Yuriy Kordonskiy: „În curând se împlinesc zece ani de la premiera cu Unchiul Vania de A.P. Cehov şi dialogul care a început atunci continuă şi este minunat. Un asemenea fenomen nu se întâmplă foarte des. Tânjesc în permanenţă după acest mod de a‑i avea pe actori aproape. Au trecut patru ani de când am montat, la Sala „Toma Caragiu“, spectacolul Crimă şi pedeapsă de Fiodor Dostoievski şi îmi era dor să lucrez cu actorii români. Sunt profesionişti şi au un suflet imens. Felul în care acestea se întrepătrund este foarte rar. În acelaşi timp, îmi place foarte mult faptul că, peste timp, relaţia cu ei continuă, avem mereu lucruri să ne spunem…”
Mirela Sandu: În urmă cu zece ani montai pentru prima oară la Teatrul „Bulandra“. De atunci te‑ai tot întors. Ce te face să revii de fiecare dată?
Yuriy Kordonskiy: Cred că mă simt bine aici. La Teatrul „Bulandra“, şi în general în România, comunicarea cu actorii este una foarte bună. În curând se împlinesc zece ani de la premiera cu Unchiul Vania de A.P. Cehov şi dialogul care a început atunci continuă şi este minunat. Un asemenea fenomen nu se întâmplă foarte des. Tânjesc în permanenţă după acest mod de a‑i avea pe actori aproape. Au trecut patru ani de când am montat, la Sala „Toma Caragiu“, spectacolul Crimăşi pedeapsă de Fiodor Dostoievski şi îmi era dor să lucrez cu actorii români. Sunt profesionişti şi au un suflet imens. Felul în care acestea se întrepătrund este foarte rar. În acelaşi timp, îmi place foarte mult faptul că, peste timp, relaţia cu ei continuă, avem mereu lucruri să ne spunem.
M.S.: La Crimă şi pedeapsă de Fiodor Dostoievski ai avut cu totul altă distribuţie…
Y.K: Cu fiecare distribuţie în parte se leagă o altă relaţie. Cu actorii din Crimă şi pedeapsă am comunicat altfel decât cu cei din Unchiul Vania. Distribuţiile suntdiferite, pentru că în timp cu toţii ne schimbăm, iar timpurile sunt altele. În fiecarezi, în viaţa fiecăruia dintre noi pot apărea lucruri noi. Pentru mine este importantăexperienţa pe care o acumulăm cu toţii în teatru şi viaţă.
M.S.: Pe lângă comunicare între tine şi actori se creează o legătură specială, mult mai profundă…
Y.K: Este asemeni unei relaţii de familie, dar nu una ideală. În orice familie apar şi complicaţii, neînţelegeri, zile fericite sau mai dificile. Uneori obosim unul de celălalt, dar mereu este prezentă dorinţa de a petrece timpul împreună, deşi nu este întotdeauna plăcut. Uneori este dureros şi frumos în acelaşi timp. Câteodată eu şi doamna Mariana Mihuţ ne chinuim unul pe celălalt pentru a descoperi ceva profund, inedit. Este foarte important să faci asta pentru a scoate la iveală lucruri ascunse în străfundul tău. Iubirea este întotdeauna însoţită de durere.
M.S.: Consideri că ai influenţat cariera unora dintre actorii cu care ai lucrat în România?
Y.K: Nu sunt eu în măsură să spun acest lucru. Probabil că ei ar trebui să se pronunţe. Chiar dacă am influenţat sau am ajutat pe cineva să se schimbe, pot să spun că şi ei au făcut acelaşi lucru pentru mine. Când sunt în miezul lucrului la un spectacol, nu mă gândesc la asta. De altfel, nu îmi place să îmi asum meritele pentru creaţia unui actor. Mai degrabă experienţa lucrului la un anumit rol schimbă actorul, procesul prin care trece. Cred că talentul trebuie însoţit mereu de dorinţa de a învăţa. Probabil că este şi meritul meu, dar nu este atât de important.
M.S.: Imporantă este întâlnirea…
Y.K: Da, provocarea şi tema de discuţie. Spre exemplu, în piesa Îngropaţi‑mă pe după plintă de Pavel Sanaev tema este una importantă, profundă şi cu toţii discutămpe marginea ei. A fost ideea mea să o propun, dar mai departe ţine foartemult de actori, eu pot doar să îi ajut să înţeleagă. Felul în care ne schimbăm pornindde la subiect, lucrurile pe care le înţelegem şi le învăţăm, ţine de fiecare dintrenoi. Direcţia este dată de subiect şi de întâlnirea dintre noi. Dacă suntem cinstiţiatunci toate aceste întâmplări ne schimbă ca oameni.
M.S.: Este prima oară când montezi în România un text contemporan…
Y.K: Pentru mine nu a avut niciodată importanţă dacă un text este clasic sau contemporan. Cum spuneam, trebuie să fie o întrebare profundă, nu ceva mărunt pe care l‑am putea rezolva uşor, dar care ne lasă indiferenţi. Un subiect care stă mult timp în picioare şi ne marchează. Din păcate, sunt foarte puţini autori contemporani care ştiu să pună această întrebare. Pentru mine a fost întotdeauna mai incitant să vorbesc cu Cehov decât cu Tutkin, care în Rusia este un fel de Bulă. Din fericire, textul lui Pavel Sanaev are miză.
Yuriy Kordonskiy: „Ador să fac teatru şi este important să nu uit că totul are un sens“ (Interviu realizat de Mirela Sandu)
Yuriy Kordonskiy: „În curând se împlinesc zece ani de la premiera cu Unchiul Vania de A.P. Cehov şi dialogul care a început atunci continuă şi este minunat. Un asemenea fenomen nu se întâmplă foarte des. Tânjesc în permanenţă după acest mod de a‑i avea pe actori aproape. Au trecut patru ani de când am montat, la Sala „Toma Caragiu“, spectacolul Crimă şi pedeapsă de Fiodor Dostoievski şi îmi era dor să lucrez cu actorii români. Sunt profesionişti şi au un suflet imens. Felul în care acestea se întrepătrund este foarte rar. În acelaşi timp, îmi place foarte mult faptul că, peste timp, relaţia cu ei continuă, avem mereu lucruri să ne spunem…”
Mirela Sandu: În urmă cu zece ani montai pentru prima oară la Teatrul „Bulandra“. De atunci te‑ai tot întors. Ce te face să revii de fiecare dată?
Yuriy Kordonskiy: Cred că mă simt bine aici. La Teatrul „Bulandra“, şi în general în România, comunicarea cu actorii este una foarte bună. În curând se împlinesc zece ani de la premiera cu Unchiul Vania de A.P. Cehov şi dialogul care a început atunci continuă şi este minunat. Un asemenea fenomen nu se întâmplă foarte des. Tânjesc în permanenţă după acest mod de a‑i avea pe actori aproape. Au trecut patru ani de când am montat, la Sala „Toma Caragiu“, spectacolul Crimă şi pedeapsă de Fiodor Dostoievski şi îmi era dor să lucrez cu actorii români. Sunt profesionişti şi au un suflet imens. Felul în care acestea se întrepătrund este foarte rar. În acelaşi timp, îmi place foarte mult faptul că, peste timp, relaţia cu ei continuă, avem mereu lucruri să ne spunem.
M.S.: La Crimă şi pedeapsă de Fiodor Dostoievski ai avut cu totul altă distribuţie…
Y.K: Cu fiecare distribuţie în parte se leagă o altă relaţie. Cu actorii din Crimă şi pedeapsă am comunicat altfel decât cu cei din Unchiul Vania. Distribuţiile sunt diferite, pentru că în timp cu toţii ne schimbăm, iar timpurile sunt altele. În fiecare zi, în viaţa fiecăruia dintre noi pot apărea lucruri noi. Pentru mine este importantă experienţa pe care o acumulăm cu toţii în teatru şi viaţă.
M.S.: Pe lângă comunicare între tine şi actori se creează o legătură specială, mult mai profundă…
Y.K: Este asemeni unei relaţii de familie, dar nu una ideală. În orice familie apar şi complicaţii, neînţelegeri, zile fericite sau mai dificile. Uneori obosim unul de celălalt, dar mereu este prezentă dorinţa de a petrece timpul împreună, deşi nu este întotdeauna plăcut. Uneori este dureros şi frumos în acelaşi timp. Câteodată eu şi doamna Mariana Mihuţ ne chinuim unul pe celălalt pentru a descoperi ceva profund, inedit. Este foarte important să faci asta pentru a scoate la iveală lucruri ascunse în străfundul tău. Iubirea este întotdeauna însoţită de durere.
M.S.: Consideri că ai influenţat cariera unora dintre actorii cu care ai lucrat în România?
Y.K: Nu sunt eu în măsură să spun acest lucru. Probabil că ei ar trebui să se pronunţe. Chiar dacă am influenţat sau am ajutat pe cineva să se schimbe, pot să spun că şi ei au făcut acelaşi lucru pentru mine. Când sunt în miezul lucrului la un spectacol, nu mă gândesc la asta. De altfel, nu îmi place să îmi asum meritele pentru creaţia unui actor. Mai degrabă experienţa lucrului la un anumit rol schimbă actorul, procesul prin care trece. Cred că talentul trebuie însoţit mereu de dorinţa de a învăţa. Probabil că este şi meritul meu, dar nu este atât de important.
M.S.: Imporantă este întâlnirea…
Y.K: Da, provocarea şi tema de discuţie. Spre exemplu, în piesa Îngropaţi‑mă pe după plintă de Pavel Sanaev tema este una importantă, profundă şi cu toţii discutăm pe marginea ei. A fost ideea mea să o propun, dar mai departe ţine foarte mult de actori, eu pot doar să îi ajut să înţeleagă. Felul în care ne schimbăm pornind de la subiect, lucrurile pe care le înţelegem şi le învăţăm, ţine de fiecare dintre noi. Direcţia este dată de subiect şi de întâlnirea dintre noi. Dacă suntem cinstiţi atunci toate aceste întâmplări ne schimbă ca oameni.
M.S.: Este prima oară când montezi în România un text contemporan…
Y.K: Pentru mine nu a avut niciodată importanţă dacă un text este clasic sau contemporan. Cum spuneam, trebuie să fie o întrebare profundă, nu ceva mărunt pe care l‑am putea rezolva uşor, dar care ne lasă indiferenţi. Un subiect care stă mult timp în picioare şi ne marchează. Din păcate, sunt foarte puţini autori contemporani care ştiu să pună această întrebare. Pentru mine a fost întotdeauna mai incitant să vorbesc cu Cehov decât cu Tutkin, care în Rusia este un fel de Bulă. Din fericire, textul lui Pavel Sanaev are miză.
(…)