Rubrica: accente│teatru (în) dans│dans (în) teatru │experiența românească
Scena de dans contemporan s-a dezvoltat în ultimii 25 de ani în direcții variate: creație și cercetare artistică, practici exploratorii în laboratoare multidisciplinare, producții, platforme și festivaluri naționale și internaționale, educație artistică. Rolurile diverse ale creatorilor și creatoarelor de spectacole de dans – interpreți și coregrafi, manageri, curatori, pedagogi, inițiatori de programe multidisciplinare, colaboratori în montări de teatru – au variat constant și au implicat o adecvare continuă la nenumărate contexte de lucru. Scena de dans s-a definit în acești 25 de ani printr-un aport de inovație, asumare critică a unor poziții incomode în raport cu structurile finanțatoare, chestionare a unor moduri de producție rigide și abordări performative reflexive, în relație directă cu transformări sociale și politice. A fost scena în care s-a experimentat enorm, scena în care s-au testat formule spectaculare hibride, scena în care creatorii și creatoarele s-au aflat într-o permanentă mobilitate de roluri și funcții, scena care a răspuns prompt, analitic și profund dezaprobator unor încercări repetate de decimare a ei. Tocmai pentru că nu a beneficiat de statutul rezervat altor arii din zona artelor spectacolului – teatru, de exemplu – scena de dans a fost și un teritoriu al domeniului luptei culturale. Nu a fost doar o scenă de rezistență simbolică, a fost o scenă reactivă și proiectivă, care și-a definit nenumărate tactici de prezență culturală și adaptabilitate progresivă. O scenă care s-a dezvoltat sfidând obstacole structurale și încercări de deturnare de la rolul ei artistic, educațional, social.
Principalul obstacol cu care s-a confruntat dansul contemporan în ultimii 25 de ani a fost lipsa structurală a unor finanțări care să asigure permanentizarea unor spații, inițiative, proiecte, colective. Din acest punct de vedere, putem spune că scena de dans a fost într-o prelungită stare de austeritate. Dansul contemporan a fost constant tăiat de pe harta privilegiilor pe care unele instituții de spectacole le-au avut. În ciuda acestui climat de austeritate perpetuă, în ciuda unor cadre care să-i asigure o continuitate stabilizantă, dansatorii și dansatoarele au continuat să își dezvolte practici consistente și să imagineze contexte în care aceste practici să devină vizibile. Cât de deficitară și de epuizantă este însă această supraviețuire opozițională pe termen lung, s-a văzut în aceste aproape trei decenii în care au dispărut spații dedicate dansului, s-a redus numărul de platforme și festivaluri naționale și internaționale, s-a accentuat un dezechilibru constant între resursele de creativitate și resursele financiare. Există câteva borne care definesc istoria scenei de dans contemporan. Fundația Proiect DCM și Centrul Multi-Art-Dans (MAD) au contribuit major la apariția Centrului Național al Dansului. Cu o activitate remarcabilă după 1990, centrată pe crearea unui cadru de vizibilitate major pentru dansul românesc, Fundația Proiect DCM, înființată de coregraful Cosmin Manolescu și managerul Gabriela Tudor, a fost un proiect vizionar, în absența căruia scena coregrafiei contemporane ar fi arătat cu siguranță altfel. Proiectelor inițiate de Proiect DCM li se alătură cele structurate de Fundația MAD, lansată în 2000 de coregrafa Vava Ștefănescu, inițiatoare a unui spațiu vital pentru dans Centrul Multi-Art-Dans. Așa cum afirmă coregraful Mihai Mihalcea în studiul Oameni care mișcă lumea: „Centrul MAD a devenit vreme de trei ani insula protectoare a unei întregi generații de artiști. Acolo și-au creat și prezentat primele spectacole cei mai mulți dintre coregrafii astăzi consacrați și tot acolo s-a creat pentru prima dată în istoria dansului românesc de după ‘90, un spațiu în care artiștii s-au simțit acasă. După numai trei ani însă, în absența unui sprijin financiar constant, nici această inițiativă nu a mai putut fi susținută”1. Aceste inițiative, chiar dacă ancorate în temporaritatea unei austerități permanente, au creat terenul fertil pentru apariția, în 2004, a Centrului Național al Dansului, instituție reprezentativă nu doar pentru scena de dans, ci și pentru instituțiile de spectacol din România.
Roluri extinse în echipe de creație
Aș vrea să pun un accent care mi se pare important pe două componente de creație relevante pentru rolurile multiple ale coregrafilor și coregrafelor din scena de dans locală: auctorialitatea și co-creația. Faptul că sunt atât autori de spectacole de dans (în multe dintre ele evoluează actori și actrițe), cât și co-creatori ai unor spectacole de teatru reprezintă o extindere relevantă și necesară a artelor spectacolului din România.
Deschiderea teatrelor, ramificarea programelor și viziunii repertoriale în direcția includerii unor spectacole elaborate de coregrafi și coregrafe, constituie un semn de vitalitate spectaculară și nu poate fi decât benefică pentru un teritoriu performativ în care practicile artistice coabitează și în care dispozitivele hibride se influențează reciproc tot mai mult. Este vorba, în acest caz, nu doar de o deschidere repertorială atât de necesară pentru reformarea instituțională și derigidizarea metodelor și strategiilor de lucru, ci, mai ales, de o deschidere conceptuală a teatrelor, de ceea ce am putea numi domeniul extins al curatoriatului incluziv. Prezența spectacolelor de dans – care se află la intersecția dintre performance, dans, explorări multimediale – și care propun moduri diferite de lucru, necentrate pe text, aduc în repertoriile teatrelor nu doar un suflu performativ nou, ci și gândiri care restructurează cadre deja cunoscute de intervenție.
Doi dintre coregrafii care și-au pus amprenta pe spectacole create în teatre, în ultimii 20 de ani, au fost Răzvan Mazilu și Florin Fieroiu. Ambii și-au definiți estetici specifice și teritorii de explorare a relațiilor complexe care țin de un limbaj al teatralității corporale la intersecția cu expunerea performativă, de expresivitatea antrenantă a musical-ului, cu o dramaturgie pliată pe stilistica acestui gen spectacular (în cazul lui Răzvan Mazilu) sau de spectacole în care se îmbină o gândire conceptuală a prezenței corpului, o abstractizare a mișcărilor și o dramaturgie fluidă, fragmentară, stratificat non-narativă (în cazul lui Florin Fieroiu). Spectacolele lor, create în teatre de stat, cu trupele de actori și actrițe ale teatrelor respective, au deschis cadre de cercetare și producție noi, și au construit o alternativă binevenită la repertoriile deja existente, structurând o interferență de registre stilistice între mijloace teatrale de expresie și mijloace coregrafice de reprezentare. În ultima vreme, aria prezenței coregrafilor și coregrafelor care creează atât propriile lor spectacole de dans, cât și spectacole în teatre, s-a diversificat și a devenit din ce în ce mai vizibilă. Andreea Gavriliu, Ștefan Lupu, Arcadie Rusu, Ioana Marchidan au lucrat în ultimii ani cu trupele unor teatre și spații de dans (Studio M din Sfântu Gheorghe, înființat în 2005 ca atelier experimental de teatru mișcare, a colaborat cu mai mulți coregrafi și coregrafe), dezvoltând spectacole în care componenta coregrafică, cea performativă și cea biografic autoreferențială se îmbină fluid. În 2025, coregrafa Mădălina Dan a imaginat la Teatrelli dispozitivul spectacular „de/Loc de joacă”, în care, alături de Matei Nițulescu (9 ani), sondează puncte vulnerabile de apropiere tandră și reflexivă între biografia ei și biografia lui. Demarat într-o primă fază de lucru, ca laborator de cercetare, în Festivalul Național de Teatru – ediția din 2024, spectacolul se transformă într-un aliaj ludic confesiv, în care componenta de dans face loc amintirilor, întrebărilor, fragilizărilor. Existența unor formate de spectacole de dans în repertoriile teatrelor (menționez aici continuitatea Teatrului Odeon, care a produs constant montări coregrafice) reprezintă o extensie de viziune curatorială valoroasă și mai mult decât necesară când vorbim de creații în care distincția de apartenență devine din ce în ce mai fluidă.
O altă componentă de rol coregrafic din ce în ce mai vizibilă este cea care ține de aportul semnificativ al coregrafilor în spectacole de teatru. De foarte multe ori, în conceptul spectacular și în structurarea viziunii de ansamblu, coregraful/coregrafa nu are doar rolul de colaborator/colaboratoare, ci, mai degrabă, un rol de co-creator/co-creatoare al/a spectacolului. Această repoziționare presupune o participarea organică la construcția spectacolului și o influență a dramaturgiei coregrafice în procesul de lucru. Din acest punct de vedere, rolul coregrafiei este unul esențial în articularea întregului spectacol, ceea ce presupune, automat, o configurare unitară a întregului spectacular, cu departajări din ce în ce mai greu de diferențiat.
În acest sens, sunt edificatoare câteva spectacole care marchează aportul co-creativ al coregrafilor și coregrafelor. Este vorba de Moarte la Teatrul de Revistă, regia Gabriel Sandu (o producție a Teatrului Stela Popescu), spectacol în care viziunea coregrafică a Andreei Gavriliu este definitorie atât pentru forma, cât și pentru conținutul propus. Același lucru se poate spune și despre spectacolul Cine l-a ucis pe tata?, regia Andrei Măjeri (o producție a Teatrului Metropolis), purtând tot amprenta coregrafică a Andreei Gavriliu, spectacol marcat de estetica unor coregrafii de grup și duo-uri, care alternează forța sincron-urilor, cu mișcări preluate organic, și sensibilitatea desprinderilor în care mișcările cuplului au deopotrivă febrilitate și lentoare. De asemenea, putem vorbi de un aport consistent al coregrafiei în spectacolul Emaus, regia Edda și Dan Coza, coregrafia: Mariana Gavriciuc (o producție a Teatrului Excelsior). Transformările din viața unor adolescenți prinși în vârtejul unor alegeri și decizii limită sunt sintetizate, stilizate și abstractizate într-o creație coregrafică structurată ca un contrapunct de detensionare și totodată ca un aliaj de mișcări care încarcă emoțional scenele de dialog.
Un alt spectacol – de această dată un construct multimedial – în care artistul coregraf e co-creator este IN BETWEEN, regia Bobi Pricop (o producție MINA – Museum of Immersive Art). Conceptul coregrafic produs de Filip Stoica – asistentă de coregrafie: Simona Dabija – definește fundamental felul în care prezența și extensiile corpului, interferența cu diferite medii în care este reprezentat – vezi momentele de acrobație – se articulează pe mai multe paliere. Spectacolul de dans imersiv este profund marcat de liniile de forță coregrafice, fiind centrat pe multiplele straturi în care corpul preia și integrează semnale vizuale și audio, devenind un material de proiecție și oglindire a mediilor intersectate.
Rolurile diverse ale coregrafilor și coregrafelor în echipe de creație fac ca prezența lor să acopere multiple paliere de prezență scenic și să diversifice astfel mediile de intervenție în laboratoare și producții de dans contemporan.
Note:
(1) Mihai Mihalcea, Oameni care mișcă lumea, în Secolul 21. Dans – Dans – Dans, Fundația Culturală Secolul 21, Nr. 1-11/ 2010, București, 2010
Extensie coregrafică. Sughiț financiar și practici de persistență
Autor: Mihaela Michailov
Publicat în: Teatrul azi nr. 5-6/2025
Rubrica: accente│teatru (în) dans│dans (în) teatru │experiența românească
Scena de dans contemporan s-a dezvoltat în ultimii 25 de ani în direcții variate: creație și cercetare artistică, practici exploratorii în laboratoare multidisciplinare, producții, platforme și festivaluri naționale și internaționale, educație artistică. Rolurile diverse ale creatorilor și creatoarelor de spectacole de dans – interpreți și coregrafi, manageri, curatori, pedagogi, inițiatori de programe multidisciplinare, colaboratori în montări de teatru – au variat constant și au implicat o adecvare continuă la nenumărate contexte de lucru. Scena de dans s-a definit în acești 25 de ani printr-un aport de inovație, asumare critică a unor poziții incomode în raport cu structurile finanțatoare, chestionare a unor moduri de producție rigide și abordări performative reflexive, în relație directă cu transformări sociale și politice. A fost scena în care s-a experimentat enorm, scena în care s-au testat formule spectaculare hibride, scena în care creatorii și creatoarele s-au aflat într-o permanentă mobilitate de roluri și funcții, scena care a răspuns prompt, analitic și profund dezaprobator unor încercări repetate de decimare a ei. Tocmai pentru că nu a beneficiat de statutul rezervat altor arii din zona artelor spectacolului – teatru, de exemplu – scena de dans a fost și un teritoriu al domeniului luptei culturale. Nu a fost doar o scenă de rezistență simbolică, a fost o scenă reactivă și proiectivă, care și-a definit nenumărate tactici de prezență culturală și adaptabilitate progresivă. O scenă care s-a dezvoltat sfidând obstacole structurale și încercări de deturnare de la rolul ei artistic, educațional, social.
Principalul obstacol cu care s-a confruntat dansul contemporan în ultimii 25 de ani a fost lipsa structurală a unor finanțări care să asigure permanentizarea unor spații, inițiative, proiecte, colective. Din acest punct de vedere, putem spune că scena de dans a fost într-o prelungită stare de austeritate. Dansul contemporan a fost constant tăiat de pe harta privilegiilor pe care unele instituții de spectacole le-au avut. În ciuda acestui climat de austeritate perpetuă, în ciuda unor cadre care să-i asigure o continuitate stabilizantă, dansatorii și dansatoarele au continuat să își dezvolte practici consistente și să imagineze contexte în care aceste practici să devină vizibile. Cât de deficitară și de epuizantă este însă această supraviețuire opozițională pe termen lung, s-a văzut în aceste aproape trei decenii în care au dispărut spații dedicate dansului, s-a redus numărul de platforme și festivaluri naționale și internaționale, s-a accentuat un dezechilibru constant între resursele de creativitate și resursele financiare. Există câteva borne care definesc istoria scenei de dans contemporan. Fundația Proiect DCM și Centrul Multi-Art-Dans (MAD) au contribuit major la apariția Centrului Național al Dansului. Cu o activitate remarcabilă după 1990, centrată pe crearea unui cadru de vizibilitate major pentru dansul românesc, Fundația Proiect DCM, înființată de coregraful Cosmin Manolescu și managerul Gabriela Tudor, a fost un proiect vizionar, în absența căruia scena coregrafiei contemporane ar fi arătat cu siguranță altfel. Proiectelor inițiate de Proiect DCM li se alătură cele structurate de Fundația MAD, lansată în 2000 de coregrafa Vava Ștefănescu, inițiatoare a unui spațiu vital pentru dans Centrul Multi-Art-Dans. Așa cum afirmă coregraful Mihai Mihalcea în studiul Oameni care mișcă lumea: „Centrul MAD a devenit vreme de trei ani insula protectoare a unei întregi generații de artiști. Acolo și-au creat și prezentat primele spectacole cei mai mulți dintre coregrafii astăzi consacrați și tot acolo s-a creat pentru prima dată în istoria dansului românesc de după ‘90, un spațiu în care artiștii s-au simțit acasă. După numai trei ani însă, în absența unui sprijin financiar constant, nici această inițiativă nu a mai putut fi susținută”1. Aceste inițiative, chiar dacă ancorate în temporaritatea unei austerități permanente, au creat terenul fertil pentru apariția, în 2004, a Centrului Național al Dansului, instituție reprezentativă nu doar pentru scena de dans, ci și pentru instituțiile de spectacol din România.
Roluri extinse în echipe de creație
Aș vrea să pun un accent care mi se pare important pe două componente de creație relevante pentru rolurile multiple ale coregrafilor și coregrafelor din scena de dans locală: auctorialitatea și co-creația. Faptul că sunt atât autori de spectacole de dans (în multe dintre ele evoluează actori și actrițe), cât și co-creatori ai unor spectacole de teatru reprezintă o extindere relevantă și necesară a artelor spectacolului din România.
Deschiderea teatrelor, ramificarea programelor și viziunii repertoriale în direcția includerii unor spectacole elaborate de coregrafi și coregrafe, constituie un semn de vitalitate spectaculară și nu poate fi decât benefică pentru un teritoriu performativ în care practicile artistice coabitează și în care dispozitivele hibride se influențează reciproc tot mai mult. Este vorba, în acest caz, nu doar de o deschidere repertorială atât de necesară pentru reformarea instituțională și derigidizarea metodelor și strategiilor de lucru, ci, mai ales, de o deschidere conceptuală a teatrelor, de ceea ce am putea numi domeniul extins al curatoriatului incluziv. Prezența spectacolelor de dans – care se află la intersecția dintre performance, dans, explorări multimediale – și care propun moduri diferite de lucru, necentrate pe text, aduc în repertoriile teatrelor nu doar un suflu performativ nou, ci și gândiri care restructurează cadre deja cunoscute de intervenție.
Doi dintre coregrafii care și-au pus amprenta pe spectacole create în teatre, în ultimii 20 de ani, au fost Răzvan Mazilu și Florin Fieroiu. Ambii și-au definiți estetici specifice și teritorii de explorare a relațiilor complexe care țin de un limbaj al teatralității corporale la intersecția cu expunerea performativă, de expresivitatea antrenantă a musical-ului, cu o dramaturgie pliată pe stilistica acestui gen spectacular (în cazul lui Răzvan Mazilu) sau de spectacole în care se îmbină o gândire conceptuală a prezenței corpului, o abstractizare a mișcărilor și o dramaturgie fluidă, fragmentară, stratificat non-narativă (în cazul lui Florin Fieroiu). Spectacolele lor, create în teatre de stat, cu trupele de actori și actrițe ale teatrelor respective, au deschis cadre de cercetare și producție noi, și au construit o alternativă binevenită la repertoriile deja existente, structurând o interferență de registre stilistice între mijloace teatrale de expresie și mijloace coregrafice de reprezentare. În ultima vreme, aria prezenței coregrafilor și coregrafelor care creează atât propriile lor spectacole de dans, cât și spectacole în teatre, s-a diversificat și a devenit din ce în ce mai vizibilă. Andreea Gavriliu, Ștefan Lupu, Arcadie Rusu, Ioana Marchidan au lucrat în ultimii ani cu trupele unor teatre și spații de dans (Studio M din Sfântu Gheorghe, înființat în 2005 ca atelier experimental de teatru mișcare, a colaborat cu mai mulți coregrafi și coregrafe), dezvoltând spectacole în care componenta coregrafică, cea performativă și cea biografic autoreferențială se îmbină fluid. În 2025, coregrafa Mădălina Dan a imaginat la Teatrelli dispozitivul spectacular „de/Loc de joacă”, în care, alături de Matei Nițulescu (9 ani), sondează puncte vulnerabile de apropiere tandră și reflexivă între biografia ei și biografia lui. Demarat într-o primă fază de lucru, ca laborator de cercetare, în Festivalul Național de Teatru – ediția din 2024, spectacolul se transformă într-un aliaj ludic confesiv, în care componenta de dans face loc amintirilor, întrebărilor, fragilizărilor. Existența unor formate de spectacole de dans în repertoriile teatrelor (menționez aici continuitatea Teatrului Odeon, care a produs constant montări coregrafice) reprezintă o extensie de viziune curatorială valoroasă și mai mult decât necesară când vorbim de creații în care distincția de apartenență devine din ce în ce mai fluidă.
O altă componentă de rol coregrafic din ce în ce mai vizibilă este cea care ține de aportul semnificativ al coregrafilor în spectacole de teatru. De foarte multe ori, în conceptul spectacular și în structurarea viziunii de ansamblu, coregraful/coregrafa nu are doar rolul de colaborator/colaboratoare, ci, mai degrabă, un rol de co-creator/co-creatoare al/a spectacolului. Această repoziționare presupune o participarea organică la construcția spectacolului și o influență a dramaturgiei coregrafice în procesul de lucru. Din acest punct de vedere, rolul coregrafiei este unul esențial în articularea întregului spectacol, ceea ce presupune, automat, o configurare unitară a întregului spectacular, cu departajări din ce în ce mai greu de diferențiat.
În acest sens, sunt edificatoare câteva spectacole care marchează aportul co-creativ al coregrafilor și coregrafelor. Este vorba de Moarte la Teatrul de Revistă, regia Gabriel Sandu (o producție a Teatrului Stela Popescu), spectacol în care viziunea coregrafică a Andreei Gavriliu este definitorie atât pentru forma, cât și pentru conținutul propus. Același lucru se poate spune și despre spectacolul Cine l-a ucis pe tata?, regia Andrei Măjeri (o producție a Teatrului Metropolis), purtând tot amprenta coregrafică a Andreei Gavriliu, spectacol marcat de estetica unor coregrafii de grup și duo-uri, care alternează forța sincron-urilor, cu mișcări preluate organic, și sensibilitatea desprinderilor în care mișcările cuplului au deopotrivă febrilitate și lentoare. De asemenea, putem vorbi de un aport consistent al coregrafiei în spectacolul Emaus, regia Edda și Dan Coza, coregrafia: Mariana Gavriciuc (o producție a Teatrului Excelsior). Transformările din viața unor adolescenți prinși în vârtejul unor alegeri și decizii limită sunt sintetizate, stilizate și abstractizate într-o creație coregrafică structurată ca un contrapunct de detensionare și totodată ca un aliaj de mișcări care încarcă emoțional scenele de dialog.
Un alt spectacol – de această dată un construct multimedial – în care artistul coregraf e co-creator este IN BETWEEN, regia Bobi Pricop (o producție MINA – Museum of Immersive Art). Conceptul coregrafic produs de Filip Stoica – asistentă de coregrafie: Simona Dabija – definește fundamental felul în care prezența și extensiile corpului, interferența cu diferite medii în care este reprezentat – vezi momentele de acrobație – se articulează pe mai multe paliere. Spectacolul de dans imersiv este profund marcat de liniile de forță coregrafice, fiind centrat pe multiplele straturi în care corpul preia și integrează semnale vizuale și audio, devenind un material de proiecție și oglindire a mediilor intersectate.
Rolurile diverse ale coregrafilor și coregrafelor în echipe de creație fac ca prezența lor să acopere multiple paliere de prezență scenic și să diversifice astfel mediile de intervenție în laboratoare și producții de dans contemporan.
Note:
(1) Mihai Mihalcea, Oameni care mișcă lumea, în Secolul 21. Dans – Dans – Dans, Fundația Culturală Secolul 21, Nr. 1-11/ 2010, București, 2010