Rubrica: accente│teatru (în) dans│dans (în) teatru
Când dansul întâlnește teatrul, când corpul devine scenă și scena devine spectacol, asistăm la ceea ce numim astăzi „teatru-dans”, iar uneori aceste hibridizări sunt atât de etanșe încât e greu să desparți teatrul de dans, mișcarea de text, emoția de ecleraj. În acest spațiu multi-, pluri-, inter-disciplinar, regizorii și coregrafii (sau, uneori, doar coregrafii) schițează noi hărți ale percepției și pun sub semnul întrebării granița dintre actor, dansator și performer. Pentru că atunci când pășești în întunericul unei săli de spectacol sau când descoperi un text (din orice ipostază), ești chemat să explorezi un teritoriu al conceptelor care dă formă fiecărui gest: de la „teatru” la „dans contemporan”, de la „performativitate” la „regizor de mișcare”. În cele ce urmează, le vom parcurge pe rând, ca și cum am citi o hartă a sensurilor ce se pot activa în spațiul scenic pentru a ne putea înlesni cunoașterea și înțelegerea.
Un astfel de demers și o astfel de mapare, chiar dacă ea este redusă la esență în rândurile de mai jos și poate părea ușor trivială, este cu atât mai importantă atunci când vorbim de teatru, dans, teatru-dans, performativitate sau mișcare. Toate acestea sunt medii de reprezentare diferite, cu mecanisme proprii. Dar, totuși, iată-ne acum, într-un timp actual în care interdisciplinaritatea este mai mult decât prezentă.
Dacă ar fi să vorbim despre metodologia în care această hartă textuală îi apare cititorului trebuie menționat faptul că primul tratat, Orchésographie, care ne arată modul în care dansul trebuie scris, redactat, precum și a relației dintre mișcare și zona socială, politică, apare în anul 1589 și poartă semnătura lui Thoinot Arbeau. Apoi, o primă poetică coregrafică îi aparține lui Noverre – Scrisori despre dans și balete, care preia modelul aristotelian și vorbește despre spectacolele de balet, care vor deveni marca limbajului clasic.
Pe măsură ce dansul s-a extins în diverse direcții – de la baletul clasic la dansul contemporan, urban sau experimental – limbajul s-a diversificat. Cuvinte precum release și contraction au devenit fundamentale în dansul contemporan, în timp ce termeni specifici culturii urbane, cum ar fi krumping sau locking, au apărut pentru a descrie stiluri de mișcare unice care reflectă contextul social și cultural în care s-au născut. Astfel, fiecare termen nu este doar o etichetă tehnică, ci și o fereastră către origini și evoluția unei arte care se reinventează continuu.
Am creat acest mic excurs istoric cititorului, care poate fi mai familiar cu terminologia teatrului, decât cu cea a coregrafiei, dar și din dorința de a arătat faptul că fiecare stil are un limbaj propriu și un mecanism al său. Drept urmare o vedere de ansamblu îi poate înlesni înțelegerea fenomenelor și interdisciplinaritatea lor. De asemenea, am păstrat, pentru ușurătate și ca linie directoare idea de „scenă” din structura textului dramatic. „Scena” are aici două dimensiuni: pe de-o parte, cea a locului în care toate cele prezentate capătă sens, pe de altă parte un sistem metodologic pentru a fi mai ușor de urmărit. De asemenea, fiecare concept este urmat de o paranteză care indică numărul conceptului pentru a le conecta între ele. Această hartă conceptuală oferă un limbaj comun pentru a ne orienta în spectacolul bazat pe corp și mișcare.
„Titan”, c. Rudolf von Laban, sursa Danser canal historique
Scena I: Teatru, Dans
Înainte de a vedea orice spectacol, trebuie să știm că există o linie istorică: de la baletul academic/clasic din marile opere până la performance-urile avangardei. Trăsătura comună rămâne corpul – corpus graecum și corpus sonans – care ne vorbește despre disciplină și rebeliune. De altfel, dansul clasic se extrage din pantomimă, istoric și-a început existența ca intermezzo în spectacolele de operă, în care câțiva actori făceau pantomimă pentru a destinde audiența, iată, așadar că îmbinarea dintre teatru și dans nu e venită dintr-un illo tempore. Astfel, revenind la principalele concepte ale acestei „scene”, teatrul – prin definițiile sale, pune în lumină relația narativă actor-spectator și mecanismele povestirii (Conceptul #1). Dansul, pe de altă parte, transmite emoție și informație nonverbală prin parametrii Laban1 (Conceptul #2). Împreună, ele definesc fundalul oricărui act performativ, în care cuvântul și gestul se potențează reciproc.
Teatru: Spațiu al transformării și al contractului tacit dintre actor și spectator, unde timpul diegetic se face realitate comună. De la tragedia greacă la performance-ul experimental, teatrul investighează mecanismele povestirii și ale empatiei colective (Brook, 1968; Fischer-Lichte, 2008).
Dans: Limbajul corpului eliberat de cuvânt, bazat pe parametrii Laban: Timp, Greutate, Spațiu și Flux. Prin ele, dansatorul comunică emoții și idei fără nicio linie de text (Laban, 1948; Foster, 2011).
Scena II: Fizicație și imagine
În teatrul fizic (Conceptul #3), corpul actorului nu mai e vehicul de dialog, ci instrument psihofizic: respirația, centrii de gravitație și căutările precise de echilibru construiesc o arhitectură a sentimentelor fără niciun cuvânt. Teatrul-imagine (Conceptul #4) completează tabloul prin compoziții vizuale – difractări de lumină, punți statice între siluete și decor – transformând fiecare cadru scenic într-o fotografie dinamică, în care estetica devine motorul emoției.
Teatru fizic: Gen care pune corpul și tehnicile sale în prim-plan, cu rădăcini în tehnici precum cele ale lui Lecoq2sau Gaulier3 (Zarrilli, 2009; McAuley, 1999).
Teatru vizual și teatru-imagine: Prioritizează compoziția vizuală, imaginea scenică și tabloul, mai degrabă decât fluxul narativ clasic (Pavis, 1996; Wilson, 2004).
Scena III: teatru-dans, performativitate, artă live
Ce înseamnă să „performăm” astăzi? Artiștii din generațiile contemporane nu mai vor doar să execute pași, ci să declanșeze gânduri și întrebări în public. În cinematica ei corporală, fiecare întâlnire cu spectatorul e un dialog invizibil. Hibridul „teatru-dans” (Conceptul #5) creează un dublu cod semantic: cuvântul și corpul vorbesc simultan. Dincolo de poveste, performativitatea (Conceptul #7) ne arată cum un simplu gest repetat configurează și contestă identități și realități. Hibridul teatru-dans creează un teritoriu ambivalent: textul dramatic și poezia corporală curg împreună, fiecare silabă reverberând în gesturi calibrate, fiecare dezechilibru declanșând un val de rezonanță emoțională. Performativitatea (Conceptul #7) ne amintește că identitatea se naște din actul repetat, iar arta live exhumează efemeritatea clipelor – artistul și publicul co-scriu împreună experiența, fără posibilitate de reluare.
Teatru-dans: Hibrid care diluează granița dintre text și poezie motorie. Narațiunea e dispersată în relații spațiale și cinetice, iar un dezechilibru sau un contact capătă forța semnificației (Bausch, 1993; Banes, 1994).
Artă performativă/artă live: Forme de artă care subliniază procesul și prezența efemeră a performerului, adesea în afara cadrului convențional al scenei (Schechner, 2003; Bishop, 2005).
Performativitate: Actele repetate care „construiesc” identități și realități – fiecare gest de pe scenă devine act performativ (Austin, 1962; Butler, 1990).
Scena IV: corp și mișcare
Corp-ul (Conceptul #8) e terenul de joacă al memoriilor individuale și colective, iar mișcarea (Conceptul #7) devine limbaj primar. Fiecare filare a mușchilor, fiecare cădere sau salt, ne invită să citim intenția și ritmul interior. În laboratorul scenei, corpul iese din statutul de vehicul și devine text primar – o pagină în care scriem memoriile noastre fizice, istorii personale și traume colective. Mișcarea transformă aceste cicatrici invizibile în limbaj: fiecare balans al șoldului, fiecare tresărire de umeri spune o poveste, iar arta corporală (Conceptul #10) împinge această expresie la limitele sale, invitându-ne să ne privim trupurile ca pe niște hărți vii, în permanență rescrise.
Corp: Suport al memoriei sociale și personale, teren de rezistență și expresie. În performance, corpul comunică tensiunea dintre fragilitate și forță, devenind mesaj primordial (Denzin, 2003; Butler, 1993).
Mișcare: Element primordial – de la deplasarea cotidiană la saltul artistic, mișcarea poartă informație despre intenție și ritm interior, relația cu gravitația și spațiul (Sheets-Johnstone, 2011; Newnham, 2015).
Artă corporală: Discurs artistic centrat exclusiv pe corp ca materie primă, explorând limitele fizice și senzoriale ale trupului (Zarrilli, 2009; McAuley, 1999).
Scena V: coregrafie și regizor/-oare de mișcare
Un termen recent, regizorul de mișcare – așa cum apare menționat în masa rotundă consemnată în paginile următoare de către coregrafa Teodora Velescu – devine un concept de care avem nevoie pentru că începe să capete atribuții de partener de „montaj” al regizorului. El decupează spațiul, frânează timpul, accelerează ritmuri interioare și construiește arhitecturi ale mișcării care sună ca partituri muzicale. Coregrafia (Conceptul #11) traduce viziunea conceptuală în trasee și structuri de mișcare. Regizorul de mișcare (Conceptul #12) se asigură că acest limbaj corporal servește textul și imaginea scenică, îmbinând coeziunea formă-semnificație. Coregraful trasează în spațiu ecouri de trasee: curbe, unghiuri, sisteme de repetiție care, odată puse în mișcare, dezvăluie arhitecturi invizibile. El modelează acest material să devină subtext scenic, armonizând intenția dramatică cu legile fizice ale corpului. Iar când spectacolul devine site-specific (Conceptul #13), holul unei fabrici, grădina interioară sau strada capătă rol de partener: coloanele și ferestrele răspund la pași și la priviri, căpătând viață.
Coregrafie: Arta organizării mișcării în timp și spațiu: trasee, echilibre, puncte de intensitate. William Forsythe a extins granițele baletului spre structuri deschise, generative (Crisp, 1997; Forsythe, 2003).
Regizor de mișcare: Interfața actor-coregraf: traduce intenții dramatice în vocabular motor, susținând subtextul scenic și armonizând corpul cu principiile regiei (Daly, 1995; Bradby & McCormick, 2015).
Site-specific: Producții gândite pentru un loc precis: performativitatea (Conceptul #7) dialoghează cu mediul, transformând contextul într-un „partener” de creație (Kaye, 2000; McAuley, 1999).
Scena V: Spectacol – Performance, Mișcare scenică și Instalație
Performance-ul (Conceptul #14) activează prezentul ca teren de experiment și creează relația corp viu – public printr-un pact al atenției. Pe de altă parte, mișcarea scenică (Conceptul #15) așază corpul în arhitectura decorului, făcând din spațiul live un partener de dialog. Performance-ul transformă prezentul într-o ceremonie unică, unde trupul performează sub atenția vădită a publicului. Mișcarea scenică realizează o arhitectură vie în care decorul și actorul pulsează la aceeași frecvență, iar instalația (Conceptul #16) multimedia adaugă un strat multi-senzorial, invitând spectatorul să participe fizic la construcția semnificațiilor. În paralel.
Performance: Eveniment unic și irepetabil, în care prezența fizică a artistului și a publicului generează semnificație. Nu e doar un spectacol, ci un pact între corp și privitor (Schechner, 2003; Abramović, 2010).
Mișcare scenică: Împletește actorie și dans într-un limbaj comun, calibrat atât dramatic, cât și estetic. Spațiul live devine arhitectură vie prin fiecare pas, gest și liniște (Grotowski, 1968; Barba, 1995).
Instalație: Mediu artistic tridimensional, adesea imersiv, în care spectatorul e invitat să se miște și să interacționeze fizic (Bishop, 2005).
Scena VI / Paradigme coregrafice: Clasic vs. Contemporan
Dansul clasic (Conceptul #11) oferă disciplina și eleganța codificate de tradiție, în timp ce dansul contemporan (Conceptul #12) demontează regulile pentru a inventa un vocabular liber, centrat pe contactul cu solul și improvizație. Dansul clasic oferă eleganța controlului și a codurilor distilate, pe când dansul contemporan își abandonează rigorile pentru a explora căderea, contactul brutal cu podeaua și libertatea improvizației: punctul de tensiune dintre ele devine terenul fertil al oricărei inovații. Conceptul de dans clasic și cel de dans contemporan nu sunt stări imuabile, ci puncte de reper pe o hartă închisă într-un proces continuu de reinventare. Cele două paradigme ghidează traseul experimental al viitoarei generații de artiști.
Dans clasic: Limbaj codificat al baletului academic – poziții, aliniamente, șina disciplinei și eleganță a expresiei, rafinate de tradiție (Beaumont & Heywood, 1981; Guest, 1984).
Dans contemporan: Ruptura critică cu codurile clasice – pune accent pe contact cu solul, improvizație și explorarea gravitației. Un laborator continuu al experimentului corporal (Jordan, 1992; Klein, 2010).
Note:
(1) Rudolf von Laban (n.1979-d.1958) a fost un dansator, coregraf și teoretician al mișcării austriac, considerat părinte fondator al dansului expresionist și un promotor al dansului modern.
(2) Jacques Lecoq (n.1921-d.1999) a fost un actor și profesor de mișcare francez cunoscut pentru metoda sa le lucru în teatrul fizic, mișcare, pantomimă, fondând la Paris școala de teatru care îi poartă numele.
(3) Phillippe Gaulier (n.1943) este un pedagog teatral și maestru clovn francez a cărui activitate începe sub îndrumarea lui Jacques Lecoq, la a cărui școală a și predat la sfârșitul anilor ‘70. Este fondatorul școlii de teatru de lângă Paris ce-i poartă numele.
Bibliografie selectivă
Abramović, M. (2010). The Artist Is Present. Phaidon.
Austin, J. L. (1962). How to Do Things with Words. Oxford University Press.
Banes, S. (1994). Writing Dancing: Documents of Contemporary Dance. Wesleyan University Press.
Barba, E. (1995). The Paper Canoe: A Guide to Theatre Anthropology. Routledge.
Bausch, P. (1993). Ich träume einen Fluss. Schirmer/Mosel.
Beaumont, C., & Heywood, L. (1981). The Complete Book of Ballets. Putnam.
Bishop, C. (2005). Installation Art: A Critical History. Tate.
Brook, P. (1968). Le Théâtre et son Double. Gallimard.
Butler, J. (1990). Gender Trouble. Routledge.
Butler, J. (1993). Bodies That Matter. Routledge.
Crisp, C. (1997). Ballet & Modern Dance. Pocket.
Daly, A. (1995). The Writings of Odin Teatret. Paul.
Denzin, N. K. (2003). Performance Ethnography. Sage.
Fischer-Lichte, E. (2008). The Transformative Power of Performance. Routledge.
Forsythe, W. (2003). Improvisation Technologies: A Tool for the Analytical Dance Eye. Routledge.
Foster, S. L. (2011). Choreographing Empathy. Routledge.
Grotowski, J. (1968). Towards a Poor Theatre. Methuen.
Guest, I. (1984). The Ballet: Documents of Contemporary Art. Studio Vista.
Jordan, S. (1992). Striding Out: Aspects of Contemporary and New Dance in Britain. Dance Books.
Kaye, N. (2000). Site-Specific Art: Performance, Place and Documentation. Routledge.
Klein, J. (2010). Trisha Brown: Choreography as Visual Art. Dance Books.
Laban, R. (1948). Modern Educational Dance. MacDonald & Evans.
Lepecki, A. (2006). Epuizarea dansului: performance și politica mișcării. Tact.
McAuley, G. (1999). Space in Performance: Making Meaning in the Theatre. University of Michigan Press.
Michailov, M. (2021). Corpuri radicale în spectacole contemporane. Vellant.
Newnham, M. (2015). Choreography: Theory and Practice. Bloomsbury.
Pavis, P. (1996). Dictionary of the Theatre: Terms, Concepts, and Analysis. University of Toronto Press.
Schechner, R. (2003). Performance Theory. Routledge.
Sheets-Johnstone, M. (2011). The Corporeal Turn: An Interdisciplinary Reader. Imprint.
Wilson, R. (2004). The World of Robert Wilson. Thames & Hudson.
Zarrilli, P. (2009). Psychophysical Acting: Theatre, Movement, and Cultural Rhythms. Routledge.
Între linie și vibrație: un traseu printre conceptele mișcării
Autor: Claudian Șiman
Publicat în: Teatrul azi nr. 5-6/2025
Rubrica: accente│teatru (în) dans│dans (în) teatru
Când dansul întâlnește teatrul, când corpul devine scenă și scena devine spectacol, asistăm la ceea ce numim astăzi „teatru-dans”, iar uneori aceste hibridizări sunt atât de etanșe încât e greu să desparți teatrul de dans, mișcarea de text, emoția de ecleraj. În acest spațiu multi-, pluri-, inter-disciplinar, regizorii și coregrafii (sau, uneori, doar coregrafii) schițează noi hărți ale percepției și pun sub semnul întrebării granița dintre actor, dansator și performer. Pentru că atunci când pășești în întunericul unei săli de spectacol sau când descoperi un text (din orice ipostază), ești chemat să explorezi un teritoriu al conceptelor care dă formă fiecărui gest: de la „teatru” la „dans contemporan”, de la „performativitate” la „regizor de mișcare”. În cele ce urmează, le vom parcurge pe rând, ca și cum am citi o hartă a sensurilor ce se pot activa în spațiul scenic pentru a ne putea înlesni cunoașterea și înțelegerea.
Un astfel de demers și o astfel de mapare, chiar dacă ea este redusă la esență în rândurile de mai jos și poate părea ușor trivială, este cu atât mai importantă atunci când vorbim de teatru, dans, teatru-dans, performativitate sau mișcare. Toate acestea sunt medii de reprezentare diferite, cu mecanisme proprii. Dar, totuși, iată-ne acum, într-un timp actual în care interdisciplinaritatea este mai mult decât prezentă.
Dacă ar fi să vorbim despre metodologia în care această hartă textuală îi apare cititorului trebuie menționat faptul că primul tratat, Orchésographie, care ne arată modul în care dansul trebuie scris, redactat, precum și a relației dintre mișcare și zona socială, politică, apare în anul 1589 și poartă semnătura lui Thoinot Arbeau. Apoi, o primă poetică coregrafică îi aparține lui Noverre – Scrisori despre dans și balete, care preia modelul aristotelian și vorbește despre spectacolele de balet, care vor deveni marca limbajului clasic.
Pe măsură ce dansul s-a extins în diverse direcții – de la baletul clasic la dansul contemporan, urban sau experimental – limbajul s-a diversificat. Cuvinte precum release și contraction au devenit fundamentale în dansul contemporan, în timp ce termeni specifici culturii urbane, cum ar fi krumping sau locking, au apărut pentru a descrie stiluri de mișcare unice care reflectă contextul social și cultural în care s-au născut. Astfel, fiecare termen nu este doar o etichetă tehnică, ci și o fereastră către origini și evoluția unei arte care se reinventează continuu.
Am creat acest mic excurs istoric cititorului, care poate fi mai familiar cu terminologia teatrului, decât cu cea a coregrafiei, dar și din dorința de a arătat faptul că fiecare stil are un limbaj propriu și un mecanism al său. Drept urmare o vedere de ansamblu îi poate înlesni înțelegerea fenomenelor și interdisciplinaritatea lor. De asemenea, am păstrat, pentru ușurătate și ca linie directoare idea de „scenă” din structura textului dramatic. „Scena” are aici două dimensiuni: pe de-o parte, cea a locului în care toate cele prezentate capătă sens, pe de altă parte un sistem metodologic pentru a fi mai ușor de urmărit. De asemenea, fiecare concept este urmat de o paranteză care indică numărul conceptului pentru a le conecta între ele. Această hartă conceptuală oferă un limbaj comun pentru a ne orienta în spectacolul bazat pe corp și mișcare.
„Titan”, c. Rudolf von Laban, sursa Danser canal historique
Scena I: Teatru, Dans
Înainte de a vedea orice spectacol, trebuie să știm că există o linie istorică: de la baletul academic/clasic din marile opere până la performance-urile avangardei. Trăsătura comună rămâne corpul – corpus graecum și corpus sonans – care ne vorbește despre disciplină și rebeliune. De altfel, dansul clasic se extrage din pantomimă, istoric și-a început existența ca intermezzo în spectacolele de operă, în care câțiva actori făceau pantomimă pentru a destinde audiența, iată, așadar că îmbinarea dintre teatru și dans nu e venită dintr-un illo tempore. Astfel, revenind la principalele concepte ale acestei „scene”, teatrul – prin definițiile sale, pune în lumină relația narativă actor-spectator și mecanismele povestirii (Conceptul #1). Dansul, pe de altă parte, transmite emoție și informație nonverbală prin parametrii Laban1 (Conceptul #2). Împreună, ele definesc fundalul oricărui act performativ, în care cuvântul și gestul se potențează reciproc.
Teatru: Spațiu al transformării și al contractului tacit dintre actor și spectator, unde timpul diegetic se face realitate comună. De la tragedia greacă la performance-ul experimental, teatrul investighează mecanismele povestirii și ale empatiei colective (Brook, 1968; Fischer-Lichte, 2008).
Dans: Limbajul corpului eliberat de cuvânt, bazat pe parametrii Laban: Timp, Greutate, Spațiu și Flux. Prin ele, dansatorul comunică emoții și idei fără nicio linie de text (Laban, 1948; Foster, 2011).
Scena II: Fizicație și imagine
În teatrul fizic (Conceptul #3), corpul actorului nu mai e vehicul de dialog, ci instrument psihofizic: respirația, centrii de gravitație și căutările precise de echilibru construiesc o arhitectură a sentimentelor fără niciun cuvânt. Teatrul-imagine (Conceptul #4) completează tabloul prin compoziții vizuale – difractări de lumină, punți statice între siluete și decor – transformând fiecare cadru scenic într-o fotografie dinamică, în care estetica devine motorul emoției.
Teatru fizic: Gen care pune corpul și tehnicile sale în prim-plan, cu rădăcini în tehnici precum cele ale lui Lecoq2sau Gaulier3 (Zarrilli, 2009; McAuley, 1999).
Teatru vizual și teatru-imagine: Prioritizează compoziția vizuală, imaginea scenică și tabloul, mai degrabă decât fluxul narativ clasic (Pavis, 1996; Wilson, 2004).
Scena III: teatru-dans, performativitate, artă live
Ce înseamnă să „performăm” astăzi? Artiștii din generațiile contemporane nu mai vor doar să execute pași, ci să declanșeze gânduri și întrebări în public. În cinematica ei corporală, fiecare întâlnire cu spectatorul e un dialog invizibil. Hibridul „teatru-dans” (Conceptul #5) creează un dublu cod semantic: cuvântul și corpul vorbesc simultan. Dincolo de poveste, performativitatea (Conceptul #7) ne arată cum un simplu gest repetat configurează și contestă identități și realități. Hibridul teatru-dans creează un teritoriu ambivalent: textul dramatic și poezia corporală curg împreună, fiecare silabă reverberând în gesturi calibrate, fiecare dezechilibru declanșând un val de rezonanță emoțională. Performativitatea (Conceptul #7) ne amintește că identitatea se naște din actul repetat, iar arta live exhumează efemeritatea clipelor – artistul și publicul co-scriu împreună experiența, fără posibilitate de reluare.
Teatru-dans: Hibrid care diluează granița dintre text și poezie motorie. Narațiunea e dispersată în relații spațiale și cinetice, iar un dezechilibru sau un contact capătă forța semnificației (Bausch, 1993; Banes, 1994).
Artă performativă/artă live: Forme de artă care subliniază procesul și prezența efemeră a performerului, adesea în afara cadrului convențional al scenei (Schechner, 2003; Bishop, 2005).
Performativitate: Actele repetate care „construiesc” identități și realități – fiecare gest de pe scenă devine act performativ (Austin, 1962; Butler, 1990).
Scena IV: corp și mișcare
Corp-ul (Conceptul #8) e terenul de joacă al memoriilor individuale și colective, iar mișcarea (Conceptul #7) devine limbaj primar. Fiecare filare a mușchilor, fiecare cădere sau salt, ne invită să citim intenția și ritmul interior. În laboratorul scenei, corpul iese din statutul de vehicul și devine text primar – o pagină în care scriem memoriile noastre fizice, istorii personale și traume colective. Mișcarea transformă aceste cicatrici invizibile în limbaj: fiecare balans al șoldului, fiecare tresărire de umeri spune o poveste, iar arta corporală (Conceptul #10) împinge această expresie la limitele sale, invitându-ne să ne privim trupurile ca pe niște hărți vii, în permanență rescrise.
Corp: Suport al memoriei sociale și personale, teren de rezistență și expresie. În performance, corpul comunică tensiunea dintre fragilitate și forță, devenind mesaj primordial (Denzin, 2003; Butler, 1993).
Mișcare: Element primordial – de la deplasarea cotidiană la saltul artistic, mișcarea poartă informație despre intenție și ritm interior, relația cu gravitația și spațiul (Sheets-Johnstone, 2011; Newnham, 2015).
Artă corporală: Discurs artistic centrat exclusiv pe corp ca materie primă, explorând limitele fizice și senzoriale ale trupului (Zarrilli, 2009; McAuley, 1999).
Scena V: coregrafie și regizor/-oare de mișcare
Un termen recent, regizorul de mișcare – așa cum apare menționat în masa rotundă consemnată în paginile următoare de către coregrafa Teodora Velescu – devine un concept de care avem nevoie pentru că începe să capete atribuții de partener de „montaj” al regizorului. El decupează spațiul, frânează timpul, accelerează ritmuri interioare și construiește arhitecturi ale mișcării care sună ca partituri muzicale. Coregrafia (Conceptul #11) traduce viziunea conceptuală în trasee și structuri de mișcare. Regizorul de mișcare (Conceptul #12) se asigură că acest limbaj corporal servește textul și imaginea scenică, îmbinând coeziunea formă-semnificație. Coregraful trasează în spațiu ecouri de trasee: curbe, unghiuri, sisteme de repetiție care, odată puse în mișcare, dezvăluie arhitecturi invizibile. El modelează acest material să devină subtext scenic, armonizând intenția dramatică cu legile fizice ale corpului. Iar când spectacolul devine site-specific (Conceptul #13), holul unei fabrici, grădina interioară sau strada capătă rol de partener: coloanele și ferestrele răspund la pași și la priviri, căpătând viață.
Coregrafie: Arta organizării mișcării în timp și spațiu: trasee, echilibre, puncte de intensitate. William Forsythe a extins granițele baletului spre structuri deschise, generative (Crisp, 1997; Forsythe, 2003).
Regizor de mișcare: Interfața actor-coregraf: traduce intenții dramatice în vocabular motor, susținând subtextul scenic și armonizând corpul cu principiile regiei (Daly, 1995; Bradby & McCormick, 2015).
Site-specific: Producții gândite pentru un loc precis: performativitatea (Conceptul #7) dialoghează cu mediul, transformând contextul într-un „partener” de creație (Kaye, 2000; McAuley, 1999).
Scena V: Spectacol – Performance, Mișcare scenică și Instalație
Performance-ul (Conceptul #14) activează prezentul ca teren de experiment și creează relația corp viu – public printr-un pact al atenției. Pe de altă parte, mișcarea scenică (Conceptul #15) așază corpul în arhitectura decorului, făcând din spațiul live un partener de dialog. Performance-ul transformă prezentul într-o ceremonie unică, unde trupul performează sub atenția vădită a publicului. Mișcarea scenică realizează o arhitectură vie în care decorul și actorul pulsează la aceeași frecvență, iar instalația (Conceptul #16) multimedia adaugă un strat multi-senzorial, invitând spectatorul să participe fizic la construcția semnificațiilor. În paralel.
Performance: Eveniment unic și irepetabil, în care prezența fizică a artistului și a publicului generează semnificație. Nu e doar un spectacol, ci un pact între corp și privitor (Schechner, 2003; Abramović, 2010).
Mișcare scenică: Împletește actorie și dans într-un limbaj comun, calibrat atât dramatic, cât și estetic. Spațiul live devine arhitectură vie prin fiecare pas, gest și liniște (Grotowski, 1968; Barba, 1995).
Instalație: Mediu artistic tridimensional, adesea imersiv, în care spectatorul e invitat să se miște și să interacționeze fizic (Bishop, 2005).
Scena VI / Paradigme coregrafice: Clasic vs. Contemporan
Dansul clasic (Conceptul #11) oferă disciplina și eleganța codificate de tradiție, în timp ce dansul contemporan (Conceptul #12) demontează regulile pentru a inventa un vocabular liber, centrat pe contactul cu solul și improvizație. Dansul clasic oferă eleganța controlului și a codurilor distilate, pe când dansul contemporan își abandonează rigorile pentru a explora căderea, contactul brutal cu podeaua și libertatea improvizației: punctul de tensiune dintre ele devine terenul fertil al oricărei inovații. Conceptul de dans clasic și cel de dans contemporan nu sunt stări imuabile, ci puncte de reper pe o hartă închisă într-un proces continuu de reinventare. Cele două paradigme ghidează traseul experimental al viitoarei generații de artiști.
Dans clasic: Limbaj codificat al baletului academic – poziții, aliniamente, șina disciplinei și eleganță a expresiei, rafinate de tradiție (Beaumont & Heywood, 1981; Guest, 1984).
Dans contemporan: Ruptura critică cu codurile clasice – pune accent pe contact cu solul, improvizație și explorarea gravitației. Un laborator continuu al experimentului corporal (Jordan, 1992; Klein, 2010).
Note:
(1) Rudolf von Laban (n.1979-d.1958) a fost un dansator, coregraf și teoretician al mișcării austriac, considerat părinte fondator al dansului expresionist și un promotor al dansului modern.
(2) Jacques Lecoq (n.1921-d.1999) a fost un actor și profesor de mișcare francez cunoscut pentru metoda sa le lucru în teatrul fizic, mișcare, pantomimă, fondând la Paris școala de teatru care îi poartă numele.
(3) Phillippe Gaulier (n.1943) este un pedagog teatral și maestru clovn francez a cărui activitate începe sub îndrumarea lui Jacques Lecoq, la a cărui școală a și predat la sfârșitul anilor ‘70. Este fondatorul școlii de teatru de lângă Paris ce-i poartă numele.
Bibliografie selectivă
Abramović, M. (2010). The Artist Is Present. Phaidon.
Austin, J. L. (1962). How to Do Things with Words. Oxford University Press.
Banes, S. (1994). Writing Dancing: Documents of Contemporary Dance. Wesleyan University Press.
Barba, E. (1995). The Paper Canoe: A Guide to Theatre Anthropology. Routledge.
Bausch, P. (1993). Ich träume einen Fluss. Schirmer/Mosel.
Beaumont, C., & Heywood, L. (1981). The Complete Book of Ballets. Putnam.
Bishop, C. (2005). Installation Art: A Critical History. Tate.
Brook, P. (1968). Le Théâtre et son Double. Gallimard.
Butler, J. (1990). Gender Trouble. Routledge.
Butler, J. (1993). Bodies That Matter. Routledge.
Crisp, C. (1997). Ballet & Modern Dance. Pocket.
Daly, A. (1995). The Writings of Odin Teatret. Paul.
Denzin, N. K. (2003). Performance Ethnography. Sage.
Fischer-Lichte, E. (2008). The Transformative Power of Performance. Routledge.
Forsythe, W. (2003). Improvisation Technologies: A Tool for the Analytical Dance Eye. Routledge.
Foster, S. L. (2011). Choreographing Empathy. Routledge.
Grotowski, J. (1968). Towards a Poor Theatre. Methuen.
Guest, I. (1984). The Ballet: Documents of Contemporary Art. Studio Vista.
Jordan, S. (1992). Striding Out: Aspects of Contemporary and New Dance in Britain. Dance Books.
Kaye, N. (2000). Site-Specific Art: Performance, Place and Documentation. Routledge.
Klein, J. (2010). Trisha Brown: Choreography as Visual Art. Dance Books.
Laban, R. (1948). Modern Educational Dance. MacDonald & Evans.
Lepecki, A. (2006). Epuizarea dansului: performance și politica mișcării. Tact.
McAuley, G. (1999). Space in Performance: Making Meaning in the Theatre. University of Michigan Press.
Michailov, M. (2021). Corpuri radicale în spectacole contemporane. Vellant.
Newnham, M. (2015). Choreography: Theory and Practice. Bloomsbury.
Pavis, P. (1996). Dictionary of the Theatre: Terms, Concepts, and Analysis. University of Toronto Press.
Schechner, R. (2003). Performance Theory. Routledge.
Sheets-Johnstone, M. (2011). The Corporeal Turn: An Interdisciplinary Reader. Imprint.
Wilson, R. (2004). The World of Robert Wilson. Thames & Hudson.
Zarrilli, P. (2009). Psychophysical Acting: Theatre, Movement, and Cultural Rhythms. Routledge.