Rubrica: accente｜teatru (în) dans│dans (în) teatru │experiențe internaționale
Coregrafă, regizoare și creatoare interdisciplinară, Constanza Macras este una dintre cele mai incisive și provocatoare voci ale scenei europene contemporane, în special în zona dansului și performance-ului. Originară din Buenos Aires și stabilită la Berlin, Macras a studiat dansul în Argentina, New York și Amsterdam, unde a intrat pentru prima dată în contact cu scena performativă occidentală și a început să-și definească propriul limbaj artistic.
Constanza Macras, foto Makar Artemev
În 2003, a fondat compania DorkyPark, un colectiv care funcționează ca un laborator în care dansul se întâlnește organic cu teatrul, filmul, muzica live, textul și realitatea socială. Din 2019, compania este rezidentă a Volksbühne Berlin. Lucrările sale se construiesc prin colaborări intense cu interpreții, folosind improvizația, biografia personală și cercetarea pentru a da naștere unor spectacole în care corpurile devin purtătoare de memorie, fragilitate, conflict și revoltă.
Spectacolele Constanzei Macras – precum Back to the Present, Open for Everything, The Visitors, Hell on Earth sau Megalopolis (pentru care a primit premiul Faust) – au fost prezentate pe scene și în festivaluri importante din întreaga lume, de la Schaubühne și HAU din Berlin, la Wiener Festwochen, Festival d’Avignon, Seoul Performing Arts Festival, Sydney Opera House, RomaEuropa Festival sau Festivalul Internațional de la Santiago de Chile.
Temele recurente în creațiile sale includ migrația, urbanizarea, memoria colectivă, gentrificarea, identitatea și consumerismul accelerat – toate explorate printr-un amestec intens de umor, poezie vizuală și observație socială critică. Departe de a crea lucrări „pure de dans”, Macras tratează coregrafia ca pe un mod de a gândi, un instrument prin care realitatea este deconstruită și recompusă.
În paralel cu activitatea scenică, Macras a colaborat cu regizori de film precum Yorgos Lanthimos, fiind interesată de modul în care limbajul coregrafic poate funcționa ca dispozitiv narativ în cinema.
La intersecția dintre dans, teatru, documentar și ficțiune, spectacolele Constanzei Macras pun în mișcare întrebări despre lume, identitate și prezent – cu luciditate, umor și o energie coregrafică imposibil de ignorat.
*
Denisa NEAȚU:Ați început formarea artistică în Buenos Aires și v-ați continuat parcursul în Europa, mai ales în Berlinul anilor ‘90. Cum a influențat această migrare felul în care vă raportați la coregrafie?
Constanza MACRAS: Am venit în Europa, mai întâi la Amsterdam, apoi la New York și Berlin. Fiecare oraș a influențat modul în care lucrez și conținutul spectacolelor mele. Când am plecat din Argentina, nu lucram cu text, iar ideile mele despre coregrafie erau încă foarte formale.
În Amsterdam, care a fost prima mea oprire, în biblioteca Institutului de Teatru (închisă de mulți ani deja), am putut viziona lucrările celor mai relevanți coregrafi din anii ’90 și din deceniile anterioare și am învățat despre performance-ul contemporan – un format care nu exista în Argentina la acea vreme. Tot în Amsterdam am avut pentru prima dată un studio în care să lucrez, finanțat de oraș, și am putut realiza prima mea lucrare în Europa.
La New York am continuat să mă antrenez, iar viața și activitatea orașului, cu complexitatea unei asemenea metropole, au influențat modul în care îmi caut conținutul artistic și au consolidat umorul pe care l-am adus din orașul meu natal, Buenos Aires.
La Berlin am reușit să-mi dezvolt activitatea – am avut acces la finanțare și mi-am înființat compania. Orașul, cu toate schimbările prin care a trecut, a fost și el o sursă importantă de inspirație.
D.N.:Multe dintre spectacolele dumneavoastră sunt construite la intersecția dintre dans, teatru, text, muzică live și film. Ce înseamnă pentru dumneavoastră „coregrafie” în acest context hibrid?
C.M.: Vin din dans: coregrafia și mișcarea sunt modul în care creez un spectacol, reprezintă un mod de a gândi – coregrafic. Dar lucrările mele nu sunt piese de dans, ci un amestec al tuturor elementelor care pot servi unei idei, în care piesa se construiește singură. Muzica și coregrafia sunt intrinsec legate, dar îmi place ca ele să existe și independent una de cealaltă.
D.N.:Procesul de creație pare foarte deschis și colaborativ. Cum lucrați cu performerii? Ce loc are improvizația și ce rol are biografia lor în construcția scenică?
C.M.: Lucrez colaborativ, nu doar cu interpreții, ci și cu costumele, scenografia, luminile și video-ul (dacă există). Sunt foarte implicată în toate aceste aspecte, iar pentru mine scena este un element coregrafic în sine, care este mișcat în timpul spectacolului fie de interpreți, fie de tehnicieni. Costumele determină modul în care se mișcă interpreții și, în multe cazuri, influențează chiar și coregrafia, în ansamblu. Cu interpreții dezvolt materialul prin improvizații – folosind teme și propuneri care duc la o stare de transă, în care le ofer o libertate maximă, atât din partea mea, cât și a lor înșiși. Acest proces îl realizăm adesea împreună cu compozitorul (de exemplu, Robert Lippok) sau, atunci când există muzică live, cu muzicienii care improvizează împreună cu dansatorii. Uneori, textele se nasc și ele în acest fel, deși în cele mai multe cazuri eu sunt cea care le scrie și folosesc și fragmente din cărți. Totodată, mă inspir din opresiunile interpreților înșiși și din fapte reale din viețile lor, pentru a crea un „fals perfect” atunci când e vorba de situații autobiografice într-o piesă. După ce totul este fixat, nu mai există improvizații pe scenă în timpul spectacolelor, dar există într-adevăr spațiu pentru a se juca cu materialul.
D.N.:Ce rol joacă spațiul în lucrările dumneavoastră? Ați montat spectacole în săli clasice, dar și în spații neconvenționale. Cum afectează spațiul gândirea coregrafică?
C.M.: Deoarece coregrafia înseamnă organizarea mișcării în spațiu, spațiul determină, la rândul său, mișcarea – acest lucru este valabil atât pentru scenă, cât și pentru orice alt loc. De aceea sunt atât de fascinată de marile orașe și de arhitectură. De asemenea, aspectele sociopolitice determină unde și cum circulă – sau nu – lucrurile și oamenii într-un oraș. Ele au o influență majoră asupra modului în care lucrez, asupra conținutului și formei spectacolelor mele. Am realizat mai multe lucrări site-specific care s-au concentrat, în mare parte, pe memorie. Modul în care folosesc spațiul și durata reprezentației sunt gândite pentru a transmite o senzație a timpului și a fragilității memoriei…
D.N.:Ce a adus lucrul în cinema – alături de regizori ca Yorgos Lanthimos1 – în înțelegerea corporalității? Cum e diferit să construiești gestul într-un spațiu regizat de cameră, nu de scenă?
C.M.: Eu însămi am fost inspirată de dansul pe care l-am văzut în filme – precum Dennis Lavant la finalul filmului Beau Travail de Claire Denis sau dansul din Surviving Desire de Hal Hartley… În cazul lui Lanthimos, el folosește dansul ca un moment esențial în filmele sale – nu este decorativ și nici doar un moment „distractiv”, ci un dispozitiv narativ. Din punct de vedere vizual, coregrafia din film este definită (dincolo de interpretarea actorilor) de mulți alți factori coregrafici, cum ar fi munca directorului de imagine, care este coregrafică în sine, costumele, montajul… Așadar, când lucrezi pentru film, toate aceste elemente trebuie luate în considerare în momentul în care te gândești la coregrafie, dar cel mai important este să ai în vedere întregul scenariu, pentru ca acel moment să funcționeze cu adevărat.
D.N.:Cum arată pentru dumneavoastră începutul unui spectacol nou? Ce apare mai întâi: o temă, o imagine, o întrebare?
C.M.: De obicei, pornesc de la o temă – memoria și arhitectura, gentrificarea, fotografia și identitatea, o carte, un film… Unul dintre aceste elemente apare primul, iar apoi se leagă de alte idei sau materiale. De exemplu: conchistadorii morți din El entenado de Juan José Saer și voracitatea dependenței de internet sau accelerarea capitalismului prin intermediul platformelor sociale…
D.N.:Există o întrebare sau o obsesie care revine în toate spectacolele dumneavoastră, într-o formă sau alta?
C.M.: Cred că sunt obsedată de o serie de lucruri. Singurătatea și fragilitatea societății occidentale, imperialismul, cruzimea și umorul…
Interviu și traducere Denisa Neațu
Note:
Constanza Macras a semnat coregrafia filmelor „The Favourite” (2018) și „Poor Things” (2023)
Constanza MACRAS ｜ Singurătatea și fragilitatea societății occidentale
Interviu realizat de Denisa Neațu
Publicat în: Teatrul azi nr. 5-6/2025
Rubrica: accente｜teatru (în) dans│dans (în) teatru │experiențe internaționale
Coregrafă, regizoare și creatoare interdisciplinară, Constanza Macras este una dintre cele mai incisive și provocatoare voci ale scenei europene contemporane, în special în zona dansului și performance-ului. Originară din Buenos Aires și stabilită la Berlin, Macras a studiat dansul în Argentina, New York și Amsterdam, unde a intrat pentru prima dată în contact cu scena performativă occidentală și a început să-și definească propriul limbaj artistic.
Constanza Macras, foto Makar Artemev
În 2003, a fondat compania DorkyPark, un colectiv care funcționează ca un laborator în care dansul se întâlnește organic cu teatrul, filmul, muzica live, textul și realitatea socială. Din 2019, compania este rezidentă a Volksbühne Berlin. Lucrările sale se construiesc prin colaborări intense cu interpreții, folosind improvizația, biografia personală și cercetarea pentru a da naștere unor spectacole în care corpurile devin purtătoare de memorie, fragilitate, conflict și revoltă.
Spectacolele Constanzei Macras – precum Back to the Present, Open for Everything, The Visitors, Hell on Earth sau Megalopolis (pentru care a primit premiul Faust) – au fost prezentate pe scene și în festivaluri importante din întreaga lume, de la Schaubühne și HAU din Berlin, la Wiener Festwochen, Festival d’Avignon, Seoul Performing Arts Festival, Sydney Opera House, RomaEuropa Festival sau Festivalul Internațional de la Santiago de Chile.
Temele recurente în creațiile sale includ migrația, urbanizarea, memoria colectivă, gentrificarea, identitatea și consumerismul accelerat – toate explorate printr-un amestec intens de umor, poezie vizuală și observație socială critică. Departe de a crea lucrări „pure de dans”, Macras tratează coregrafia ca pe un mod de a gândi, un instrument prin care realitatea este deconstruită și recompusă.
În paralel cu activitatea scenică, Macras a colaborat cu regizori de film precum Yorgos Lanthimos, fiind interesată de modul în care limbajul coregrafic poate funcționa ca dispozitiv narativ în cinema.
La intersecția dintre dans, teatru, documentar și ficțiune, spectacolele Constanzei Macras pun în mișcare întrebări despre lume, identitate și prezent – cu luciditate, umor și o energie coregrafică imposibil de ignorat.
*
Denisa NEAȚU: Ați început formarea artistică în Buenos Aires și v-ați continuat parcursul în Europa, mai ales în Berlinul anilor ‘90. Cum a influențat această migrare felul în care vă raportați la coregrafie?
Constanza MACRAS: Am venit în Europa, mai întâi la Amsterdam, apoi la New York și Berlin. Fiecare oraș a influențat modul în care lucrez și conținutul spectacolelor mele. Când am plecat din Argentina, nu lucram cu text, iar ideile mele despre coregrafie erau încă foarte formale.
În Amsterdam, care a fost prima mea oprire, în biblioteca Institutului de Teatru (închisă de mulți ani deja), am putut viziona lucrările celor mai relevanți coregrafi din anii ’90 și din deceniile anterioare și am învățat despre performance-ul contemporan – un format care nu exista în Argentina la acea vreme. Tot în Amsterdam am avut pentru prima dată un studio în care să lucrez, finanțat de oraș, și am putut realiza prima mea lucrare în Europa.
La New York am continuat să mă antrenez, iar viața și activitatea orașului, cu complexitatea unei asemenea metropole, au influențat modul în care îmi caut conținutul artistic și au consolidat umorul pe care l-am adus din orașul meu natal, Buenos Aires.
La Berlin am reușit să-mi dezvolt activitatea – am avut acces la finanțare și mi-am înființat compania. Orașul, cu toate schimbările prin care a trecut, a fost și el o sursă importantă de inspirație.
D.N.: Multe dintre spectacolele dumneavoastră sunt construite la intersecția dintre dans, teatru, text, muzică live și film. Ce înseamnă pentru dumneavoastră „coregrafie” în acest context hibrid?
C.M.: Vin din dans: coregrafia și mișcarea sunt modul în care creez un spectacol, reprezintă un mod de a gândi – coregrafic. Dar lucrările mele nu sunt piese de dans, ci un amestec al tuturor elementelor care pot servi unei idei, în care piesa se construiește singură. Muzica și coregrafia sunt intrinsec legate, dar îmi place ca ele să existe și independent una de cealaltă.
D.N.: Procesul de creație pare foarte deschis și colaborativ. Cum lucrați cu performerii? Ce loc are improvizația și ce rol are biografia lor în construcția scenică?
C.M.: Lucrez colaborativ, nu doar cu interpreții, ci și cu costumele, scenografia, luminile și video-ul (dacă există). Sunt foarte implicată în toate aceste aspecte, iar pentru mine scena este un element coregrafic în sine, care este mișcat în timpul spectacolului fie de interpreți, fie de tehnicieni. Costumele determină modul în care se mișcă interpreții și, în multe cazuri, influențează chiar și coregrafia, în ansamblu. Cu interpreții dezvolt materialul prin improvizații – folosind teme și propuneri care duc la o stare de transă, în care le ofer o libertate maximă, atât din partea mea, cât și a lor înșiși. Acest proces îl realizăm adesea împreună cu compozitorul (de exemplu, Robert Lippok) sau, atunci când există muzică live, cu muzicienii care improvizează împreună cu dansatorii. Uneori, textele se nasc și ele în acest fel, deși în cele mai multe cazuri eu sunt cea care le scrie și folosesc și fragmente din cărți. Totodată, mă inspir din opresiunile interpreților înșiși și din fapte reale din viețile lor, pentru a crea un „fals perfect” atunci când e vorba de situații autobiografice într-o piesă. După ce totul este fixat, nu mai există improvizații pe scenă în timpul spectacolelor, dar există într-adevăr spațiu pentru a se juca cu materialul.
D.N.: Ce rol joacă spațiul în lucrările dumneavoastră? Ați montat spectacole în săli clasice, dar și în spații neconvenționale. Cum afectează spațiul gândirea coregrafică?
C.M.: Deoarece coregrafia înseamnă organizarea mișcării în spațiu, spațiul determină, la rândul său, mișcarea – acest lucru este valabil atât pentru scenă, cât și pentru orice alt loc. De aceea sunt atât de fascinată de marile orașe și de arhitectură. De asemenea, aspectele sociopolitice determină unde și cum circulă – sau nu – lucrurile și oamenii într-un oraș. Ele au o influență majoră asupra modului în care lucrez, asupra conținutului și formei spectacolelor mele. Am realizat mai multe lucrări site-specific care s-au concentrat, în mare parte, pe memorie. Modul în care folosesc spațiul și durata reprezentației sunt gândite pentru a transmite o senzație a timpului și a fragilității memoriei…
D.N.: Ce a adus lucrul în cinema – alături de regizori ca Yorgos Lanthimos1 – în înțelegerea corporalității? Cum e diferit să construiești gestul într-un spațiu regizat de cameră, nu de scenă?
C.M.: Eu însămi am fost inspirată de dansul pe care l-am văzut în filme – precum Dennis Lavant la finalul filmului Beau Travail de Claire Denis sau dansul din Surviving Desire de Hal Hartley… În cazul lui Lanthimos, el folosește dansul ca un moment esențial în filmele sale – nu este decorativ și nici doar un moment „distractiv”, ci un dispozitiv narativ. Din punct de vedere vizual, coregrafia din film este definită (dincolo de interpretarea actorilor) de mulți alți factori coregrafici, cum ar fi munca directorului de imagine, care este coregrafică în sine, costumele, montajul… Așadar, când lucrezi pentru film, toate aceste elemente trebuie luate în considerare în momentul în care te gândești la coregrafie, dar cel mai important este să ai în vedere întregul scenariu, pentru ca acel moment să funcționeze cu adevărat.
D.N.: Cum arată pentru dumneavoastră începutul unui spectacol nou? Ce apare mai întâi: o temă, o imagine, o întrebare?
C.M.: De obicei, pornesc de la o temă – memoria și arhitectura, gentrificarea, fotografia și identitatea, o carte, un film… Unul dintre aceste elemente apare primul, iar apoi se leagă de alte idei sau materiale. De exemplu: conchistadorii morți din El entenado de Juan José Saer și voracitatea dependenței de internet sau accelerarea capitalismului prin intermediul platformelor sociale…
D.N.: Există o întrebare sau o obsesie care revine în toate spectacolele dumneavoastră, într-o formă sau alta?
C.M.: Cred că sunt obsedată de o serie de lucruri. Singurătatea și fragilitatea societății occidentale, imperialismul, cruzimea și umorul…
Interviu și traducere Denisa Neațu
Note:
Constanza Macras a semnat coregrafia filmelor „The Favourite” (2018) și „Poor Things” (2023)