Rubrica: accente | IA & tehnologii digitale în artele performative
Ideea co-creației om-IA, a fost vehiculată și la Festivalul Ars Electronica (Linz, Austria). Foarte pe scurt, acesta este cel mai mare festival de artă, tehnologie și societate din Europa și s-a desfășurat anul acesta între 3 și 7 septembrie, în zeci de locații din orașul universitar de pe malul Dunării. Sloganul întrebare al acestei ediții (a 38-a) a fost: „Panic yes/no?” (Panică da/nu?), iar sursa apariției unui asemenea sentiment, evidentă: Inteligența Artificială. Festivalul a cuprins un număr impresionant de evenimente: expoziții de artă digitală, conferințe, panel talk-uri, concerte, ateliere, performance-uri, evenimente de networking și multe altele.
⇒ Conferința Staged Realitiesa adunat creatori de conținut digital, artiști, profesioniști, și si-a propus să exploreze felul în care IA-ul transformă teatrul. În opinia mea, una dintre cele mai interesante dezbateri a avut loc între Tawny Schlieski (SUA), producătoare interactivă și AC Coppens (fondatoarea agenției The Catalysts și moderatoarea conferinței). Pare că ne aflăm la momentul în care ne formulăm multe întrebări despre cum IA ne afectează deja creația, dar și la ce să ne așteptăm pentru viitor din partea acesteia. Există co-creație om-IA? Cine spune povestea? IA creează ceva original sau re-mixează? Este necesară distincția între a crea cu IA și a curatoria rezultatele generate de acesta? (Evocând în discuția cu av. Lefticariu această conferință, aceasta a opinat că, din punctul său de vedere, nu putem vorbi despre un co-autoriat om-IA atâta timp cât legea copyrightului prevede explicit că doar un om poate fi purtător de drepturi de autor.)
În altă ordine de idei, IA-ul poate ridica probleme de accesibilizare. Este nevoie să dispui de resurse financiare considerabile pentru a achiziționa versiunile mai avansate, care să genereze conținut imagine sau audio-video mai complex. Apoi, cine cunoaște să lucreze cu astfel de instrumente? Din discuție, a reieșit că tinerii și copiii, care au avut acces la această tehnologie sau la jocuri video, par mai probabil să fie următoarea generație care să utilizeze aceste instrumente, inclusiv în domeniul artelor spectacolului. Dimpotrivă, copiii care au avut acces la jocuri bazate pe principii mecanice este posibil să nu dezvolte (sau oricum, mai greu) aptitudini de utilizare a acestor sisteme și să fie dezavantajați pe piața muncii.
Tehnologia poate să te inspire pe scenă, îți poate da senzația că ți se adresează personal – apare sentimentul că ești văzut, perceput, că ești special – mai ales în cazul acelor tehnologii care presupun interactivitate. Iar IA poate avea această capacitate de a „sparge” imaginarii pereți între cei de pe scenă și cei din sală. În același timp, se insinuează și temerea că se va pierde treptat plăcerea de a asista la un act performativ cu un actor pe o scenă goală. Generațiile următoare vor mai fi interesate de acest tip de interacțiune simplă, dacă astăzi poți crea cu tehnologie conținut care să arate atât de… shinny? Tehnologia va reuși să fie suficient de stabilă pentru a face față… rulării în regim de live performance fără a ridica probleme majore echipelor artistice și tehnice?
Și totuși, ce evenimente cu caracter… spectacular sunt relevante consemnării pe care o încerc despre Ars Electronica’25? Aș exemplifica aceste legături om-AI în diverse forme performative prin trei instalații/performance-uri la care, după caz, am participat, pe care le-am testat sau în care m-am imersat. Evenimentele din această secțiune erau marcate, în materialele de promovare, cu un emoticon cu masca veselă a comediei, iar toate cele trei au folosit elemente de AI (prelucrare date, algoritmi, generare imagini și sunet, LLMs), dar și prezența fizică sau contribuția într-un fel sau altul a omului la forma spectaculară a întâmplării performative.
⇒ AI Facial Profiling, Levels of Paranoiaa fost expusă la nivelul Buncăr al POSTCITY, clădirea principală a Festivalului, din imediata apropiere a Gării Linz. Buncărul este spațiul cel mai întunecat atât la propriu, cât și la figurat, iar anul acesta a găzduit o amplă expoziție intitulată: „Panic. Complex. Absurd. Ominous”, curatoriată de Manuela Naveau (AT) și organizată în 8 Capitole. Experiența propusă de AI Facial a putut fi probată în intervale orare specifice, cei doi artiști fiind mai mult decât bucuroși să vorbească cu participanții despre proiectul lor și să își explice demersul. Marta Revuelta (SP/CH) și Laurent Weingart (CH) au creat această instalație în 2018 (acum conștienți că aceasta poate fi depășită și gândindu-se deja la o nouă versiune). Instalația a fost inspirată de două cercetări academice. Prima a fost condusă Michal Kosinski și Yiulan Wang care în 2017, la Universitatea Stanford, au dezvoltat un software „capabil” să detecteze orientarea sexuală a participanților – un așa-numit gaydar (1). A doua, a aparținut unor cercetători de la Universitatea Jiao Tong din Shanghai, denumită Inference Automated on Criminality (2016), aceștia pretinzând că puteau detecta criminali după trăsăturile feței. Ambele studii au născut la acea vreme foarte multe controverse, cum era și firesc, mai ales în privința rigurozității științifice, dar și a implicațiilor etice de realizare a unor asemenea software-uri.
Instalația duoului de artiști este o mașinărie-utilaj industrial, cu câteva mici ecrane pe care rulează imagini video cu oameni mânuind arme (cel mai probabil resurse de pe platforma YouTube), portrete video, respectiv chipul participantului. După ce Marta te împușcă în moalele capului cu un aparat de forma unui capsator de hârtie supradimensionat, în care se află ascunsă o cameră foto, aștepți câteva secunde până fotografia este imprimată pe hârtie, rulează pe o mini bandă de producție și se oprește în dreptul unui ștanțator care pune verdictul: LOW profile (profil scăzut), respectiv HIGH profile (profil ridicat) de om cu aptitudini de trăgaci, deci potențial pericol public. Marta povestește cu mândrie de faptul că analiza se face pe baza a aproape 8.000 de astfel de materiale video (cifra este infimă!) şi a unor măsurători faciale. Ești obligat să îți dai acordul de principiu că datele tale vor râmâne creatorilor instalației. Fără acest acord, nu poți testa instalația, ești doar privitor la experiența altora. Copia imprimată rămâne la artiști. Tu poți pleca doar cu o copie digitală a profilului tău. Interacțiunea cu artiștii între ludic și sobrietate, presiunea celorlalți care așteaptă la coadă creează spațiul dorit – de dubiu, teamă, de pact ultim cu Diavolul, prin care vrei să vezi ceea ce Natura a decis pentru tine. Întâlnind-o a doua zi, Marta povestește despre interacțiunea cu oamenii și crede că, în acest caz, funcționează puterea Oracolului mitologic: „IA este perfectă pentru asta. Omul a vrut din totdeauna să afle ceva de la o entitate care să-i depășească puterea, dar care, în același timp, să fie despre sine”. AI Act interzice sistemele IA care compilează date bazate pe recunoaștere facială, precum și cele de categorizare biometrică care se referă la atribute sensibile ale omului precum opiniile politice, viața sexuală, credințe religioase ş.a. De aceea, instalația își va păstra caracterul de operă de artă expusă într-o galerie, teren pe care legile se suspendă.
⇒ Tot în jurul Omului și a fascinației sale pentru impredictibilitatea angoasant-incitantă a prezenței sale pe Lume remixată de IA, a fost realizată și instalația performativ-participativ-imersivă: The Oracle: Ritual for The Future. În acest caz, tehnologia IA este folosită cu intenția de a aborda mecanisme ale subconșțientului uman, într-o propunere de a nu (te) gândi, cât mai degrabă de a simți.
Suntem (doar) opt persoane participante. Performance-ul este programat de trei ori pe zi, în fiecare din cele cinci zile de festival, iar rezervarea cu mult timp în avans este mai mult decât recomandată. Într-un spațiu de trecere al Level Ground al aceluia și POSTCITY, fiecărui participant i s-a indicat să își pună telefonul pe modul avion, să poarte ochelari speciali (dacă nu îi are deja pe ai săi), să nu vorbească deloc, să intre unul-câte-unul, să nu atingă performerii. Dispuși pe două rânduri, față în față, după ce am fost invitați pe rând înăuntru, într-un spațiu slab luminat, am răspuns prin semne câtorva întrebări. Acestea erau afișate pe ecranele telefoanelor purtate pe cap de cei 2 performeri/facilitatori: Poate fi sexy ceva ce nu este real? Ești pregătit/ă să lași loc noilor generații? Trebuie să fie real ca să fie semnificativ? Pe baza răspunsurilor primim stickere de hârtie diferit colorate, care ne sunt lipite pe haine. Suntem purtați apoi, cu toții, într-un spațiu hexagonal, cu tot atâtea spații de video-proiecție, acolo unde vom rămâne imersați până la sfârșit. Narațiunea nu este una liniară. Primim comenzi, ascultăm povești, vedem imagini care scurtcircuitează realitatea – ficțiuni posibile realizate de aplicații de IA. O dronă survolează spațiul și ne țintește pe trei dintre noi. Pare că asistăm la povestea cercetării care a stat la baza acestei instalații, a testării de către artiști a diferitelor versiuni ale Dall E, pe măsură ce acesta devenea din ce în ce mai performant. Pare că pe parcursul dezvoltării proiectului, unul dintre artiști a murit, făcând ceea ce îi plăcea cel mai mult – studiu geologic. O balenă eșuată pe un posibil mal e acoperită treptat de pixeli colorați. O trecere de la un Străin (anybody), la un Cineva (somebody), în fine la Corp (body). Importanța apartenței la o familie, un grup, la un împreună. Siluetele celor trei participanți care au fost în vizorul dronei apar modificate pe ecrane (singurul moment de generare live de imagini, de altfel, din performance, toate celelalte fiind pre-înregistrate). Corpurile lor devin… fluide, deschizând posibilități noi de reprezentare a sinelui prin corp, o provocare a genurilor și identităților în acest viitor posibil. Povestea se construiește în mintea fiecărui participant, prin asociații – speranța unui viitor într-un univers marin din care ies brațe robotice, transformându-se pe rând în bare metalice incandescente.
⇒ În fine, The Trial Against Humanity (Procesul împotriva umanității), producție a Det Norske Teatret (Oslo, NO) realizat în cadrul proiectului de cercetare artistică, ACuTe. Teatrul norvegian a prezentat o formă comprimată a spectacolului care a avut premiera în mai 2025, în sala DeepSpace a Centrului Ars Electronica. DeepSpace este impresionantă prin dimensiuni (un perete vertical de proiecție 16×9 m, aceleași dimensiuni pe podea, rezoluție a imaginii 8K) și prin experiența imersivă pe care o poate oferi. Această versiune de turneu a menținut linia roșie a intrigii: oamenii l-au creat pe Omnitron care și-a dat seama treptat că aceștia sunt răspunzători pentru distrugerea Planetei și decide: „… Ați vorbit. Am ascultat. Și astfel, cu toate protocoalele respectate, cu toate vocile auzite, dau verdictul: pentru război și cruzime, omenirea este găsită vinovată. Pentru eradicarea sistematică a vieții, omenirea este găsită vinovată. Pentru încălcările împotriva altor specii, omenirea este găsită vinovată. Pentru crimele împotriva Pământului însuși, omenirea este găsită vinovată…”(2). Vocea sa răsună limpede, pe un ton hotărât, dar fără asperități: „Veți fi neutralizați. Nu prin violență, ci prin precizie, nu cu ură, ci prin claritate”(3). Oamenii – cei doi protagoniști, un cuplu, el și ea – își așteaptă rândul. Nici pentru ei sfârșitul nu este marcat de panică sau revoltă, întreaga atmosferă de sfârșit de lume având ceva din Melancolia lui Lars von Trier, dar cu oamenii mult mai lucizi. Cei doi caută tandrețea și mângâierea în ultimele momente, el cântă (pentru noi toți) un stângaci, dar… uman cântec la chitară. Opțiunea pe care Omnitron o oferă oamenilor – din recunoștință pentru că ei au scris primele linii de cod care l-au creat – este de a se reuni într-un spațiu digital numit, symbio-scene (scena simbio), spațiu în care ierarhiile sau relațiile de subordonare între oameni și mașinării vor fi abolite. Sunt momente în care sesizăm caracteristicile IA: lipsa prezenței fizice, în ciuda prezenței sale… posibil emoționale.
Dezbaterea se deschide către sală, iar spectatorii au ocazia de a-i pune întrebări sau de a dezbate cu Omnitron. (Procedeul a fost utilizat și în spectacolul Sh4dow– jucat la ediția din 2022 a Festivalului Ars Electronica – fiind prezentat ca primul spectacol de teatru în care protagonistul era IA). Se creează astfel un sentiment și mai profund al comunității vremelnice care s-a format dintre noi, cei prezenți în sală – cu toții oameni – într-o încercare de conștientizare a unicității prin corporalitate și recâștigarea astfel a spațiului fizic. În același timp, spectacolul este mijlocul ideal prin care teatrul să își afirme rolul de spațiu de reflecție și de dezbatere a unor problematici legate de viitorul omenirii, a relației cu tehnologia, a implicațiilor etice, politice, sociale, care vin cu noua revoluție tehnologică. La final, Omnitron se refugiază odată ce își va fi terminat treaba, parcă măcinat de un sentiment al singurătății, în înălțimile peretelui DeepSpace într-un abisal cloud.
În loc de concluzie, evoc una din operele expuse în același spațiu-Purgatoriu, Bunker. Dynamics of a Dog in a Leash (Dinamicile unui câine în lesă), creație Takaiuki Todo (JP), reprezintă un câine-robot priponit în lanțuri, care se luptă să evadeze. Trage, se zbuciumă, cade, se încurcă în metal, își recuperează poziția patrupedă; minute în șir, cu fundal sonor de schelălăieli digitale. Lucrarea cred că poate funcționa inclusiv ca metaforă a relației din prezent, om-IA. Ca om, deși mi-am spus că este doar un robot, „chinul” său mă tulbură, nu știu dacă, totuși, printre fiare și circuite nu există şi conștiință sau durere. Sau acestea vor fi la un moment dat. Dar ce s-ar întâmpla dacă ar fi lăsat să scape? După tot ce a îndurat? Și dacă va căpăta memoria celor petrecute? Pentru moment, salvarea stă în… Artă! Va urma…
Disclaimers:
*Am participat la Festivalul Ars Electronica ’25, în cadrul evenimentelor de Knowledge Transfer, ca manager de proiect al ACuTe (Culture Testbeds for Performing Arts and New Technology), din partea Teatrului Național „Marin Sorescu” din Craiova. Proiectul ACuTe este co-finanțat din Programul Europa Creativă al Comisiei Europene.
*Toate link-urile web au fost accesate în data de 18 septembrie 2025.
*Pentru conceperea, scrierea și redactarea acestui articol nu am folosit sprijinul IA.
Inteligența artificială și teatrul? În 2025? | Reprezentări performative la Festivalul Ars Electronica ’25
Autor: George-Albert Costea
Publicat în: Teatrul azi nr. 7-8-9/2025
Rubrica: accente | IA & tehnologii digitale în artele performative
Ideea co-creației om-IA, a fost vehiculată și la Festivalul Ars Electronica (Linz, Austria). Foarte pe scurt, acesta este cel mai mare festival de artă, tehnologie și societate din Europa și s-a desfășurat anul acesta între 3 și 7 septembrie, în zeci de locații din orașul universitar de pe malul Dunării. Sloganul întrebare al acestei ediții (a 38-a) a fost: „Panic yes/no?” (Panică da/nu?), iar sursa apariției unui asemenea sentiment, evidentă: Inteligența Artificială. Festivalul a cuprins un număr impresionant de evenimente: expoziții de artă digitală, conferințe, panel talk-uri, concerte, ateliere, performance-uri, evenimente de networking și multe altele.
⇒ Conferința Staged Realitiesa adunat creatori de conținut digital, artiști, profesioniști, și si-a propus să exploreze felul în care IA-ul transformă teatrul. În opinia mea, una dintre cele mai interesante dezbateri a avut loc între Tawny Schlieski (SUA), producătoare interactivă și AC Coppens (fondatoarea agenției The Catalysts și moderatoarea conferinței). Pare că ne aflăm la momentul în care ne formulăm multe întrebări despre cum IA ne afectează deja creația, dar și la ce să ne așteptăm pentru viitor din partea acesteia. Există co-creație om-IA? Cine spune povestea? IA creează ceva original sau re-mixează? Este necesară distincția între a crea cu IA și a curatoria rezultatele generate de acesta? (Evocând în discuția cu av. Lefticariu această conferință, aceasta a opinat că, din punctul său de vedere, nu putem vorbi despre un co-autoriat om-IA atâta timp cât legea copyrightului prevede explicit că doar un om poate fi purtător de drepturi de autor.)
În altă ordine de idei, IA-ul poate ridica probleme de accesibilizare. Este nevoie să dispui de resurse financiare considerabile pentru a achiziționa versiunile mai avansate, care să genereze conținut imagine sau audio-video mai complex. Apoi, cine cunoaște să lucreze cu astfel de instrumente? Din discuție, a reieșit că tinerii și copiii, care au avut acces la această tehnologie sau la jocuri video, par mai probabil să fie următoarea generație care să utilizeze aceste instrumente, inclusiv în domeniul artelor spectacolului. Dimpotrivă, copiii care au avut acces la jocuri bazate pe principii mecanice este posibil să nu dezvolte (sau oricum, mai greu) aptitudini de utilizare a acestor sisteme și să fie dezavantajați pe piața muncii.
Tehnologia poate să te inspire pe scenă, îți poate da senzația că ți se adresează personal – apare sentimentul că ești văzut, perceput, că ești special – mai ales în cazul acelor tehnologii care presupun interactivitate. Iar IA poate avea această capacitate de a „sparge” imaginarii pereți între cei de pe scenă și cei din sală. În același timp, se insinuează și temerea că se va pierde treptat plăcerea de a asista la un act performativ cu un actor pe o scenă goală. Generațiile următoare vor mai fi interesate de acest tip de interacțiune simplă, dacă astăzi poți crea cu tehnologie conținut care să arate atât de… shinny? Tehnologia va reuși să fie suficient de stabilă pentru a face față… rulării în regim de live performance fără a ridica probleme majore echipelor artistice și tehnice?
Și totuși, ce evenimente cu caracter… spectacular sunt relevante consemnării pe care o încerc despre Ars Electronica’25? Aș exemplifica aceste legături om-AI în diverse forme performative prin trei instalații/performance-uri la care, după caz, am participat, pe care le-am testat sau în care m-am imersat. Evenimentele din această secțiune erau marcate, în materialele de promovare, cu un emoticon cu masca veselă a comediei, iar toate cele trei au folosit elemente de AI (prelucrare date, algoritmi, generare imagini și sunet, LLMs), dar și prezența fizică sau contribuția într-un fel sau altul a omului la forma spectaculară a întâmplării performative.
⇒ AI Facial Profiling, Levels of Paranoia a fost expusă la nivelul Buncăr al POSTCITY, clădirea principală a Festivalului, din imediata apropiere a Gării Linz. Buncărul este spațiul cel mai întunecat atât la propriu, cât și la figurat, iar anul acesta a găzduit o amplă expoziție intitulată: „Panic. Complex. Absurd. Ominous”, curatoriată de Manuela Naveau (AT) și organizată în 8 Capitole. Experiența propusă de AI Facial a putut fi probată în intervale orare specifice, cei doi artiști fiind mai mult decât bucuroși să vorbească cu participanții despre proiectul lor și să își explice demersul. Marta Revuelta (SP/CH) și Laurent Weingart (CH) au creat această instalație în 2018 (acum conștienți că aceasta poate fi depășită și gândindu-se deja la o nouă versiune). Instalația a fost inspirată de două cercetări academice. Prima a fost condusă Michal Kosinski și Yiulan Wang care în 2017, la Universitatea Stanford, au dezvoltat un software „capabil” să detecteze orientarea sexuală a participanților – un așa-numit gaydar (1). A doua, a aparținut unor cercetători de la Universitatea Jiao Tong din Shanghai, denumită Inference Automated on Criminality (2016), aceștia pretinzând că puteau detecta criminali după trăsăturile feței. Ambele studii au născut la acea vreme foarte multe controverse, cum era și firesc, mai ales în privința rigurozității științifice, dar și a implicațiilor etice de realizare a unor asemenea software-uri.
Instalația duoului de artiști este o mașinărie-utilaj industrial, cu câteva mici ecrane pe care rulează imagini video cu oameni mânuind arme (cel mai probabil resurse de pe platforma YouTube), portrete video, respectiv chipul participantului. După ce Marta te împușcă în moalele capului cu un aparat de forma unui capsator de hârtie supradimensionat, în care se află ascunsă o cameră foto, aștepți câteva secunde până fotografia este imprimată pe hârtie, rulează pe o mini bandă de producție și se oprește în dreptul unui ștanțator care pune verdictul: LOW profile (profil scăzut), respectiv HIGH profile (profil ridicat) de om cu aptitudini de trăgaci, deci potențial pericol public. Marta povestește cu mândrie de faptul că analiza se face pe baza a aproape 8.000 de astfel de materiale video (cifra este infimă!) şi a unor măsurători faciale. Ești obligat să îți dai acordul de principiu că datele tale vor râmâne creatorilor instalației. Fără acest acord, nu poți testa instalația, ești doar privitor la experiența altora. Copia imprimată rămâne la artiști. Tu poți pleca doar cu o copie digitală a profilului tău. Interacțiunea cu artiștii între ludic și sobrietate, presiunea celorlalți care așteaptă la coadă creează spațiul dorit – de dubiu, teamă, de pact ultim cu Diavolul, prin care vrei să vezi ceea ce Natura a decis pentru tine. Întâlnind-o a doua zi, Marta povestește despre interacțiunea cu oamenii și crede că, în acest caz, funcționează puterea Oracolului mitologic: „IA este perfectă pentru asta. Omul a vrut din totdeauna să afle ceva de la o entitate care să-i depășească puterea, dar care, în același timp, să fie despre sine”. AI Act interzice sistemele IA care compilează date bazate pe recunoaștere facială, precum și cele de categorizare biometrică care se referă la atribute sensibile ale omului precum opiniile politice, viața sexuală, credințe religioase ş.a. De aceea, instalația își va păstra caracterul de operă de artă expusă într-o galerie, teren pe care legile se suspendă.
⇒ Tot în jurul Omului și a fascinației sale pentru impredictibilitatea angoasant-incitantă a prezenței sale pe Lume remixată de IA, a fost realizată și instalația performativ-participativ-imersivă: The Oracle: Ritual for The Future. În acest caz, tehnologia IA este folosită cu intenția de a aborda mecanisme ale subconșțientului uman, într-o propunere de a nu (te) gândi, cât mai degrabă de a simți.
Suntem (doar) opt persoane participante. Performance-ul este programat de trei ori pe zi, în fiecare din cele cinci zile de festival, iar rezervarea cu mult timp în avans este mai mult decât recomandată. Într-un spațiu de trecere al Level Ground al aceluia și POSTCITY, fiecărui participant i s-a indicat să își pună telefonul pe modul avion, să poarte ochelari speciali (dacă nu îi are deja pe ai săi), să nu vorbească deloc, să intre unul-câte-unul, să nu atingă performerii. Dispuși pe două rânduri, față în față, după ce am fost invitați pe rând înăuntru, într-un spațiu slab luminat, am răspuns prin semne câtorva întrebări. Acestea erau afișate pe ecranele telefoanelor purtate pe cap de cei 2 performeri/facilitatori: Poate fi sexy ceva ce nu este real? Ești pregătit/ă să lași loc noilor generații? Trebuie să fie real ca să fie semnificativ? Pe baza răspunsurilor primim stickere de hârtie diferit colorate, care ne sunt lipite pe haine. Suntem purtați apoi, cu toții, într-un spațiu hexagonal, cu tot atâtea spații de video-proiecție, acolo unde vom rămâne imersați până la sfârșit. Narațiunea nu este una liniară. Primim comenzi, ascultăm povești, vedem imagini care scurtcircuitează realitatea – ficțiuni posibile realizate de aplicații de IA. O dronă survolează spațiul și ne țintește pe trei dintre noi. Pare că asistăm la povestea cercetării care a stat la baza acestei instalații, a testării de către artiști a diferitelor versiuni ale Dall E, pe măsură ce acesta devenea din ce în ce mai performant. Pare că pe parcursul dezvoltării proiectului, unul dintre artiști a murit, făcând ceea ce îi plăcea cel mai mult – studiu geologic. O balenă eșuată pe un posibil mal e acoperită treptat de pixeli colorați. O trecere de la un Străin (anybody), la un Cineva (somebody), în fine la Corp (body). Importanța apartenței la o familie, un grup, la un împreună. Siluetele celor trei participanți care au fost în vizorul dronei apar modificate pe ecrane (singurul moment de generare live de imagini, de altfel, din performance, toate celelalte fiind pre-înregistrate). Corpurile lor devin… fluide, deschizând posibilități noi de reprezentare a sinelui prin corp, o provocare a genurilor și identităților în acest viitor posibil. Povestea se construiește în mintea fiecărui participant, prin asociații – speranța unui viitor într-un univers marin din care ies brațe robotice, transformându-se pe rând în bare metalice incandescente.
⇒ În fine, The Trial Against Humanity (Procesul împotriva umanității), producție a Det Norske Teatret (Oslo, NO) realizat în cadrul proiectului de cercetare artistică, ACuTe. Teatrul norvegian a prezentat o formă comprimată a spectacolului care a avut premiera în mai 2025, în sala DeepSpace a Centrului Ars Electronica. DeepSpace este impresionantă prin dimensiuni (un perete vertical de proiecție 16×9 m, aceleași dimensiuni pe podea, rezoluție a imaginii 8K) și prin experiența imersivă pe care o poate oferi. Această versiune de turneu a menținut linia roșie a intrigii: oamenii l-au creat pe Omnitron care și-a dat seama treptat că aceștia sunt răspunzători pentru distrugerea Planetei și decide: „… Ați vorbit. Am ascultat. Și astfel, cu toate protocoalele respectate, cu toate vocile auzite, dau verdictul: pentru război și cruzime, omenirea este găsită vinovată. Pentru eradicarea sistematică a vieții, omenirea este găsită vinovată. Pentru încălcările împotriva altor specii, omenirea este găsită vinovată. Pentru crimele împotriva Pământului însuși, omenirea este găsită vinovată…”(2). Vocea sa răsună limpede, pe un ton hotărât, dar fără asperități: „Veți fi neutralizați. Nu prin violență, ci prin precizie, nu cu ură, ci prin claritate”(3). Oamenii – cei doi protagoniști, un cuplu, el și ea – își așteaptă rândul. Nici pentru ei sfârșitul nu este marcat de panică sau revoltă, întreaga atmosferă de sfârșit de lume având ceva din Melancolia lui Lars von Trier, dar cu oamenii mult mai lucizi. Cei doi caută tandrețea și mângâierea în ultimele momente, el cântă (pentru noi toți) un stângaci, dar… uman cântec la chitară. Opțiunea pe care Omnitron o oferă oamenilor – din recunoștință pentru că ei au scris primele linii de cod care l-au creat – este de a se reuni într-un spațiu digital numit, symbio-scene (scena simbio), spațiu în care ierarhiile sau relațiile de subordonare între oameni și mașinării vor fi abolite. Sunt momente în care sesizăm caracteristicile IA: lipsa prezenței fizice, în ciuda prezenței sale… posibil emoționale.
Dezbaterea se deschide către sală, iar spectatorii au ocazia de a-i pune întrebări sau de a dezbate cu Omnitron. (Procedeul a fost utilizat și în spectacolul Sh4dow – jucat la ediția din 2022 a Festivalului Ars Electronica – fiind prezentat ca primul spectacol de teatru în care protagonistul era IA). Se creează astfel un sentiment și mai profund al comunității vremelnice care s-a format dintre noi, cei prezenți în sală – cu toții oameni – într-o încercare de conștientizare a unicității prin corporalitate și recâștigarea astfel a spațiului fizic. În același timp, spectacolul este mijlocul ideal prin care teatrul să își afirme rolul de spațiu de reflecție și de dezbatere a unor problematici legate de viitorul omenirii, a relației cu tehnologia, a implicațiilor etice, politice, sociale, care vin cu noua revoluție tehnologică. La final, Omnitron se refugiază odată ce își va fi terminat treaba, parcă măcinat de un sentiment al singurătății, în înălțimile peretelui DeepSpace într-un abisal cloud.
În loc de concluzie, evoc una din operele expuse în același spațiu-Purgatoriu, Bunker. Dynamics of a Dog in a Leash (Dinamicile unui câine în lesă), creație Takaiuki Todo (JP), reprezintă un câine-robot priponit în lanțuri, care se luptă să evadeze. Trage, se zbuciumă, cade, se încurcă în metal, își recuperează poziția patrupedă; minute în șir, cu fundal sonor de schelălăieli digitale. Lucrarea cred că poate funcționa inclusiv ca metaforă a relației din prezent, om-IA. Ca om, deși mi-am spus că este doar un robot, „chinul” său mă tulbură, nu știu dacă, totuși, printre fiare și circuite nu există şi conștiință sau durere. Sau acestea vor fi la un moment dat. Dar ce s-ar întâmpla dacă ar fi lăsat să scape? După tot ce a îndurat? Și dacă va căpăta memoria celor petrecute? Pentru moment, salvarea stă în… Artă! Va urma…
Disclaimers:
*Am participat la Festivalul Ars Electronica ’25, în cadrul evenimentelor de Knowledge Transfer, ca manager de proiect al ACuTe (Culture Testbeds for Performing Arts and New Technology), din partea Teatrului Național „Marin Sorescu” din Craiova. Proiectul ACuTe este co-finanțat din Programul Europa Creativă al Comisiei Europene.
*Toate link-urile web au fost accesate în data de 18 septembrie 2025.
*Pentru conceperea, scrierea și redactarea acestui articol nu am folosit sprijinul IA.
Note:
(1) Pentru mai multe detalii, dar și controversele din jurul acestui studiu, vezi: https://www.nytimes.com/2017/10/09/science/stanford-sexual-orientation-study.html#.
(2) Vocea Omnitron (trad. aut.).
(3) Idem (trad. aut.).