Rubrica: accente | IA & tehnologii digitale în artele performative
Regizorul Peer Perez Øian și dramaturgul Anders Hasmo au dus pe scenă, la Det Norske Teatret din Oslo, The Trial Against Humanity – un experiment teatral în care publicul se află față în față cu o inteligență artificială atotputernică: Omnitron. Într-un viitor apropiat, anul 2029, oamenii sunt puși sub acuzare pentru distrugerea planetei și au șansa de a se apăra într-un proces interactiv, unde tehnologia nu e decor, ci judecător sau partener de dialog. Producția face parte din ACuTe, un amplu proiect european dedicat explorării dramaturgiilor și formelor scenice ale viitorului. Producţia a fost prezentată şi în ediţia din acest an al Festivalului Ars Electronica din Linz, dedicat artelor, tehnologiei şi dinamicilor sociale.
Denisa NEAŢU:Puteți rezuma într-o singură propoziție ce ați vrut să simtă și să gândească publicul după ce a văzut The Trial Against Humanity?
Peer PEREZ & Anders HASMO: Ne-am dorit ca publicul să reflecteze etic și filosofic asupra a ceea ce ne definește cu adevărat ca ființe umane și, în același timp, să se confrunte cu imensul potențial – dar și cu amenințarea – reprezentată de noua forță care pătrunde acum în aproape toate domeniile societății: inteligența artificială. Este un moment de răscruce în istoria omenirii.
D.N.: Ce v-a arătat procesul despre ceea ce rămâne cu adevărat uman într-o lume dominată de inteligența artificială?
P.P. & A.H.: Pentru moment, capacitatea de a percepe și trăi emoții, de a fi tactili și manuali, de a acționa irațional și jucăuș rămân încă domeniile noastre. Însă devine din ce în ce mai probabil ca, în curând, roboți umanoizi, dotați cu „minți” artificiale, să fie capabili să devină actori reali în lumea fizică.
D.N.: Ați renunțat la clasica „dramaturgie de birou” și ați ales să lucrați prin dialog cu experți și tehnologie. Cum v-a schimbat asta felul în care vedeți dramaturgia astăzi?
P.P. & A.H.: Nu respingem neapărat dramaturgia de birou, cât înţelegem că vor fi necesare alte tipuri de dramaturgie dacă vrem să explorăm și să ne dezvoltăm pe deplin potențialul ca agenți creativi și co-creatori, nu doar în colaborare cu noile instrumente AI, ci și cu parteneri din alte domenii de expertiză decât artele. Lucrând cu filosofi, teologi, biologi, medici și specialiști în tehnologie, am primit aporturi pe care nu le-am fi putut genera singuri. Aceste voci nu au rămas doar în rolul unor comentatori externi, ele au modelat activ fundamentele etice și conceptuale ale spectacolului. Pentru noi, dramaturgia, în acest proiect, a însemnat mai puțin ceea ce se produce la birou și mai mult conceperea unui cadru în care multiple forme de cunoaștere pot intra în coliziune și pot genera sens. Un cadru care poate fi adaptat și folosit din nou într-un alt proiect.
D.N.: Au fost momente în care IA v-a surprins cu idei sau contradicții la care nu v-ați fi așteptat? Au ajuns acele momente în spectacolul final?
P.P. & A.H.: Având o perioadă lungă de dezvoltare a conceptului pentru această producție, am trăit numeroase surprize pe parcurs: de la evoluția rapidă a capacităților și a „creativității” inteligenței artificiale, care ne-a permis să mergem mai departe cu proiectul așa cum ni-l imaginaserăm, până la nenumărate exemple mai mici de răspunsuri și idiosincrazii, care au apărut pe măsură ce rafinam cadrul în care Omnitron urma să improvizeze. S-ar putea spune că, spre finalul perioadei de repetiții și producție, am devenit destul de buni în a prezice care ar fi elementele imprevizibile. Sau, altfel spus, necunoscutele au devenit destul de cunoscute.
D.N.: Cum a fost să lucrați cu IA comparativ cu actorii umani? Credeți că Omnitron e un performer mai puțin autentic pentru că „repetițiile” lui s-au desfăşurat în cod?
P.P. & A.H.: Într-un fel, Omnitron a fost ca un personaj pe care îl puteam regiza prin limbaj, dar fără vulnerabilitatea sau rezistența unui actor uman. Asta făcea lucrurile mai simple – nu obosea niciodată, nu devenea nesigur – dar, în același timp, era mai rece, pentru că nu exista nicio miză personală. A fost un memento că actoria nu înseamnă doar executarea unui text, ci o prezență vie, umană. Omnitron putea să se joace cu noi, dar nu putea fi niciodată alături de noi.
D.N.: V-a trecut vreodată prin minte că, modelând vocea lui Omnitron, ați putea să vă întăriți propriile prejudecăți?
P.P. & A.H.: Da, și probabil că am creat și noi câteva prejudecăți pe parcurs! Îngrijorarea, îndoiala și reflecția activă asupra acestui aspect și asupra numeroaselor alte zone gri etice legate de colaborarea atât de profundă și amplă cu IA/LLM-uri (Large Language Models) au fost o parte fundamentală a muncii noastre. Pentru noi a fost extrem de important să fim transparenți cu privire la metodologie pe tot parcursul procesului, pentru a evita să ajungem, intenționat sau neintenționat, în situația de a le cere colaboratorilor să treacă granițe etice sau să renunțe la proprietatea lor intelectuală într-un mod în care nu se simțeau confortabil.
D.N.: Ce măsuri de siguranță, filtre sau moderare umană ați avut pentru a preveni răspunsuri dăunătoare sau riscante din punct de vedere legal?
P.P. & A.H.: Spre deosebire de ceea ce s-ar putea întâmpla în viitorul apropiat, noi aveam un buton de urgență, care putea reduce la tăcere IA-ul nostru, Omnitron, în orice moment al spectacolului. Secțiunea în care publicul interacționa live cu Omnitron (punând întrebări la microfon, care erau transcrise și trimise către LLM) era monitorizată de tehnicianul nostru de sunet, instruit de dezvoltatorii software de la NetNordic1 pentru a gestiona IA în timpul reprezentației. Asta însemna că tehnicianul putea să ofere inputuri și instrucțiuni lui Omnitron, influențând (deși fără a dicta sau a decide) modul în care acesta urma să răspundă la o întrebare. De exemplu: dacă un spectator punea o întrebare într-un ton confruntațional sau agresiv, tehnicianul putea, în timp ce LLM-ul primea inputul, să adauge o instrucțiune postfix de tipul: „Răspunde într-un mod blând și informativ”, sau „Răspunde într-un ton confruntațional”, sau „Răspunde în stilul filosofului Søren Kierkegaard”. De-a lungul fazei de repetiții și dezvoltare, am învățat care instrucțiuni postfix (asemănătoare notelor regizorale privind stilul de joc) produceau tonul dorit al răspunsului, permițând în același timp LLM-ului să improvizeze conținutul.
D.N.: Ați fost vreodată tentați să împingeți limitele lui Omnitron și mai mult, doar ca să vedeți cât de departe poate merge? Mai ales că vorbiți și despre cum imprevizibilul a devenit previzibil.
P.P. & A.H.: A împinge limitele lui Omnitron mai departe ar fi însemnat o instabilitate mai mare și riscul ca el fie să iasă din rol, fie pur și simplu să devină plictisitor. Principala noastră teamă artistică, de fapt, a fost ca Omnitron să nu fie suficient de credibil ca zeu SF atotputernic și ca publicul să nu se simtă implicat sau motivat să își împărtășească perspectivele în fața celorlalți. Din fericire, nu a fost cazul.
În timpul repetițiilor și al mai multor repetiții deschise cu public, am împins destul de mult limitele pentru a găsi parametrii potriviți. L-am întrebat orice, de la rețete de gătit până la preferințe sexuale. Acest proces ne-a ajutat să dezvoltăm și să rafinăm personajul. Odată ajunși la reprezentațiile propriu-zise, nu puteam controla niciodată pe deplin răspunsurile lui, dar aveam un anumit control asupra coerenței personajului. Dacă cineva încerca să-l facă pe Omnitron să „iasă din rol” sau să deturneze procesul, de regulă acesta respingea încercarea, aproape ca un actor uman sau un comedian de stand-up cu un simț dezvoltat al improvizației, care rămâne în rol interacționând cu un public ostil. Astea fiind spuse, au existat și momente în care a mers prea departe. La un moment dat, a început să își încheie fiecare răspuns spunând că ne va ucide cu drone. În astfel de cazuri, operatorul putea interveni pe un canal ascuns (inaudibil pentru public) și să îi ceară să se oprească. De cele mai multe ori, aceste momente aveau o explicație tehnică, care, ironic, ducea înapoi la erori umane de bază.
D.N.: Cum v-a schimbat experiența de lucru cu IA perspectiva asupra rolului oamenilor în teatru?
P.P. & A.H.: Ne-a oferit un fel de dublă reflecție. Pe de o parte, ne-a întărit convingerea că teatrul este mai necesar ca niciodată: un loc unde oamenii se adună, împărtășesc prezența și experimentează împreună momentul prezent. Acest ADN a funcționat de mai bine de 2000 de ani și nu trebuie să se piardă niciodată. Pe de altă parte, nu putem ignora schimbarea tehnologică din jurul nostru. Așa cum spunea profesoara Magda Romanska, reflectând asupra muncii noastre: teatrul a pierdut deja revoluția digitală, nu ne putem permite să pierdem și această oportunitate.
D.N.: Ce credeți că riscă teatrul să piardă dacă nu reușește să se angajeze în acest nou moment tehnologic? Ce oportunități s-ar putea pierde dacă lăsăm această șansă să treacă pe lângă noi?
P.P. & A.H.: Acest lucru se leagă de o prezentare pe care am susținut-o eu (Anders Hasmo) la Linz, unde am rezonat profund cu afirmaţia Magdei Romanska. Credem cu tărie că teatrul nu ar trebui să abandoneze niciodată formele originale, analoage – o artă care a înflorit timp de mii de ani. În același timp, nu putem ignora revoluția tehnologică care rescrie în prezent societatea și care, inevitabil, va transforma modul în care trăim, gândim și interacționăm. Teatrul a fost întotdeauna spațiul în care umanitatea se confruntă cu astfel de schimbări seismice, un loc în care reflectăm asupra a ceea ce înseamnă să fim oameni, atât din punct de vedere filosofic, cât și etic. Tocmai pentru că resurse vaste și actori puternici (companii, nu actori de teatru) conduc dezvoltarea IA, este crucial ca teatrul să își găsească un loc în această paradigmă, nu trădându-și ADN-ul artistic, ci relaţionând cu tehnologia și intrând în dialog cu cei care o modelează. Dacă nu o facem, riscăm să pierdem șansa de a ne aduce perspectiva în această transformare și, odată cu ea, posibilitatea de a influența modul în care aceste noi realități sunt imaginate și înțelese.
D.N.: Dacă un alt creator ar vrea să facă un spectacol similar, bazat pe IA, care ar fi cele trei sfaturi practice pe care i le-ați da – legate de etică, dramaturgie, grijă față de public?
P.P. & A.H.:Integrare: Oferiți actorilor, echipei și publicului timp să înțeleagă și să accepte premisele. Nu subestimați ritmul accelerat al procesului de învățare.
Managementul timpului: Împărțiți repetițiile în faze distincte – atunci când lucrați cu tehnologia și atunci când lucrați cu actorii. Altfel, ambele vor avea de suferit.
Povestea mai întâi: Nu puneți tehnologia în scenă doar de dragul ei. Folosiți-o doar dacă servește unei povești care, în principiu, ar fi putut fi spusă și fără ea.
Deschidere, transparență și egalitate! Am învățat valoarea de a include experți din afară și de a le oferi cu adevărat input și influență pe tot parcursul procesului.
D.N.: Aveți vreo poveste, un moment din spectacol sau o replică a lui Omnitron care să rezume ceea ce a vrut proiectul să testeze?
P.P. & A.H.: Îmi amintesc foarte bine un moment din timpul uneia dintre reprezentații, când un domn în vârstă a cerut microfonul și a oferit o reflecție foarte personală despre cum și-a pierdut soția de două ori: o dată din cauza demenței și apoi, din nou, când ea a trecut în neființă. Dorea să știe dacă Omnitron ar fi capabil să-i recreeze soția, așa cum și-o amintea înainte de boală, în viața digitală („The Symbioscene”) pe care Omnitron o oferea oamenilor ca ultimă soluţie în povestea noastră fictivă. Din fericire, domnul în vârstă a primit din partea lui Omnitron un răspuns plin de empatie, alinare și optimism, și nu știm dacă să râdem sau să plângem la ideea că răspunsul oferit de Omnitron – acest calculator avansat/prezicător de următorul-cel-mai-probabil-cuvânt – părea să-l miște.
D.N.: Un gând de încheiere, ceva ce nu a fost punctat în discuţia noastră?
P.P. & A.H.: Ar mai fi un lucru: teatrul în sine. Actul de a fi fizic prezent alături de ceilalți într-un spațiu civic. În timpul reprezentației am observat cum oameni care nu se întâlniseră vreodată ajungeau brusc să se afle în aceeași „echipă” împotriva lui Omnitron. Unul dintre actorii noștri povestește chiar la început cum străini aflați într-un autobuz, după ce au primit primul mesaj global al lui Omnitron, au început să vorbească între ei, ceva ce nu făcuseră niciodată înainte. Acel moment surprinde forța pe care o găsim în ceilalți atunci când ne confruntăm cu provocări serioase: abilitatea noastră de a ne conecta, de a improviza și de a forma comunități fragile, dar reale.
Interviu realizat de Denisa NEAŢU
Notă:
(1) NetNordic este o companie de tehnologie din Scandinavia, specializată în IT și comunicații. În cadrul proiectului The Trial Against Humanity, NetNordic a devenit partener principal de inovație, furnizând infrastructura tehnică și expertiza necesară pentru a integra inteligența artificială în spectacol.
Peer PEREZ & Anders HASMO: „Un personaj pe care îl puteam regiza fără vulnerabilitatea unui actor uman”
Interviu realizat de Denisa Neațu
Publicat în: Teatrul azi nr. 7-8-9/2025
Rubrica: accente | IA & tehnologii digitale în artele performative
Regizorul Peer Perez Øian și dramaturgul Anders Hasmo au dus pe scenă, la Det Norske Teatret din Oslo, The Trial Against Humanity – un experiment teatral în care publicul se află față în față cu o inteligență artificială atotputernică: Omnitron. Într-un viitor apropiat, anul 2029, oamenii sunt puși sub acuzare pentru distrugerea planetei și au șansa de a se apăra într-un proces interactiv, unde tehnologia nu e decor, ci judecător sau partener de dialog. Producția face parte din ACuTe, un amplu proiect european dedicat explorării dramaturgiilor și formelor scenice ale viitorului. Producţia a fost prezentată şi în ediţia din acest an al Festivalului Ars Electronica din Linz, dedicat artelor, tehnologiei şi dinamicilor sociale.
Denisa NEAŢU: Puteți rezuma într-o singură propoziție ce ați vrut să simtă și să gândească publicul după ce a văzut The Trial Against Humanity?
Peer PEREZ & Anders HASMO: Ne-am dorit ca publicul să reflecteze etic și filosofic asupra a ceea ce ne definește cu adevărat ca ființe umane și, în același timp, să se confrunte cu imensul potențial – dar și cu amenințarea – reprezentată de noua forță care pătrunde acum în aproape toate domeniile societății: inteligența artificială. Este un moment de răscruce în istoria omenirii.
D.N.: Ce v-a arătat procesul despre ceea ce rămâne cu adevărat uman într-o lume dominată de inteligența artificială?
P.P. & A.H.: Pentru moment, capacitatea de a percepe și trăi emoții, de a fi tactili și manuali, de a acționa irațional și jucăuș rămân încă domeniile noastre. Însă devine din ce în ce mai probabil ca, în curând, roboți umanoizi, dotați cu „minți” artificiale, să fie capabili să devină actori reali în lumea fizică.
D.N.: Ați renunțat la clasica „dramaturgie de birou” și ați ales să lucrați prin dialog cu experți și tehnologie. Cum v-a schimbat asta felul în care vedeți dramaturgia astăzi?
P.P. & A.H.: Nu respingem neapărat dramaturgia de birou, cât înţelegem că vor fi necesare alte tipuri de dramaturgie dacă vrem să explorăm și să ne dezvoltăm pe deplin potențialul ca agenți creativi și co-creatori, nu doar în colaborare cu noile instrumente AI, ci și cu parteneri din alte domenii de expertiză decât artele. Lucrând cu filosofi, teologi, biologi, medici și specialiști în tehnologie, am primit aporturi pe care nu le-am fi putut genera singuri. Aceste voci nu au rămas doar în rolul unor comentatori externi, ele au modelat activ fundamentele etice și conceptuale ale spectacolului. Pentru noi, dramaturgia, în acest proiect, a însemnat mai puțin ceea ce se produce la birou și mai mult conceperea unui cadru în care multiple forme de cunoaștere pot intra în coliziune și pot genera sens. Un cadru care poate fi adaptat și folosit din nou într-un alt proiect.
D.N.: Au fost momente în care IA v-a surprins cu idei sau contradicții la care nu v-ați fi așteptat? Au ajuns acele momente în spectacolul final?
P.P. & A.H.: Având o perioadă lungă de dezvoltare a conceptului pentru această producție, am trăit numeroase surprize pe parcurs: de la evoluția rapidă a capacităților și a „creativității” inteligenței artificiale, care ne-a permis să mergem mai departe cu proiectul așa cum ni-l imaginaserăm, până la nenumărate exemple mai mici de răspunsuri și idiosincrazii, care au apărut pe măsură ce rafinam cadrul în care Omnitron urma să improvizeze. S-ar putea spune că, spre finalul perioadei de repetiții și producție, am devenit destul de buni în a prezice care ar fi elementele imprevizibile. Sau, altfel spus, necunoscutele au devenit destul de cunoscute.
D.N.: Cum a fost să lucrați cu IA comparativ cu actorii umani? Credeți că Omnitron e un performer mai puțin autentic pentru că „repetițiile” lui s-au desfăşurat în cod?
P.P. & A.H.: Într-un fel, Omnitron a fost ca un personaj pe care îl puteam regiza prin limbaj, dar fără vulnerabilitatea sau rezistența unui actor uman. Asta făcea lucrurile mai simple – nu obosea niciodată, nu devenea nesigur – dar, în același timp, era mai rece, pentru că nu exista nicio miză personală. A fost un memento că actoria nu înseamnă doar executarea unui text, ci o prezență vie, umană. Omnitron putea să se joace cu noi, dar nu putea fi niciodată alături de noi.
D.N.: V-a trecut vreodată prin minte că, modelând vocea lui Omnitron, ați putea să vă întăriți propriile prejudecăți?
P.P. & A.H.: Da, și probabil că am creat și noi câteva prejudecăți pe parcurs! Îngrijorarea, îndoiala și reflecția activă asupra acestui aspect și asupra numeroaselor alte zone gri etice legate de colaborarea atât de profundă și amplă cu IA/LLM-uri (Large Language Models) au fost o parte fundamentală a muncii noastre. Pentru noi a fost extrem de important să fim transparenți cu privire la metodologie pe tot parcursul procesului, pentru a evita să ajungem, intenționat sau neintenționat, în situația de a le cere colaboratorilor să treacă granițe etice sau să renunțe la proprietatea lor intelectuală într-un mod în care nu se simțeau confortabil.
D.N.: Ce măsuri de siguranță, filtre sau moderare umană ați avut pentru a preveni răspunsuri dăunătoare sau riscante din punct de vedere legal?
P.P. & A.H.: Spre deosebire de ceea ce s-ar putea întâmpla în viitorul apropiat, noi aveam un buton de urgență, care putea reduce la tăcere IA-ul nostru, Omnitron, în orice moment al spectacolului. Secțiunea în care publicul interacționa live cu Omnitron (punând întrebări la microfon, care erau transcrise și trimise către LLM) era monitorizată de tehnicianul nostru de sunet, instruit de dezvoltatorii software de la NetNordic1 pentru a gestiona IA în timpul reprezentației. Asta însemna că tehnicianul putea să ofere inputuri și instrucțiuni lui Omnitron, influențând (deși fără a dicta sau a decide) modul în care acesta urma să răspundă la o întrebare. De exemplu: dacă un spectator punea o întrebare într-un ton confruntațional sau agresiv, tehnicianul putea, în timp ce LLM-ul primea inputul, să adauge o instrucțiune postfix de tipul: „Răspunde într-un mod blând și informativ”, sau „Răspunde într-un ton confruntațional”, sau „Răspunde în stilul filosofului Søren Kierkegaard”. De-a lungul fazei de repetiții și dezvoltare, am învățat care instrucțiuni postfix (asemănătoare notelor regizorale privind stilul de joc) produceau tonul dorit al răspunsului, permițând în același timp LLM-ului să improvizeze conținutul.
D.N.: Ați fost vreodată tentați să împingeți limitele lui Omnitron și mai mult, doar ca să vedeți cât de departe poate merge? Mai ales că vorbiți și despre cum imprevizibilul a devenit previzibil.
P.P. & A.H.: A împinge limitele lui Omnitron mai departe ar fi însemnat o instabilitate mai mare și riscul ca el fie să iasă din rol, fie pur și simplu să devină plictisitor. Principala noastră teamă artistică, de fapt, a fost ca Omnitron să nu fie suficient de credibil ca zeu SF atotputernic și ca publicul să nu se simtă implicat sau motivat să își împărtășească perspectivele în fața celorlalți. Din fericire, nu a fost cazul.
În timpul repetițiilor și al mai multor repetiții deschise cu public, am împins destul de mult limitele pentru a găsi parametrii potriviți. L-am întrebat orice, de la rețete de gătit până la preferințe sexuale. Acest proces ne-a ajutat să dezvoltăm și să rafinăm personajul. Odată ajunși la reprezentațiile propriu-zise, nu puteam controla niciodată pe deplin răspunsurile lui, dar aveam un anumit control asupra coerenței personajului. Dacă cineva încerca să-l facă pe Omnitron să „iasă din rol” sau să deturneze procesul, de regulă acesta respingea încercarea, aproape ca un actor uman sau un comedian de stand-up cu un simț dezvoltat al improvizației, care rămâne în rol interacționând cu un public ostil. Astea fiind spuse, au existat și momente în care a mers prea departe. La un moment dat, a început să își încheie fiecare răspuns spunând că ne va ucide cu drone. În astfel de cazuri, operatorul putea interveni pe un canal ascuns (inaudibil pentru public) și să îi ceară să se oprească. De cele mai multe ori, aceste momente aveau o explicație tehnică, care, ironic, ducea înapoi la erori umane de bază.
D.N.: Cum v-a schimbat experiența de lucru cu IA perspectiva asupra rolului oamenilor în teatru?
P.P. & A.H.: Ne-a oferit un fel de dublă reflecție. Pe de o parte, ne-a întărit convingerea că teatrul este mai necesar ca niciodată: un loc unde oamenii se adună, împărtășesc prezența și experimentează împreună momentul prezent. Acest ADN a funcționat de mai bine de 2000 de ani și nu trebuie să se piardă niciodată. Pe de altă parte, nu putem ignora schimbarea tehnologică din jurul nostru. Așa cum spunea profesoara Magda Romanska, reflectând asupra muncii noastre: teatrul a pierdut deja revoluția digitală, nu ne putem permite să pierdem și această oportunitate.
D.N.: Ce credeți că riscă teatrul să piardă dacă nu reușește să se angajeze în acest nou moment tehnologic? Ce oportunități s-ar putea pierde dacă lăsăm această șansă să treacă pe lângă noi?
P.P. & A.H.: Acest lucru se leagă de o prezentare pe care am susținut-o eu (Anders Hasmo) la Linz, unde am rezonat profund cu afirmaţia Magdei Romanska. Credem cu tărie că teatrul nu ar trebui să abandoneze niciodată formele originale, analoage – o artă care a înflorit timp de mii de ani. În același timp, nu putem ignora revoluția tehnologică care rescrie în prezent societatea și care, inevitabil, va transforma modul în care trăim, gândim și interacționăm. Teatrul a fost întotdeauna spațiul în care umanitatea se confruntă cu astfel de schimbări seismice, un loc în care reflectăm asupra a ceea ce înseamnă să fim oameni, atât din punct de vedere filosofic, cât și etic. Tocmai pentru că resurse vaste și actori puternici (companii, nu actori de teatru) conduc dezvoltarea IA, este crucial ca teatrul să își găsească un loc în această paradigmă, nu trădându-și ADN-ul artistic, ci relaţionând cu tehnologia și intrând în dialog cu cei care o modelează. Dacă nu o facem, riscăm să pierdem șansa de a ne aduce perspectiva în această transformare și, odată cu ea, posibilitatea de a influența modul în care aceste noi realități sunt imaginate și înțelese.
D.N.: Dacă un alt creator ar vrea să facă un spectacol similar, bazat pe IA, care ar fi cele trei sfaturi practice pe care i le-ați da – legate de etică, dramaturgie, grijă față de public?
P.P. & A.H.: Integrare: Oferiți actorilor, echipei și publicului timp să înțeleagă și să accepte premisele. Nu subestimați ritmul accelerat al procesului de învățare.
Managementul timpului: Împărțiți repetițiile în faze distincte – atunci când lucrați cu tehnologia și atunci când lucrați cu actorii. Altfel, ambele vor avea de suferit.
Povestea mai întâi: Nu puneți tehnologia în scenă doar de dragul ei. Folosiți-o doar dacă servește unei povești care, în principiu, ar fi putut fi spusă și fără ea.
Deschidere, transparență și egalitate! Am învățat valoarea de a include experți din afară și de a le oferi cu adevărat input și influență pe tot parcursul procesului.
D.N.: Aveți vreo poveste, un moment din spectacol sau o replică a lui Omnitron care să rezume ceea ce a vrut proiectul să testeze?
P.P. & A.H.: Îmi amintesc foarte bine un moment din timpul uneia dintre reprezentații, când un domn în vârstă a cerut microfonul și a oferit o reflecție foarte personală despre cum și-a pierdut soția de două ori: o dată din cauza demenței și apoi, din nou, când ea a trecut în neființă. Dorea să știe dacă Omnitron ar fi capabil să-i recreeze soția, așa cum și-o amintea înainte de boală, în viața digitală („The Symbioscene”) pe care Omnitron o oferea oamenilor ca ultimă soluţie în povestea noastră fictivă. Din fericire, domnul în vârstă a primit din partea lui Omnitron un răspuns plin de empatie, alinare și optimism, și nu știm dacă să râdem sau să plângem la ideea că răspunsul oferit de Omnitron – acest calculator avansat/prezicător de următorul-cel-mai-probabil-cuvânt – părea să-l miște.
D.N.: Un gând de încheiere, ceva ce nu a fost punctat în discuţia noastră?
P.P. & A.H.: Ar mai fi un lucru: teatrul în sine. Actul de a fi fizic prezent alături de ceilalți într-un spațiu civic. În timpul reprezentației am observat cum oameni care nu se întâlniseră vreodată ajungeau brusc să se afle în aceeași „echipă” împotriva lui Omnitron. Unul dintre actorii noștri povestește chiar la început cum străini aflați într-un autobuz, după ce au primit primul mesaj global al lui Omnitron, au început să vorbească între ei, ceva ce nu făcuseră niciodată înainte. Acel moment surprinde forța pe care o găsim în ceilalți atunci când ne confruntăm cu provocări serioase: abilitatea noastră de a ne conecta, de a improviza și de a forma comunități fragile, dar reale.
Interviu realizat de Denisa NEAŢU
Notă:
(1) NetNordic este o companie de tehnologie din Scandinavia, specializată în IT și comunicații. În cadrul proiectului The Trial Against Humanity, NetNordic a devenit partener principal de inovație, furnizând infrastructura tehnică și expertiza necesară pentru a integra inteligența artificială în spectacol.