Rubrica: accente | IA & tehnologii digitale în artele performative
Martina Tritthart și Holger Lang sunt autorii și curatorii performance-ului Democracy is Fun! Democrația e faină! A demokrácia szórakoztató!, desfășurat pe 26 și 27 august, în fosta fabrică de țigarete din Sfântu Gheorghe. Proiectul de anvergură a reunit peste 15 artiști din România, Austria, Ungaria, Germania, Polonia, și a fost realizat cu sprijinul Forumului Cultural Austriac, Goethe Institut, al Institutului Cultural Polonez și al Teatrului „Andrei Mureșanu”. Cei doi artiști au animat spațiul industrial dezafectat prin instalații media, ilustrând multiple perspective asupra democrației. Gândit sub forma unei colecții de instalații ce au la bază același concept, performance-ul a oferit o scenă pentru dialog și reflecție poetică.
Elena COMAN:În 2022, ați răspuns unui call de proiecte lansat de Forumul Cultural Austriac și ați ales doar România pentru rezidența voastră, Omission Possible la Sala Omnia din București, deși ați fi putut selecta trei țări. De ce România și care sunt cele mai puternice imagini și sunete pe care le asociați țării noastre?
Holger LANG: Am ales România pentru că era complet necunoscută, oferindu-ne un loc de explorat, fără niciun fel de prejudecăți. Când am ajuns prima dată în București, Bulevardul Magheru ni s-a părut o autostradă; iar amestecul de case în ruină, blocuri din epoca socialistă și clădiri noi era izbitor.
Martina TRITTHART: Ce m-a impresionat cel mai tare a fost peisajul sonor, mai zgomotos și mai sălbatic decât în Viena, și contrastele vizuale: blocuri, case vechi seculare și afișe uriașe ce acopereau fațadele. Acest mozaic de epoci făcea orașul să pară viu, dar și stratificat din punct de vedere istoric. Asta ne-a inspirat în parcursul nostru artistic.
E.C.: Cele două performance-uri create în România fac parte din misiunea voastră de a promova proiecte care utilizează mijloace media și site-specific. Care este motivația din spatele demersului artistic și relația voastră cu spațiul?
H.L.: Lucrul cu spațiul este esențial. Căutăm locuri cunoscute oamenilor, dar rămase în umbră, și le metamorfozăm prin film, sunet și lumină. Venim ca străini, oferind perspective noi, fără a da lecții, și încercăm să creăm ceva semnificativ pentru public, efemer, dar conectat la istoria culturală.
M.T.: Scopul inițial a fost să redeschidem clădiri nefolosite către public, lăsând oamenii să-și imagineze noi funcționalități ale lor. Multe spații sunt abandonate, dar oferă șansa unor intervenții care să provoace reflecție și interacțiune.
E.C.:Cum a luat naștere ideea performance-ului Democracy is Fun! și în ce mod a influențat specificul comunității locale din Sfântu Gheorghe?
H.L.: Proiectul s-a născut dintr-o inițiativă a Guvernului Austriac de a explora artistic conceptul de democrație. Andrei Popov de la Forumul Cultural Austriac a sugerat Transilvania ca locație. Având la dispoziție un timp limitat și un spațiu vast, nu puteam lucra singuri, așa că, pe lângă crearea propriilor lucrări, am curatoriat și implicat colaboratori din România, extinzând apoi proiectul într-un dialog internațional cu artiști din mai multe țări europene. Sfântu Gheorghe, spre deosebire de București, este un oraș mai mic, unde aproximativ 80% din populație vorbește maghiara, așa că limba și identitatea au jucat un rol fundamental. Istoria industrială a fabricii și eforturile actuale de transformare a acesteia într-un centru cultural au influențat substanțial modul în care am abordat spațiul.
E.C.: Ce modalități de explorare a democrației prin mijloace artistice ați utilizat în acest performance?
H.L.: Democrația este forma prin care oamenii își organizează viața împreună și presupune implicarea noastră permanentă. Ne-am dorit ca spectatorii să reflecteze asupra valorilor ei într-un mod pe care să-l experimenteze, nu doar să-l înțeleagă la nivel conceptual. De aceea am creat un mediu viu, imersiv – asemenea unui teatru virtual – unde vizitatorii puteau interacționa cu lucrări ce evocă experiența democrației. Participarea este esențială, pentru că democrația este un efort comun și continuu. Titlul, deliberat provocator, a fost inspirat de Joseph Beuys, al cărui lustig avea o tentă sarcastică. Am dorit să-i revendicăm sensul pozitiv, accentuând bucuria participării și nu divertismentul superficial. Traducerea în română și maghiară a necesitat atenție, întrucât limba modelează felul în care mesajul este perceput local.
M.T.: Limba a avut un rol esențial în conturarea proiectului. Atunci când am tradus titlul, am dezbătut dacă să sune amuzant, serios sau ironic, optând în cele din urmă pentru un ton neutru. Un asistent maghiar ne-a sprijinit în procesul de traducere și a semnalat dificultăți precum absența unui echivalent direct pentru sintagma „libertatea de exprimare” în maghiară. Chiar și tentativele de a inventa un termen cu ajutorul inteligenței artificiale au fost corectate de vorbitorii locali, subliniind modul în care limba însăși definește ceea ce poate fi spus și gândit.
E.C.: Îmbinând lucrările proprii și pe cele ale artiștilor invitați, cum ați construit și structurat instalațiile?
M.T.: Pentru proiectul Omission Possible am încurajat localnicii să contribuie cu fotografii, filme și sunete, astfel încât expoziția să reflecte atât perspectiva lor, cât și pe a noastră, iar această inițiativă am preluat-o și la Sfântu Gheorghe. Știam deja cum poate funcționa această colaborare: nu în sensul unei curatorieri de artiști, ci prin deschiderea către toate abordările artistice și găsirea unui loc pentru fiecare în performance. Rolul nostru s-a transformat constant: am fost curatori, organizatori, tehnicieni, în timp ce ne-am dezvoltat și propriile lucrări, împletind toate piesele într-un singur construct. A fost obositor, dar în același timp profund satisfăcător.
H.L.: Au fost 21 de instalații, iar întregul performance funcționa și el ca o lucrare unitară. Unii artiști au colaborat, alții au prezentat independent. A trebuit să coordonăm totul într-un mod coerent, oferind atât libertate de creație, cât și o aliniere la concept. Flexibilitatea și intuiția s-au dovedit esențiale, iar cel mai important a fost ca participanții să simtă că lucrarea le aparține. Atunci când sunt implicați activ, întregul capătă sens pentru toți.
E.C.: Democracy is Fun! a reunit peste 15 artiști, din diferite țări europene. Din perspectiva colaborării, ce similarități și diferențe ați observat?
M.T.: La Sfântu Gheorghe, ne-am dorit o prezență europeană mai amplă. Printre artiști s-a numărat, de exemplu, artista poloneză Izabela Barszcz, care a beneficiat de finanțare din partea Institutului Cultural Polonez. Diferențele nu au fost neapărat de ordin cultural sau național, ci mai degrabă generaționale și legate de experiență. Izabela, fiind mai tânără, s-a implicat activ în viața socială și a explorat cultura locală, în timp ce noi ne-am concentrat mai ales pe dimensiunea conceptuală a performance-ului, pe organizare și curatoriat.
H.L.: Provocarea reală în artă și cultură rămâne subfinanțarea. Încercăm să acoperim costurile de transport și materialele, oferind uneori contribuții modeste, dar niciodată suficiente. În schimb, putem oferi artiștilor o scenă, un mediu de lucru, un concept, un public. Le spunem: „Nu veți câștiga sau pierde bani, dar vă putem oferi o platformă provocatoare pentru a crea ceva cu adevărat valoros și apreciat.” Și artiștii înțeleg acest lucru.
E.C.: Poate fi considerat proiectul Democracy is Fun! un model de „bună practică” pentru alte colaborări artistice europene?
H.L.: În principiu, da, este un model bun. Singura problemă, așa cum am menționat, rămâne finanțarea. Aceste proiecte necesită săptămâni de pregătire și o cantitate uriașă de energie. Fără bugete adecvate, nu le poți repeta des. Totul depinde și de prioritățile programelor culturale. Observăm un tipar: spectacolele de divertisment primesc finanțare, în timp ce proiectele axate pe conținut se zbat. Dacă finanțatorii culturali s-ar reorienta puțin – mai mult către proiecte interdisciplinare semnificative și mai puțin către cele de divertisment – acesta ar fi cu siguranță un model solid de colaborare.
M.T.: Pe noi, însă, ne împlinește această muncă. Iubim ceea ce facem și ne-am dori să realizăm și mai mult, dacă ar exista bugete corecte pentru a remunera echitabil toți artiștii. Ideea că artiștii ar trebui să fie „fericiți doar că își pot expune lucrările” este greșită. Munca lor este reală, la fel ca orice altă profesie, și merită să fie remunerată corespunzător. Ceea ce apreciez în mod deosebit este și dimensiunea interdisciplinară pe care o dezvoltă aceste proiecte. Atât în București, cât și la Sfântu Gheorghe, am colaborat îndeaproape cu teatrele, a căror contribuție a fost esențială – nu doar prin sprijinul tehnic, ci și prin modul oamenilor de a înțelege și organiza spațiul. Ei sunt obișnuiți să lucreze cu resurse limitate și, totuși, reușesc să creeze ceva cu adevărat remarcabil.
E.C.: Cum s-au intersectat performance-ul, artele media și teatrul, și cum a modelat asta experiența publicului?
M.T.: Artiștii vizuali au lucrat cot la cot cu actori, dansatori și performeri. Această varietate a creat un adevărat sentiment de comunitate și s-a legat perfect de tema democrației: voci diferite care se reunesc.
H.L.: Pentru noi, nu există o linie clară între artele vizuale și cele performative. Teatrul are două avantaje esențiale. Primul: este live – se desfășoară într-un moment precis, adesea noaptea, în întuneric, cu lumină și atmosferă specifice. Astfel se creează un eveniment, nu doar o expoziție. Ne-am dorit acea energie, nu o galerie albă și statică. Al doilea: transformă publicul într-o parte activă a experienței. Într-un spațiu întunecat, cu lumini și figuri în mișcare, oamenii devin ei înșiși protagoniști, iar granița dintre artist, participant și spectator se estompează. De aceea spunem adesea: nu este chiar un spectacol, nu este doar o expoziție. Este o experiență.
E.C.: Cum a interacționat și receptat publicul din Sfântu Gheorghe performance-ul?
H.L.: Am avut doar două seri de performance, așa că totul a fost foarte concentrat. În prima seară, două doamne din comunitatea locală au venit pentru că văzuseră o postare pe rețelele sociale. Nu știau nimic despre proiect, dar au petrecut întreaga seară trecând de la o lucrare la alta. Dacă te implici cu adevărat în fiecare piesă, îți ia cel puțin o oră sau mai mult. Au fost răbdătoare, curioase și complet absorbite. Când am vorbit puțin după, am simțit că acesta e motivul pentru care facem asta. Dacă o singură persoană se implică atât de profund, efortul merită pe deplin.
E.C.: Cum transformă aceste performance-uri spațiile dezafectate și le oferă noi sensuri pentru public?
H.L.: Ambele locații se află într-o perioadă de tranziție: Omnia, fosta sală de conferințe a sediului central al Partidului Comunist din România, este programată pentru reamenajare, iar fabrica din Sfântu Gheorghe este în mare parte goală și neglijată. Sunt spații care pot fi experimentate doar acum, în starea lor actuală; peste câțiva ani, probabil că vor arăta foarte diferit. Fabrica de țigarete este o clădire protejată, iar aspectul ei exterior este conservat, dar va fi dificil de anticipat ce planuri există pentru viitor, mai ales că o parte din ea va fi integrată într-un nou muzeu. Cel mai probabil, multe lucruri se vor schimba, dar nu știm ce și cât. Publicul nu este un simplu privitor al performance-ului; el devine parte dintr-un moment în timp: un ecou al trecutului, suspendat între ceea ce a fost și ceea ce va veni. Tocmai de aceea este atât de important ca publicul să se simtă prezent și implicat în clipa de acum.
E.C.: Cum vă raportați la utilizarea inteligenței artificiale în proiectele voastre și ce considerații etice există?
H.L.: Folosim IA destul de mult pentru lucrul cu textul, ca instrument de cercetare și generare de idei. Ca partener de dialog e util. Sau poate propune direcții vizuale. Dar nu lăsăm IA să facă munca în locul nostru. În prezent, imaginile generate de IA arată adesea foarte asemănător: după un timp, îți dai seama că e o „imagine generată de IA”. Pentru proiectele noastre – care sunt despre locuri reale, istorii și comunități – nu vrem ceva artificial sau generic. Nu suntem împotriva IA – e aici să rămână și va crește. Dar în artă, mai ales când lucrezi cu valori precum democrația, trebuie să fii foarte atent în privința motivului pentru care folosești IA. Altfel, e doar spectacol – o suprafață goală.
M.T.: Există mai multe probleme etice serioase. Bazele de date IA sunt antrenate în mare parte și cu ajutorul unor imagini ale lucrărilor de artă, preluate fără consimțământ sau remunerație, deci care sunt „furate”. În același timp, consumul de energie este uriaș, ceea ce agravează criza climatică. Iar toate profiturile se duc către marile companii de tehnologie, nu către artiștii ale căror lucrări sunt folosite.
E.C.: Ar putea IA democratiza accesul la instrumente care să faciliteze creativitatea?
M.T.: Așa cum smartphone-urile au făcut fotografia accesibilă tuturor – deși un fotograf profesionist creează imagini de calitate superioară –, şi IA ar putea democratiza accesul la astfel de instrumente. Reduce barierele, dar, în final, calitatea vine tot din viziunea, experiența și sensibilitatea artistului, nu din instrument în sine.
H.L.: Și mai e un aspect: alfabetizarea media (media literacy). Mulți oameni nu vor putea distinge ce e creat de IA și ce e creat de oameni. Asta e periculos. Așadar, educația va fi crucială; oamenii trebuie să înțeleagă cum se creează media, cum funcționează IA și care sunt limitele sale. Arta se va confrunta mereu cu întrebări despre originalitate și autenticitate. IA doar accentuează această dezbatere.
Martina TRITTHART & Holger LANG: „Publicul devine un ecou al trecutului, suspendat între ceea ce a fost și ceea ce va veni”
Interviu realizat de Elena Coman
Publicat în: Teatrul azi nr. 7-8-9/2025
Rubrica: accente | IA & tehnologii digitale în artele performative
Martina Tritthart și Holger Lang sunt autorii și curatorii performance-ului Democracy is Fun! Democrația e faină! A demokrácia szórakoztató!, desfășurat pe 26 și 27 august, în fosta fabrică de țigarete din Sfântu Gheorghe. Proiectul de anvergură a reunit peste 15 artiști din România, Austria, Ungaria, Germania, Polonia, și a fost realizat cu sprijinul Forumului Cultural Austriac, Goethe Institut, al Institutului Cultural Polonez și al Teatrului „Andrei Mureșanu”. Cei doi artiști au animat spațiul industrial dezafectat prin instalații media, ilustrând multiple perspective asupra democrației. Gândit sub forma unei colecții de instalații ce au la bază același concept, performance-ul a oferit o scenă pentru dialog și reflecție poetică.
Elena COMAN: În 2022, ați răspuns unui call de proiecte lansat de Forumul Cultural Austriac și ați ales doar România pentru rezidența voastră, Omission Possible la Sala Omnia din București, deși ați fi putut selecta trei țări. De ce România și care sunt cele mai puternice imagini și sunete pe care le asociați țării noastre?
Holger LANG: Am ales România pentru că era complet necunoscută, oferindu-ne un loc de explorat, fără niciun fel de prejudecăți. Când am ajuns prima dată în București, Bulevardul Magheru ni s-a părut o autostradă; iar amestecul de case în ruină, blocuri din epoca socialistă și clădiri noi era izbitor.
Martina TRITTHART: Ce m-a impresionat cel mai tare a fost peisajul sonor, mai zgomotos și mai sălbatic decât în Viena, și contrastele vizuale: blocuri, case vechi seculare și afișe uriașe ce acopereau fațadele. Acest mozaic de epoci făcea orașul să pară viu, dar și stratificat din punct de vedere istoric. Asta ne-a inspirat în parcursul nostru artistic.
E.C.: Cele două performance-uri create în România fac parte din misiunea voastră de a promova proiecte care utilizează mijloace media și site-specific. Care este motivația din spatele demersului artistic și relația voastră cu spațiul?
H.L.: Lucrul cu spațiul este esențial. Căutăm locuri cunoscute oamenilor, dar rămase în umbră, și le metamorfozăm prin film, sunet și lumină. Venim ca străini, oferind perspective noi, fără a da lecții, și încercăm să creăm ceva semnificativ pentru public, efemer, dar conectat la istoria culturală.
M.T.: Scopul inițial a fost să redeschidem clădiri nefolosite către public, lăsând oamenii să-și imagineze noi funcționalități ale lor. Multe spații sunt abandonate, dar oferă șansa unor intervenții care să provoace reflecție și interacțiune.
E.C.: Cum a luat naștere ideea performance-ului Democracy is Fun! și în ce mod a influențat specificul comunității locale din Sfântu Gheorghe?
H.L.: Proiectul s-a născut dintr-o inițiativă a Guvernului Austriac de a explora artistic conceptul de democrație. Andrei Popov de la Forumul Cultural Austriac a sugerat Transilvania ca locație. Având la dispoziție un timp limitat și un spațiu vast, nu puteam lucra singuri, așa că, pe lângă crearea propriilor lucrări, am curatoriat și implicat colaboratori din România, extinzând apoi proiectul într-un dialog internațional cu artiști din mai multe țări europene. Sfântu Gheorghe, spre deosebire de București, este un oraș mai mic, unde aproximativ 80% din populație vorbește maghiara, așa că limba și identitatea au jucat un rol fundamental. Istoria industrială a fabricii și eforturile actuale de transformare a acesteia într-un centru cultural au influențat substanțial modul în care am abordat spațiul.
E.C.: Ce modalități de explorare a democrației prin mijloace artistice ați utilizat în acest performance?
H.L.: Democrația este forma prin care oamenii își organizează viața împreună și presupune implicarea noastră permanentă. Ne-am dorit ca spectatorii să reflecteze asupra valorilor ei într-un mod pe care să-l experimenteze, nu doar să-l înțeleagă la nivel conceptual. De aceea am creat un mediu viu, imersiv – asemenea unui teatru virtual – unde vizitatorii puteau interacționa cu lucrări ce evocă experiența democrației. Participarea este esențială, pentru că democrația este un efort comun și continuu. Titlul, deliberat provocator, a fost inspirat de Joseph Beuys, al cărui lustig avea o tentă sarcastică. Am dorit să-i revendicăm sensul pozitiv, accentuând bucuria participării și nu divertismentul superficial. Traducerea în română și maghiară a necesitat atenție, întrucât limba modelează felul în care mesajul este perceput local.
M.T.: Limba a avut un rol esențial în conturarea proiectului. Atunci când am tradus titlul, am dezbătut dacă să sune amuzant, serios sau ironic, optând în cele din urmă pentru un ton neutru. Un asistent maghiar ne-a sprijinit în procesul de traducere și a semnalat dificultăți precum absența unui echivalent direct pentru sintagma „libertatea de exprimare” în maghiară. Chiar și tentativele de a inventa un termen cu ajutorul inteligenței artificiale au fost corectate de vorbitorii locali, subliniind modul în care limba însăși definește ceea ce poate fi spus și gândit.
E.C.: Îmbinând lucrările proprii și pe cele ale artiștilor invitați, cum ați construit și structurat instalațiile?
M.T.: Pentru proiectul Omission Possible am încurajat localnicii să contribuie cu fotografii, filme și sunete, astfel încât expoziția să reflecte atât perspectiva lor, cât și pe a noastră, iar această inițiativă am preluat-o și la Sfântu Gheorghe. Știam deja cum poate funcționa această colaborare: nu în sensul unei curatorieri de artiști, ci prin deschiderea către toate abordările artistice și găsirea unui loc pentru fiecare în performance. Rolul nostru s-a transformat constant: am fost curatori, organizatori, tehnicieni, în timp ce ne-am dezvoltat și propriile lucrări, împletind toate piesele într-un singur construct. A fost obositor, dar în același timp profund satisfăcător.
H.L.: Au fost 21 de instalații, iar întregul performance funcționa și el ca o lucrare unitară. Unii artiști au colaborat, alții au prezentat independent. A trebuit să coordonăm totul într-un mod coerent, oferind atât libertate de creație, cât și o aliniere la concept. Flexibilitatea și intuiția s-au dovedit esențiale, iar cel mai important a fost ca participanții să simtă că lucrarea le aparține. Atunci când sunt implicați activ, întregul capătă sens pentru toți.
E.C.: Democracy is Fun! a reunit peste 15 artiști, din diferite țări europene. Din perspectiva colaborării, ce similarități și diferențe ați observat?
M.T.: La Sfântu Gheorghe, ne-am dorit o prezență europeană mai amplă. Printre artiști s-a numărat, de exemplu, artista poloneză Izabela Barszcz, care a beneficiat de finanțare din partea Institutului Cultural Polonez. Diferențele nu au fost neapărat de ordin cultural sau național, ci mai degrabă generaționale și legate de experiență. Izabela, fiind mai tânără, s-a implicat activ în viața socială și a explorat cultura locală, în timp ce noi ne-am concentrat mai ales pe dimensiunea conceptuală a performance-ului, pe organizare și curatoriat.
H.L.: Provocarea reală în artă și cultură rămâne subfinanțarea. Încercăm să acoperim costurile de transport și materialele, oferind uneori contribuții modeste, dar niciodată suficiente. În schimb, putem oferi artiștilor o scenă, un mediu de lucru, un concept, un public. Le spunem: „Nu veți câștiga sau pierde bani, dar vă putem oferi o platformă provocatoare pentru a crea ceva cu adevărat valoros și apreciat.” Și artiștii înțeleg acest lucru.
E.C.: Poate fi considerat proiectul Democracy is Fun! un model de „bună practică” pentru alte colaborări artistice europene?
H.L.: În principiu, da, este un model bun. Singura problemă, așa cum am menționat, rămâne finanțarea. Aceste proiecte necesită săptămâni de pregătire și o cantitate uriașă de energie. Fără bugete adecvate, nu le poți repeta des. Totul depinde și de prioritățile programelor culturale. Observăm un tipar: spectacolele de divertisment primesc finanțare, în timp ce proiectele axate pe conținut se zbat. Dacă finanțatorii culturali s-ar reorienta puțin – mai mult către proiecte interdisciplinare semnificative și mai puțin către cele de divertisment – acesta ar fi cu siguranță un model solid de colaborare.
M.T.: Pe noi, însă, ne împlinește această muncă. Iubim ceea ce facem și ne-am dori să realizăm și mai mult, dacă ar exista bugete corecte pentru a remunera echitabil toți artiștii. Ideea că artiștii ar trebui să fie „fericiți doar că își pot expune lucrările” este greșită. Munca lor este reală, la fel ca orice altă profesie, și merită să fie remunerată corespunzător. Ceea ce apreciez în mod deosebit este și dimensiunea interdisciplinară pe care o dezvoltă aceste proiecte. Atât în București, cât și la Sfântu Gheorghe, am colaborat îndeaproape cu teatrele, a căror contribuție a fost esențială – nu doar prin sprijinul tehnic, ci și prin modul oamenilor de a înțelege și organiza spațiul. Ei sunt obișnuiți să lucreze cu resurse limitate și, totuși, reușesc să creeze ceva cu adevărat remarcabil.
E.C.: Cum s-au intersectat performance-ul, artele media și teatrul, și cum a modelat asta experiența publicului?
M.T.: Artiștii vizuali au lucrat cot la cot cu actori, dansatori și performeri. Această varietate a creat un adevărat sentiment de comunitate și s-a legat perfect de tema democrației: voci diferite care se reunesc.
H.L.: Pentru noi, nu există o linie clară între artele vizuale și cele performative. Teatrul are două avantaje esențiale. Primul: este live – se desfășoară într-un moment precis, adesea noaptea, în întuneric, cu lumină și atmosferă specifice. Astfel se creează un eveniment, nu doar o expoziție. Ne-am dorit acea energie, nu o galerie albă și statică. Al doilea: transformă publicul într-o parte activă a experienței. Într-un spațiu întunecat, cu lumini și figuri în mișcare, oamenii devin ei înșiși protagoniști, iar granița dintre artist, participant și spectator se estompează. De aceea spunem adesea: nu este chiar un spectacol, nu este doar o expoziție. Este o experiență.
E.C.: Cum a interacționat și receptat publicul din Sfântu Gheorghe performance-ul?
H.L.: Am avut doar două seri de performance, așa că totul a fost foarte concentrat. În prima seară, două doamne din comunitatea locală au venit pentru că văzuseră o postare pe rețelele sociale. Nu știau nimic despre proiect, dar au petrecut întreaga seară trecând de la o lucrare la alta. Dacă te implici cu adevărat în fiecare piesă, îți ia cel puțin o oră sau mai mult. Au fost răbdătoare, curioase și complet absorbite. Când am vorbit puțin după, am simțit că acesta e motivul pentru care facem asta. Dacă o singură persoană se implică atât de profund, efortul merită pe deplin.
E.C.: Cum transformă aceste performance-uri spațiile dezafectate și le oferă noi sensuri pentru public?
H.L.: Ambele locații se află într-o perioadă de tranziție: Omnia, fosta sală de conferințe a sediului central al Partidului Comunist din România, este programată pentru reamenajare, iar fabrica din Sfântu Gheorghe este în mare parte goală și neglijată. Sunt spații care pot fi experimentate doar acum, în starea lor actuală; peste câțiva ani, probabil că vor arăta foarte diferit. Fabrica de țigarete este o clădire protejată, iar aspectul ei exterior este conservat, dar va fi dificil de anticipat ce planuri există pentru viitor, mai ales că o parte din ea va fi integrată într-un nou muzeu. Cel mai probabil, multe lucruri se vor schimba, dar nu știm ce și cât. Publicul nu este un simplu privitor al performance-ului; el devine parte dintr-un moment în timp: un ecou al trecutului, suspendat între ceea ce a fost și ceea ce va veni. Tocmai de aceea este atât de important ca publicul să se simtă prezent și implicat în clipa de acum.
E.C.: Cum vă raportați la utilizarea inteligenței artificiale în proiectele voastre și ce considerații etice există?
H.L.: Folosim IA destul de mult pentru lucrul cu textul, ca instrument de cercetare și generare de idei. Ca partener de dialog e util. Sau poate propune direcții vizuale. Dar nu lăsăm IA să facă munca în locul nostru. În prezent, imaginile generate de IA arată adesea foarte asemănător: după un timp, îți dai seama că e o „imagine generată de IA”. Pentru proiectele noastre – care sunt despre locuri reale, istorii și comunități – nu vrem ceva artificial sau generic. Nu suntem împotriva IA – e aici să rămână și va crește. Dar în artă, mai ales când lucrezi cu valori precum democrația, trebuie să fii foarte atent în privința motivului pentru care folosești IA. Altfel, e doar spectacol – o suprafață goală.
M.T.: Există mai multe probleme etice serioase. Bazele de date IA sunt antrenate în mare parte și cu ajutorul unor imagini ale lucrărilor de artă, preluate fără consimțământ sau remunerație, deci care sunt „furate”. În același timp, consumul de energie este uriaș, ceea ce agravează criza climatică. Iar toate profiturile se duc către marile companii de tehnologie, nu către artiștii ale căror lucrări sunt folosite.
E.C.: Ar putea IA democratiza accesul la instrumente care să faciliteze creativitatea?
M.T.: Așa cum smartphone-urile au făcut fotografia accesibilă tuturor – deși un fotograf profesionist creează imagini de calitate superioară –, şi IA ar putea democratiza accesul la astfel de instrumente. Reduce barierele, dar, în final, calitatea vine tot din viziunea, experiența și sensibilitatea artistului, nu din instrument în sine.
H.L.: Și mai e un aspect: alfabetizarea media (media literacy). Mulți oameni nu vor putea distinge ce e creat de IA și ce e creat de oameni. Asta e periculos. Așadar, educația va fi crucială; oamenii trebuie să înțeleagă cum se creează media, cum funcționează IA și care sunt limitele sale. Arta se va confrunta mereu cu întrebări despre originalitate și autenticitate. IA doar accentuează această dezbatere.
Interviu realizat de Elena COMAN