului
Autor: Amalia Tănase
Publicat în: Teatrul azi nr. 10-11-12/2025
Rubrica: accente | muzica de teatru | laboratoare de creație
Există artiști pentru care sunetul nu e doar fenomen fizic de expresie, ci un mod de a descifra lumea. La Vlaicu Golcea, frecvența devine materie reflexivă: o tensiune între luciditate și hazard, între disciplină și abandon de sine în universul din jur. Sunetul interoghează imaginea scenică, o destabilizează, o readuce în prezent. În parcursul său artistic se observă tendința recurentă, poate chiar nevoia, de reinventare, de anulare a ultimelor compoziții pentru a atinge acel tip de dezechilibru fertil care transformă modificările identitare în forță de compoziție. Urmărindu-i cariera, vei observa că întâlnirea cu teatrul a fost, în fond, o coliziune între două forme de ascultare. Vlaicu Golcea, format în rigoarea jazzului și a compoziției clasice, a descoperit pe scenă un alt tip de libertate – una în care sunetul nu mai aparține doar muzicii, ci spațiului, corporalității, respirației actorului. Îmi amintesc clar prima experiență sonoră într-un spectacol semnat de el: sunetul venea din interiorul scenei și metaboliza întregul discurs dramatic fără a-l dubla. Nimic ilustrativ sau decorativ. Doar vibrația precisă a unei prezențe care supraveghează întregul mecanism.
Absolvent al secției de Jazz din cadrul Universității Naționale de Muzică din București (promoția 1998), compozitorul a parcurs un traseu necanonic: doi ani de muzică bizantină, apoi jazz, o perioadă de predare, urmată de studii de compoziție clasică. Această formare stratificată, echilibristica între rigurozitate și improvizație, a generat o gândire sonoră cu geometrie proprie, în care structura și hazardul coexistă. Drumul spre teatru a început, simptomatic, dinspre dans. În anii ’90, compozitorul pătrunde în jazzul românesc și în lumea experimentelor electro-acustice (East Village, Aievea, Shukar Collective), dar contactul decisiv s-a produs odată cu întâlnirea cu coregraful Florin Fieroiu, în jurul anului 2000.
Din dorința de a afla mai multe despre cum vede el sound designul în artele spectacolului din România zilelor noastre, am pornit o cercetare care mi-a dezvăluit un om extrem de generos, în viața de zi cu zi, departe de lumina amețitoare (și, desigur, înșelătoare) a reflectoarelor; un om care își trăiește căutările într-un mix dulce-amar în raport cu propria conștiință de lume, cu speranță pentru viitor și revoltă față de prezent.
Amalia TĂNASE: Cum îți amintești începuturile tale în teatru? În ce fel pregătirea ta clasică în muzică a influențat drumul spre scenă?
Vlaicu GOLCEA: Totul a început în momentul în care m-am hotărât să dau la Conservator, prin clasa a XI-a. Am făcut prima facultate între 1993 și 1998, pentru a studia jazz, dar, pentru că nu puteam intra direct, am făcut doi ani de muzică bizantină. După aceea m-am transferat la pedagogie, am terminat jazz, am predat trei ani ca profesor de muzică, apoi m-am întors să studiez compoziție clasică. În paralel, cântam ca muzician de jazz. Pe finalul studiilor am început colaborarea cu coregraful Florin Fieroiu, care mi-a deschis toate urechile posibile. Conflictul dintre felul meu de a asculta și felul în care el „avea nevoie” de muzică a fost momentul meu de cotitură. Așa am intrat în muzicile de scenă – dinspre dansul contemporan și performance, înainte de teatru.
După perioada dansului contemporan și a performance-ului, teatrul s-a insinuat firesc în parcursul lui Vlaicu Golcea, ca o extindere a limbajului sonor spre teritorii narative și psihologice. În scurt timp, colaborările sale devin parte dintr-un peisaj esențial al scenei românești: Radu Afrim (Mansardă la Paris cu vedere spre moarte, 2004; joi.mega.Joy, 2006; Hai Iu Iu NU Hi You You, 2013; Castingul dracului, 2014), Radu Nica (Mountainbikerii, 2011; CUPLUtoniu – Furiile şi Marele război, 2012; Persona, 2019) Vlad Massaci (Martiri, 2019; Cântăreața Cheală, 2020), Florin Fieroiu (Human Installation, 2002; Life Sequences, 2008; Derdiedans, 2012; Urban Gif Show, 2019), Vava Ștefănescu (Cvartet pentru o lavalieră, 2014; Val şi Cetatea Sufletelor, 2019), Sorin Militaru (Petrecerea sufletelor, 2009; Cu sufletul nu-i de glumit, 2016), Theodor-Cristian Popescu (Urâtul, 2011; Scene dintr-o execuție, 2012). Fiecare întâlnire a funcționat ca o punere sub semnul întrebării a raportului dintre imagine și sunet, dintre intenție regizorală și materie auditivă, iar, de-a lungul parcursului său, Vlaicu Golcea a construit o dramaturgie a sunetului care depășește funcția ilustrativă și se apropie de cea a textului. Sunetul devine o narațiune scenică în sine, adesea cu textură difuză, cu rol de tensiune subterană, alteori doar o linie melodică recognoscibilă care activează memoria colectivă a publicului.
A.T.: Cum s-a transformat pentru tine ideea de muzică în teatru, odată cu anii și experiențele acumulate?
V.G.: Muzica de scenă are cu totul alte rigori decât muzica de concert. Nu mai este elementul principal. Mi s-a părut mereu fascinant felul în care sunetul poate fi complementar, fără să intre în concurență cu celelalte arte. S-a dovedit în timp că este nevoie de el, că uneori cuvintele nu sunt de ajuns. Pentru mine, provocarea a fost mereu să înțeleg în ce fel sunetul poate spune ceea ce nu se spune altfel. Când se întâmplă asta, el devine limbaj – o semiotică a sunetului.
Dincolo de intuiția sa artistică, Vlaicu Golcea a dezvoltat în timp o atitudine critică față de ceea ce numește „preconcepțiile de bază ale meseriei”. Muzica, povestește el, e singura artă despre care toată lumea crede că știe ce e „bun” și ce e „prost”. În teatrul românesc, compozitorul e adesea redus la gustul regizorului – „îi place sau nu îi place genul ăla de muzică” – eliminând întregul strat de cunoaștere, intuiție și meșteșug. „În această relație inegală”, spune Vlaicu, „fiecare artist își caută propriul echilibru”, adesea imposibil de găsit, între instinct și rigoare, între dorințele regizorului și responsabilitatea autorului sonor. Vlaicu își continuă ideea spunând că sunetul, ca și scenografia sau lumina, trebuie să transmită informații, dar nu informații care „sună bine” sau se pliază pe cerințele regizorale, ci informații profunde, căci altfel totul riscă să devină tautologic.
A.T.: Cum se leagă pentru tine tehnologia de sunetul viu, de prezența scenică?
V.G.: M-a interesat mereu cum tehnologia poate pune umărul la acest rol al sunetului. De la felul în care e redată muzica de operator, până la device-uri. Device-urile îți influențează felul în care se aude totul. Diferența între muzica de scenă și cea de film este că muzica de scenă se întâmplă altfel în fiecare seară. E un timeline viu.
În 2021, Vlaicu Golcea a făcut un pas firesc, dar radical în cariera sa: s-a îndepărtat de cadrul instituțional pentru a construi unul propriu: Teatrul Postnațional Interfonic, o platformă experimentală care funcționează simultan ca laborator artistic, spațiu de reflecție și comunitate. Interfonic e un organism viu în care sunetul, textul și tehnologia se află într-un dialog continuu. Conceput ca o platformă trilingvă, unică în România, proiectul a devenit rapid o zonă de libertate pentru dramaturgi și artiști tineri, care refuză constrângerile formale ale producției teatrale tradiționale. Numele trimite la ideea de comunicare la distanță, de voce care traversează pereți și spații. Este o metaforă perfectă pentru tipul de teatru pe care Golcea îl imaginează: un teatru al intimității auditive, în care spectatorul devine ascultător-confident, iar scena se mută în căști, în interiorul conștiinței. Ceea ce a rezultat este un fel de teatru radiofonic al viitorului – imersiv, neliniștitor, articulat sonor și conceptual. Textele publicate pe platformă, semnate de tineri dramaturgi precum Monica Stoica sau Cătălina Bălălău, sunt montate sub forma unor lecturi performative care se joacă în interiorul limitelor percepției și ale limbajului.
A.T.: Cum vezi astăzi sistemul independent din România: mecanismele de finanțare, instituțiile, felul în care ele modelează spectacolul și experimentul teatral?
V.G.: Perioada post-pandemie a venit cu multă imaginație și dorință de exprimare, însă și cu niște dificultăți masive. Tăieri de fonduri, imposibilitatea de a lucra cu colaboratori, lipsă de resurse. În paralel, au apărut și noi posibilități de a te exprima, mai greu de atacat, dar care cer adaptare. Sistemul s-a schimbat, generațiile voastre funcționează într-o altă paradigmă, neprimite în niciun sistem, fie el de stat sau independent. Pentru că teatrul independent e, de fapt, dependent de același mecanism economic. Am simțit pe pielea mea asta când am pornit Interfonic. Citind texte scrise de autori tineri, am fost convins că nu vor vedea niciodată scena – și totuși am reușit să le creăm o existență, printr-o formă de haiducie web. Asta e singura formă reală de supraviețuire azi. Altfel, problema e stratificată. Mai întâi, trebuie să-ți transformi proiectul într-un limbaj de lemn acceptat de sistem, bifând rubrici. Ești obligat să promiți Q&A-uri, ateliere, activități conexe, până nu mai ai timp să te ocupi de proiectul de la care ai pornit, de scopul principal. Plus capcana financiară: trebuie să aduci 20% extern și să plătești tot înainte ca să primești rambursarea. Totul e un sistem „cu față umană”, dar profund standardizat care e menit să descurajeze inițiativele ieșite din comun.
Îmi revine în minte formula lui de „haiducie web” și mi se pare că e o expresie care sintetizează perfect spiritul proiectului. Interfonic nu este un gest de revoltă, ci unul de autoeliberare: o ocolire asumată a sistemului birocratic, o formă de independență digitală prin care arta se reconfigurează în propriul spațiu virtual. Prin Interfonic, Vlaicu Golcea devine un curator al modului în care sună noua generație.
Însă dincolo de satira care ne salvează de înstrăinarea completă și sentimentul vag de resemnare, Vlaicu Golcea vorbește despre fragilitatea structurii culturale și imposibilitatea de a crea un spațiu artistic liber într-o economie a supraviețuirii. Cu un ton revoltat, ne continuăm discuția parafrazând toate îndemnurile absurde auzite în ultima perioadă la radio, despre cum artiștii ar trebui să fie mai gospodari și comentăm, parcă împinși la spate de frigul lui octombrie, politicianismul de pretutindeni. Totuși, în ciuda tensiunilor și a restricțiilor, el continuă să creadă în experiment, în riscuri, în forme care se nasc „din greșeală” și care contrazic sistemele deja existente. Iar asta, în prezent, este cel puțin miraculos.
A.T.: Ce simți că nu ai explorat încă în sunet? Care sunt provocările tale astăzi?
V.G.: Păi… cam tot ce ține de tehnologie. AI-ul e o bibliotecă a umanității, super biased, dar fascinantă. Faptul că e antrenată pe șabloane ridică o întrebare: cum putem scăpa de ele? Mi se pare că această baie de șablon va genera, inevitabil, un overload care ne va forța să inventăm ceva nou. Sper doar să nu fiu atât de prins în toată schimbarea asta de paradigmă încât să nu fiu receptiv la lucruri autentice, care creează comunicare reală între oameni. Ba mai mult, e interesant cum promptuiești un AI, cum creezi cu el, ca și cum ți-ai modela un alter ego. E foarte performativ totul, aproape teatral. În fond, e o altă formă de dialog între tine și o entitate care îți reflectă propriile bias-uri. Oricum, dacă n-am fost contemporan cu apariția sintetizatorului, mă bucur totuși că sunt contemporan cu acest nou tip de sinteză. Am traversat toate categoriile de arte în care muzica nu mai e actor principal și mă interesează să rămân fluid, să nu devin fundamentalist. În artă nu există reguli, doar atenție și asumare.
Una dintre cele mai mari contribuții ale lui Vlaicu Golcea la artele spectacolului din România este modul în care a introdus funcția de sound designer în sfera meseriilor de bază de la care pornește spectacolul, urmărind, cu luciditatea necesară anilor 2000, o revoluție la nivel structural. Povestind despre infrastructura teatrelor din acea perioadă și lipsa de expertiză din România în domeniul echipamentelor de sunet, Vlaicu amintește că „acum 20 de ani am reușit, ușor-ușor, acolo unde s-a dorit și s-a putut, să integrez computerul și softul în procesul de redare a coloanei sonore”. Într-o perioadă în care muzica traversa o redescoperire a folclorului în experimentele live și cu orchestră pe scenă sau, ca în majoritatea producțiilor, în care creatorii redau sunetul de pe CD-uri sau casete, el a început să aducă laptopul și sintetizatorul direct în cabină, lângă mixer, în punctul 0 al creației.
A.T.: Ce mai înseamnă sunetul în teatru, astăzi? S-a schimbat percepția asupra sound designului în artele spectacolului românesc?
V.G.: Ce văd e că trăim o relație toxică cu device-urile, care devin oglinzile și manipulatorii noștri. Ne schimbă neurochimia creierului, creează fluxuri de dopamină care nu pot fi înlocuite, iar faptul că ascultăm muzică peste tot, că marile acte muzicale au devenit branduri și endorsement-uri, spune ceva despre consum. Dar, în același timp, mă întreb: ce mai spunem pe scenă și în ce fel? Când totul e disruptiv, iar referințele se pierd, riscul e ca mesajul să nu mai însemne nimic. Aici intervine responsabilitatea: să cauți adevărul, nu zgomotul.
Pentru Vlaicu Golcea, arta nu e un refugiu, ci o zonă de risc. Sunetul, în relație cu imaginea, nu caută doar armonia, ci tensiunea fertilă dintre ele. Uneori se cheamă, alteori se resping, formulându-și fiecare propria identitate scenică. Între ele se joacă acel dans seducător care transformă teatrul într-un organism viu.
Ce-mi rămâne foarte clar întipărit în minte după discuția cu Vlaicu Golcea este că astăzi nu mai există formule sigure, nici în compoziție, nici în percepție. Publicul contemporan, saturat de stimuli din toate direcțiile, nu mai reacționează la miracole prefabricate. Provocarea însă e alta: cum construiești un univers sonor care nu caută plăcerea imediată, ci nevoia de sens? Cum negociezi atenția din ce în ce mai precară a oamenilor de azi cu o poetică sonoră relevantă, care susține mesajul spectacolului și ține publicul captiv în poveste? În această dialectică a sunetului – între corp și tehnologie, între teamă și fascinație – Vlaicu Golcea își construiește de peste douăzeci de ani echilibrul. În logica lui Schopenhauer, muzica este expresia pură a voinței, forma în care lumea se reflectă pe sine fără reprezentare; în creația lui Vlaicu Golcea, această intuiție se transformă în practică: un teritoriu în care gândirea nu se supune materiei, ci o traversează, eliberând scena de propriile ei limite.