Festivalul anual de vară din capitala Austriei s-a derulat timp de cinci săptămâni, în perioada 14 mai – 20 iunie 2010. Dacă la inaugurare, în anul 1951, se sublinia valoarea simbolică a evenimentului pentru afirmarea oraşului (pe atunci încă ocupat de Forţele Aliate) ca centru de importanţă culturală mondială, astăzi festivalul reprezintă un reper inconfundabil în peisajul artistic al lumii. (Irina Wolf)
Festivalul anual de vară din capitala Austriei s-a derulat timp de cinci săptămâni, în perioada 14 mai – 20 iunie 2010. Dacă la inaugurare, în anul 1951, se sublinia valoarea simbolică a evenimentului pentru afirmarea oraşului (pe atunci încă ocupat de Forţele Aliate) ca centru de importanţă culturală mondială, astăzi festivalul reprezintă un reper inconfundabil în peisajul artistic al lumii.
Diversitatea – o sursă de energie creativă
În caietul-program al evenimentului, directoarea secţiunii teatru, Stefanie Carp, vorbeşte despre dictatul lui „please confirm”, o somaţie căreia îi suntem supuşi zilnic în mediul digital, indiferent dacă trebuie să facem o comandă ori să lansăm o căutare virtuală. „Această solicitare, care s-a înscris în tendinţa ultimelor două decenii, ne-a marcat comportamentul, devenind chiar o modă”, afirmă Stefanie Carp. Dimpotrivă, ultimul an a adus în lume, odată cu schimbările petrecute din cauza crizei economice mondiale, o nouă orientare în care există spaţiu pentru diversitate şi mai ales pentru întrebări ce stârnesc energiile creative. Asupra acestei diversităţi s-a concentrat ediţia din 2010, a cărei temă a fost o întrebare: „Alles anders?” („Totul altfel?”). Festivalul a fost gândit ca o reflecţie asupra societăţii, a politicii, teatrului, artei, şi chiar a existenţei în sine, prilejuind în acelaşi timp întâlnirea publicului cu mari regizori şi trupe internaţionale. Oferta variată de anul acesta a inclus 52 de creaţii, întrunind cele mai actuale producţii de operă, concerte, spectacole de dans şi de teatru din lume. Debutul festivalului a fost marcat de finala concursului internaţional de muzică clasică Eurovision Young Musicians, eveniment grandios desfăşurat în aer liber, în piaţa din faţa Primăriei vieneze.
Wiener Festwochen a avut mai multe secţiuni, a căror caracteristică definitorie a fost deschiderea către alte culturi. Seria Into the City, iniţiată cu patru ani în urmă în cadrul secţiunii muzicale, a constituit o interfaţă inedită pentru locuitorii capitalei austriece. Into the City a cuprins o paletă largă de evenimente sociale integratoare, precum workshop-uri pe teme de DJ-ing, rap, break dance, trial biking, lyrics, slam poetry şi proiecte comunitare muzicale ce s-au desfăşurat în centre urbane, mall-uri, săli de sport și alte spaţii neconvenţionale. Secţiunea jugendFREI lansată la ediţia din 2009 a fost extinsă în acest an cu workshop-uri destinate tinerilor de peste 16 ani, reuniunile fiind organizate înaintea spectacolelor din secţiunile teatru şi muzică.
Programul muzical a fost consacrat lui Alban Berg şi a marcat dubla aniversare: împlinirea a 125 de ani de la naştere și a 75 de ani de la moartea marelui compozitor austriac. Dintre spectacolele selectate nu au lipsit cele mai valoroase creaţii ale muzicianului, operele Wozzeck şi Lulu, programul fiind completat de un grupaj de concerte şi lieduri. În fine, Forum Festwochen Generation (Ex) Yu a fost dedicat generaţiei din fosta Iugoslavie – şase artişti născuţi în anii ’70 prezentându-şi lucrările din diferite domenii, de la expoziţii, dans şi lectură scenică la performance documentar şi spectacol de teatru.
Formaţia de suflători din cimitir
Teatrul a reprezentat cea mai importantă secţiune în complexul manifestărilor Wiener Festwochen, programul dovedindu-se şi la această ediţie extrem de variat. Festivalul a găzduit reprezentaţiile unor companii de teatru din Berlin, Budapesta, Bruxelles, Cracovia, Hamburg, Londra, Milano, München, Riga, Tallinn, Tokio, New York, Buenos Aires şi Teheran. Un număr însemnat de spectacole a fost prezentat pentru prima oară la Viena şi chiar în întreg spaţiul de limbă germană, dezvăluind o panoramă impresionantă a teatrului contemporan internaţional. Programul acestei ediţii a Wiener Festwochen a inclus două spectacole purtând semnătura regizorului Luc Bondy, directorul festivalului: Sweet Nothings de David Harrower (după Liebelei/Flirtul lui Arthur Schnitzler) şi Helena după Euripide, în traducerea lui Peter Handke (spectacol ce va fi preluat în repertoriul Burgtheater în stagiunea 2010/2011).
Dintre spectacolele de teatru-dans şi performance s-au remarcat Out of Context în coregrafia lui Alain Platel (Franţa) şi more more more… future în regia lui Faustin Linyekula (Congo), precum şi one man show-ul Raoul în regia lui James Thiérrée (Franţa), un spectacol de circ şi teatru-dans. Printre premierele absolute s-au numărat coproducţiile Wiener Festwochen și Infrarouge din Montréal (Me talking to Myself in the Future, în regia lui Marie Brassard) şi Rimini Protokoll, Berlin (100 Prozent Wien. Eine statistische Kettenreaktion, în traducere Sută la sută Viena. O reacţie statistică în lanţ).
Alvis Hermanis şi trupa sa, Jaunais Rīgas Tēatris se numără, încă din anul 2005, printre invitaţii constanţi ai Wiener Festwochen. La această ediţie au fost prezenţi cu coproducţia Kapusvēti (Petrecerea din cimitir), spectacol ce încheie seria celor zece lucrări ale proiectului „Viaţă lungă”. Seria a debutat în urmă cu şapte ani, iar cele zece producţii au fost dedicate redescoperirii identităţii letonilor. Montările s-au bazat pe poveşti adevărate strânse de actorii trupei. Astfel, pentru Kapusvēti, actorul Gundars Ābolinš a vizitat împreună cu fotograful Mārtinš Grauds cimitirul central vienez. Inspirată de seria celor 500 de fotografii ale lui Grauds, reprezentaţia reproduce tradiţia de care se bucură petrecerile letone în cimitir. Pe fundalul imaginilor inedite proiectate succesiv pe un ecran aflat în spatele scenei, cei treisprezece actori aşezaţi la rampă în semicerc povestesc anecdote (în letonă, cu traducere simultană la cască în limba germană) în timp ce mănâncă şi beau vodcă (picnicul făcând parte din această tradiţie). În acelaşi timp, ei sunt şi membrii unei formaţii de suflători care interpretează pe rând muzică folclorică letonă, muzică bisericească, Beethoven şi Beatles. Prestaţia lor, chiar dacă este departe de a fi perfectă, este remarcabilă dacă ţinem cont că actorii au învăţat să cânte la instrumentele de suflat în numai cinci săptămâni. Această trăsătură originală a spectacolului a fost scoasă în evidenţă de regizorul care se declară un dușman al globalizării (fenomen în virtutea căruia, de pildă, formaţiile muzicale au fost înlocuite începând cu anii ’90 de banalele sintetizatoare, după cum ni se povesteşte într-o anecdotă).
Spectacolul conceput ca un show de diapozitive cu inserţii muzicale şi anecdotice incită prin concepţia sa. Faţă de alte spectacole ale lui Hermanis, reprezentaţia rămâne totuşi destul de anostă, nefiind unul dintre spectacolele memorabile ale festivalului.
Ghetoul de emigranţi de pe terenul fostei fabrici vieneze de gaz
În ultimii ani a devenit o modă ca scenariile de film să devină suportul spectacolelor de teatru. În acest sens, Wiener Festwochen a programat coproducţia Hass (Ură) după filmul „La Haine” de Mathieu Kassovitz, realizată împreună cu New Space Company, Viena. Câştigător al mai multor premii („Cel mai bun regizor” la festivalul de la Cannes în 1995, César-ul pentru cel mai bun film etc.), „La Haine” este considerat o capodoperă a anilor ’90. Filmul povesteşte întâmplările petrecute într-o zi din viaţa a trei tineri de la periferia unui oraş din Franţa, după o serie de confruntări cu poliţia. Volker Schmidt, fondator al New Space Company, adaptează scenariul filmului şi semnează şi regia. Rezultă un spectacol interactiv în aer liber, ce se desfăşoară pe terenul unei foste fabrici de gaz din cartierul Leopoldau. Iniţial, spectatorii sunt preluaţi cu două autobuze din centrul Vienei, pe drum primind indicaţii sumare despre modul de desfăşurare a spectacolului, după care sunt împărţiţi în trei grupuri. Reprezentaţia începe încă din autobuz, imediat după încheierea explicaţiilor: doi tineri mascaţi se năpustesc în autobuz şi îi iau ostateci pe pasageri, pentru a-i folosi la eliberarea prietenului lor, spitalizat în urma conflictelor cu poliţia. Scene asemănătoare celor de la TV îi întâmpină pe spectatori în zona industrială dezafectată, transformată în periferia unui oraş european oarecare. O maşină arsă, poliţişti echipaţi cu căşti şi bâte sunt meniţi să stârnească amintiri legate de acţiunile de protest din Paris 2005, Berlin 2009 şi, cele mai recente, din Atena 2010. Nici demonstranţii nu lipsesc. După acest prolog, trei actori (rusul Daniil, tunisianul Karim şi David, un negru din Zimbabwe) iau cele trei grupuri de spectatori în primire, aceştia urmând să asculte poveştile liderilor şi să ia parte la acţiunile ce se desfăşoară pe tot terenul zonei industriale.
Volker Schmidt realizează un spectacol de mare actualitate, despre viaţa celor excluşi din societate şi urmăriţi încontinuu de poliţie. Decorul natural al fabricii de gaz dezafectate este locul perfect pentru a ilustra condiţiile precare de trai de la marginea oraşului şi atmosfera brutală şi dezolantă din ghetourile de emigranţi. Majoritatea actorilor din distribuţia internaţională şi multilingvă se identifică pe deplin cu personajele interpretate. Totuşi, per ansamblu, spectacolului îi lipseşte strălucirea. Pe alocuri povestea suferă de discontinuitate, distanţele parcurse pe jos, de multe ori prea lungi, afectând ritmul spectacolului.
Mini-festival Jelinek
Un eveniment deosebit l-a constituit prezenţa în cadrul festivalului a două piese scrise de Elfriede Jelinek: Rechnitz. Der Würgeengel (Rechnitz. Îngerul care sugrumă) şi Die Kontrakte des Kaufmanns. Eine Wirtschaftskomödie (Contractele comerciantului. O comedie despre comerţ), a căror montare este interzisă în Austria de către autoare. Astfel, publicul a avut şansa de a vedea două reprezentaţii deosebit de reuşite de la Münchner Kammerspiele (în regia lui Jossi Wieler) şi de la Thalia Theater Hamburg în colaborare cu Schauspielhaus Köln (în regia lui Nicolas Steman). Prima piesă are ca temă odiosul masacru a 180 de prizonieri evrei maghiari, rămas nelămurit până în zilele noastre, ce a avut loc în noaptea de 25 martie 1945 în localitatea Rechnitz, aflată la graniţa austro-ungară, la care ofiţeri SS, agenţi ai Gestapo şi contesa Margit von Batthyány au fost părtaşi. Textul lui Jelinek înfăţişează evenimentele petrecute din perspectiva unei duble conştiinţe: cea din 1945 şi cea din zilele noastre. În montarea dinamică a lui Jossi Wieler, personajele întruchipează omniprezenţa „răului”, identificându-se cu cinci figuri părtaşe la crimă: contesa, fiica acesteia şi trei ofiţeri SS.
În al doilea spectacol este vorba despre criza economică mondială, piesa lui Jelinek având la bază scandalurile politico-financiare care au ruinat băncile austriece BAWAG şi Julius Meinl. Spectacolul începe la… pagina 99 a textului, scenariul fiind parcurs în sens invers (un afişaj electronic permite publicului urmărirea numărului paginii). Montarea lui Nicolas Steman este bogată în imagini filmate live de cameramani şi proiectate pe un ecran, care alternează cu momente corale antrenante. Bancnote apar şi dispar, sunt arse şi chiar înfulecate. Ilustraţia muzicală, bine aleasă, contribuie decisiv la ritmul alert al scenelor. Cei şapte actori care citesc în mare parte paginile scenariului şi trei muzicieni se află într-o mişcare continuă, interacţionează deseori cu publicul, rezultând un perfomance de un dinamism aparte. Datorită lungimii reprezentaţiei (durata: aproape patru ore fără pauză!), majoritatea spectatorilor au profitat de libertatea de a ieşi şi reveni în/din sală după placul inimii, spectacolul fiind transmis în direct pe monitoarele video din foaierul teatrului.
Trei maratoane teatrale de peste 8 ore!
Maratoanele s-au impus ca o caracteristică distinctivă a acestei ediţii de festival. Pe lângă spectacolul de opt ore Factory 2 în regia lui Krystian Lupa, au mai fost programate coproducţia de nouă ore Lipsynch realizată de compania Ex Machina, Quèbec și Théâtre Sans Frontières, Anglia (în regia lui Robert Lepage) şi I Demoni după romanul lui Dostoievski „Demonii” (în regia lui Peter Stein), o reprezentaţie de douăsprezece ore!
În epopeea modernă Lipsynch (prescurtare de la „Lip Synchronisation”) regizorul şi-a propus iniţial să analizeze vocea omenească, de la pierderea acesteia la cultivarea ei, de la sincronizare la playback. Nu este prima montare semnată de Lepage pe care am avut ocazia să o văd la Wiener Festwochen. După succesul fulminant de la ediţia din 2009 cu The Andersen Project, regizorul a revenit cu o producţie impresionantă prin spectaculozitate, un proiect grandios. Reprezentaţia deopotrivă tragică şi comică, cutremurătoare şi eliberatoare, debutează în interiorul unui avion, unde solista de operă Ada este martora decesului misterios al unei femei tinere ce poartă în braţe un bebeluş. Ada va adopta copilul, băieţelul Jeremy încercând mai târziu să afle trecutul mamei sale biologice (o tânără nicaraguană vândută de propriul unchi unui bordel din Hamburg). Proiecţiile video şi scenografia simplă, dar deosebit de utilă şi funcţională, impresionează încă de la începutul spectacolului, decorul fiind alcătuit din panouri mobile care se transformă rând pe rând în spaţii distincte: interiorul unui avion, al unui tren, al unui metrou, camera de zi a unui apartament, o cafenea, un studio de înregistrări etc.
Nouă actori istorisesc nouă poveşti în nouă ore, fiecare poveste reprezentând o imagine asupra lumii, o celebrare a complexităţii şi coincidențelor vieţii. Istorisirile nu decurg liniar, sunt împărţite în fragmente, cu salturi în timp, înainte şi înapoi. Acţiunile se desfăşoară în spaţii diferite (de la Londra la Nicaragua, de la Frankfurt la Hollywood), în mai multe limbi, vorbite alternativ pe tot parcursul spectacolului (engleză, franceză, spaniolă, germană şi italiană). Ilustraţia muzicală diversă (de la rock la rap şi jazz, de la muzică de Bach, Debussy şi Schumann la arii de bocet din Simfonia nr. 3 a lui Henryk Mikolaj Górecky) acutizează seria de aventuri ameţitoare prin care trec personajele, care îşi pierd părinţii, copiii, libertatea, memoria sau vocea. Naşterea şi moartea, boala, incestul, violul, prostituţia forţată, sunt numai câteva dintre temele abordate de Lepage. Spectacolul este viu prin alternarea spaţiilor şi timpurilor, prin alternarea efectelor video (parţial filmate live) şi high tech, în final spectatorii urmând să reconstruiască (fiecare pentru sine) povestea spusă ca un puzzle.
În pofida lungimii (nouă acte de câte 40 de minute cu patru pauze de câte 20 de minute şi o a cincea pauză de o oră în care s-a servit şi o gustare caldă), spectatorii nu au avut timp să se plictisească. Din contră, ei au fost transportați de fantezia „artistului globalizării” (cum îl numea Alvis Hermanis pe Lepage).
În cu totul alt registru s-a plasat I Demoni, montare care cu doi aniîn urmă era în pericol de a nu fi realizată, întrucât, după luni de repetiţii, Tieffe Teatro Stabile di Innovazione Milano a oprit proiectul. În final, premiera a avut loc în vila regizorului din San Pancrazio, în primăvara anului 2009, după ce Peter Stein a asigurat finanţarea din fonduri proprii. Datorită reducerii costurilor de producţie, recursul la obiectele de decor şi recuzită este minim. Bunăoară, pe tot parcursul reprezentaţiei sunt folosite o sofa, două mese, două bănci, un pat şi un covor, doar în scena reuniunii grupului de socialişti-revoluţionari şi a serbării de numire a guvernatorilor fiind întrebuinţate un număr mare de scaune. Fundalul sonor este aproape inexistent, un pian fiind singurul acompaniament muzical, și acesta sporadic. Chiar şi efectele de lumini sunt folosite cu economie. Cu atât de puţine mijloace, regizorul reuşeşte totuşi să reconstruiască fidel spiritul epocii şi atmosfera monumentală a romanului lui Dostoievski.
Spectacolul se concentrează mai mult pe cuvânt, replicile (exclusiv în italiană) abundând de-a lungul celor nouă ore de joc propriu-zis. Fiecare actor din trupa de 25 de artişti îşi rotunjeşte cu multă acribie rolul extrem de dificil, accentul fiind pus pe nuanţe. Remarcabili sunt Maddalena Crippa în rolul proprietăresei Stavroghina şi Elia Schilton în rolul antisocialistului Stepan. Irene Vecchio străluceşte în cel al frumoasei Lisaveta, iar Pia Lanciotti are o prezenţă foarte puternică în rolul fiicei handicapate. Realmente impresionanţi sunt adevăraţii „demoni”: Ivan Alovisio în rolul Stavroghin şi Alessandro Averone în cel al lui Verhovenski. Greu de spus care dintre ei excelează mai mult în a înfăţişa procesul demonizării. Prin elocință şi expresivitate corporală, Alessandro Averone îl conturează cu strălucire pe liderul laş şi mincinos al turmei anarhiştilor revoluţionari – un escroc şi ucigaş fără scrupule. În contrapunct, Ivan Alovisio reuşeşte să redea în mod sugestiv şi tulburător latura psihologică a fiului proprietăresei; pare la început arogant şi distant, mascând desfrâul în care a trăit (a violat o copilă de doisprezece ani, a asistat cu calm la sinuciderea alteia, a fost părtaş moral la uciderea soţiei lui legitime şi a fratelui acesteia), ajungând către final o figură de un tragism cutremurător. Secretele ţinute până spre final sub control ies la iveală în scena spovedaniei lui Stavroghin la călugărul Tihon (interpretat de Peter Stein însuşi), relevând calvarul insuportabil al eroului.
Masivul roman al lui Dostoievski este, cu siguranţă, o lectură dificilă, dar foarte actuală prin discursul despre batjocorirea sistematică a libertăţii şi manipularea societăţii prin inflaţia de vorbe. La fel de greu de receptat este montarea lui Peter Stein – în ansamblu, un spectacol seducător prin simplitatea sa, dar de o lungime excesivă, în care abundă discuţiile ample despre religie şi socialism. Nu este primul spectacol-maraton al regizorului, realizator elogiat al proiectului Faust (ambele părţi) pentru Expo 2000 din Hanovra, un spectacol de peste 21 de ore, jucat de-a lungul a două zile.
Pentru publicul vienez, obişnuit cu spectacolele-maraton din stagiunea trecută a Burgtheater (montarea romanului Război şi pace având peste cinci ore şi jumătate, iar reprezentarea ambelor părţi ale lui Faust, în regia lui Matthias Hartmann, durând aproape şapte ore), maratoanele teatrale programate în Wiener Festwochen s-au aflat în topul preferinţelor.
Wiener Festwochen, un festival al maratoanelor teatrale
Festivalul anual de vară din capitala Austriei s-a derulat timp de cinci săptămâni, în perioada 14 mai – 20 iunie 2010. Dacă la inaugurare, în anul 1951, se sublinia valoarea simbolică a evenimentului pentru afirmarea oraşului (pe atunci încă ocupat de Forţele Aliate) ca centru de importanţă culturală mondială, astăzi festivalul reprezintă un reper inconfundabil în peisajul artistic al lumii. (Irina Wolf)
Festivalul anual de vară din capitala Austriei s-a derulat timp de cinci săptămâni, în perioada 14 mai – 20 iunie 2010. Dacă la inaugurare, în anul 1951, se sublinia valoarea simbolică a evenimentului pentru afirmarea oraşului (pe atunci încă ocupat de Forţele Aliate) ca centru de importanţă culturală mondială, astăzi festivalul reprezintă un reper inconfundabil în peisajul artistic al lumii.
Diversitatea – o sursă de energie creativă
În caietul-program al evenimentului, directoarea secţiunii teatru, Stefanie Carp, vorbeşte despre dictatul lui „please confirm”, o somaţie căreia îi suntem supuşi zilnic în mediul digital, indiferent dacă trebuie să facem o comandă ori să lansăm o căutare virtuală. „Această solicitare, care s-a înscris în tendinţa ultimelor două decenii, ne-a marcat comportamentul, devenind chiar o modă”, afirmă Stefanie Carp. Dimpotrivă, ultimul an a adus în lume, odată cu schimbările petrecute din cauza crizei economice mondiale, o nouă orientare în care există spaţiu pentru diversitate şi mai ales pentru întrebări ce stârnesc energiile creative. Asupra acestei diversităţi s-a concentrat ediţia din 2010, a cărei temă a fost o întrebare: „Alles anders?” („Totul altfel?”). Festivalul a fost gândit ca o reflecţie asupra societăţii, a politicii, teatrului, artei, şi chiar a existenţei în sine, prilejuind în acelaşi timp întâlnirea publicului cu mari regizori şi trupe internaţionale. Oferta variată de anul acesta a inclus 52 de creaţii, întrunind cele mai actuale producţii de operă, concerte, spectacole de dans şi de teatru din lume. Debutul festivalului a fost marcat de finala concursului internaţional de muzică clasică Eurovision Young Musicians, eveniment grandios desfăşurat în aer liber, în piaţa din faţa Primăriei vieneze.
Wiener Festwochen a avut mai multe secţiuni, a căror caracteristică definitorie a fost deschiderea către alte culturi. Seria Into the City, iniţiată cu patru ani în urmă în cadrul secţiunii muzicale, a constituit o interfaţă inedită pentru locuitorii capitalei austriece. Into the City a cuprins o paletă largă de evenimente sociale integratoare, precum workshop-uri pe teme de DJ-ing, rap, break dance, trial biking, lyrics, slam poetry şi proiecte comunitare muzicale ce s-au desfăşurat în centre urbane, mall-uri, săli de sport și alte spaţii neconvenţionale. Secţiunea jugendFREI lansată la ediţia din 2009 a fost extinsă în acest an cu workshop-uri destinate tinerilor de peste 16 ani, reuniunile fiind organizate înaintea spectacolelor din secţiunile teatru şi muzică.
Programul muzical a fost consacrat lui Alban Berg şi a marcat dubla aniversare: împlinirea a 125 de ani de la naştere și a 75 de ani de la moartea marelui compozitor austriac. Dintre spectacolele selectate nu au lipsit cele mai valoroase creaţii ale muzicianului, operele Wozzeck şi Lulu, programul fiind completat de un grupaj de concerte şi lieduri. În fine, Forum Festwochen Generation (Ex) Yu a fost dedicat generaţiei din fosta Iugoslavie – şase artişti născuţi în anii ’70 prezentându-şi lucrările din diferite domenii, de la expoziţii, dans şi lectură scenică la performance documentar şi spectacol de teatru.
Formaţia de suflători din cimitir
Teatrul a reprezentat cea mai importantă secţiune în complexul manifestărilor Wiener Festwochen, programul dovedindu-se şi la această ediţie extrem de variat. Festivalul a găzduit reprezentaţiile unor companii de teatru din Berlin, Budapesta, Bruxelles, Cracovia, Hamburg, Londra, Milano, München, Riga, Tallinn, Tokio, New York, Buenos Aires şi Teheran. Un număr însemnat de spectacole a fost prezentat pentru prima oară la Viena şi chiar în întreg spaţiul de limbă germană, dezvăluind o panoramă impresionantă a teatrului contemporan internaţional. Programul acestei ediţii a Wiener Festwochen a inclus două spectacole purtând semnătura regizorului Luc Bondy, directorul festivalului: Sweet Nothings de David Harrower (după Liebelei/Flirtul lui Arthur Schnitzler) şi Helena după Euripide, în traducerea lui Peter Handke (spectacol ce va fi preluat în repertoriul Burgtheater în stagiunea 2010/2011).
Dintre spectacolele de teatru-dans şi performance s-au remarcat Out of Context în coregrafia lui Alain Platel (Franţa) şi more more more… future în regia lui Faustin Linyekula (Congo), precum şi one man show-ul Raoul în regia lui James Thiérrée (Franţa), un spectacol de circ şi teatru-dans. Printre premierele absolute s-au numărat coproducţiile Wiener Festwochen și Infrarouge din Montréal (Me talking to Myself in the Future, în regia lui Marie Brassard) şi Rimini Protokoll, Berlin (100 Prozent Wien. Eine statistische Kettenreaktion, în traducere Sută la sută Viena. O reacţie statistică în lanţ).
Alvis Hermanis şi trupa sa, Jaunais Rīgas Tēatris se numără, încă din anul 2005, printre invitaţii constanţi ai Wiener Festwochen. La această ediţie au fost prezenţi cu coproducţia Kapusvēti (Petrecerea din cimitir), spectacol ce încheie seria celor zece lucrări ale proiectului „Viaţă lungă”. Seria a debutat în urmă cu şapte ani, iar cele zece producţii au fost dedicate redescoperirii identităţii letonilor. Montările s-au bazat pe poveşti adevărate strânse de actorii trupei. Astfel, pentru Kapusvēti, actorul Gundars Ābolinš a vizitat împreună cu fotograful Mārtinš Grauds cimitirul central vienez. Inspirată de seria celor 500 de fotografii ale lui Grauds, reprezentaţia reproduce tradiţia de care se bucură petrecerile letone în cimitir. Pe fundalul imaginilor inedite proiectate succesiv pe un ecran aflat în spatele scenei, cei treisprezece actori aşezaţi la rampă în semicerc povestesc anecdote (în letonă, cu traducere simultană la cască în limba germană) în timp ce mănâncă şi beau vodcă (picnicul făcând parte din această tradiţie). În acelaşi timp, ei sunt şi membrii unei formaţii de suflători care interpretează pe rând muzică folclorică letonă, muzică bisericească, Beethoven şi Beatles. Prestaţia lor, chiar dacă este departe de a fi perfectă, este remarcabilă dacă ţinem cont că actorii au învăţat să cânte la instrumentele de suflat în numai cinci săptămâni. Această trăsătură originală a spectacolului a fost scoasă în evidenţă de regizorul care se declară un dușman al globalizării (fenomen în virtutea căruia, de pildă, formaţiile muzicale au fost înlocuite începând cu anii ’90 de banalele sintetizatoare, după cum ni se povesteşte într-o anecdotă).
Spectacolul conceput ca un show de diapozitive cu inserţii muzicale şi anecdotice incită prin concepţia sa. Faţă de alte spectacole ale lui Hermanis, reprezentaţia rămâne totuşi destul de anostă, nefiind unul dintre spectacolele memorabile ale festivalului.
Ghetoul de emigranţi de pe terenul fostei fabrici vieneze de gaz
În ultimii ani a devenit o modă ca scenariile de film să devină suportul spectacolelor de teatru. În acest sens, Wiener Festwochen a programat coproducţia Hass (Ură) după filmul „La Haine” de Mathieu Kassovitz, realizată împreună cu New Space Company, Viena. Câştigător al mai multor premii („Cel mai bun regizor” la festivalul de la Cannes în 1995, César-ul pentru cel mai bun film etc.), „La Haine” este considerat o capodoperă a anilor ’90. Filmul povesteşte întâmplările petrecute într-o zi din viaţa a trei tineri de la periferia unui oraş din Franţa, după o serie de confruntări cu poliţia. Volker Schmidt, fondator al New Space Company, adaptează scenariul filmului şi semnează şi regia. Rezultă un spectacol interactiv în aer liber, ce se desfăşoară pe terenul unei foste fabrici de gaz din cartierul Leopoldau. Iniţial, spectatorii sunt preluaţi cu două autobuze din centrul Vienei, pe drum primind indicaţii sumare despre modul de desfăşurare a spectacolului, după care sunt împărţiţi în trei grupuri. Reprezentaţia începe încă din autobuz, imediat după încheierea explicaţiilor: doi tineri mascaţi se năpustesc în autobuz şi îi iau ostateci pe pasageri, pentru a-i folosi la eliberarea prietenului lor, spitalizat în urma conflictelor cu poliţia. Scene asemănătoare celor de la TV îi întâmpină pe spectatori în zona industrială dezafectată, transformată în periferia unui oraş european oarecare. O maşină arsă, poliţişti echipaţi cu căşti şi bâte sunt meniţi să stârnească amintiri legate de acţiunile de protest din Paris 2005, Berlin 2009 şi, cele mai recente, din Atena 2010. Nici demonstranţii nu lipsesc. După acest prolog, trei actori (rusul Daniil, tunisianul Karim şi David, un negru din Zimbabwe) iau cele trei grupuri de spectatori în primire, aceştia urmând să asculte poveştile liderilor şi să ia parte la acţiunile ce se desfăşoară pe tot terenul zonei industriale.
Volker Schmidt realizează un spectacol de mare actualitate, despre viaţa celor excluşi din societate şi urmăriţi încontinuu de poliţie. Decorul natural al fabricii de gaz dezafectate este locul perfect pentru a ilustra condiţiile precare de trai de la marginea oraşului şi atmosfera brutală şi dezolantă din ghetourile de emigranţi. Majoritatea actorilor din distribuţia internaţională şi multilingvă se identifică pe deplin cu personajele interpretate. Totuşi, per ansamblu, spectacolului îi lipseşte strălucirea. Pe alocuri povestea suferă de discontinuitate, distanţele parcurse pe jos, de multe ori prea lungi, afectând ritmul spectacolului.
Mini-festival Jelinek
Un eveniment deosebit l-a constituit prezenţa în cadrul festivalului a două piese scrise de Elfriede Jelinek: Rechnitz. Der Würgeengel (Rechnitz. Îngerul care sugrumă) şi Die Kontrakte des Kaufmanns. Eine Wirtschaftskomödie (Contractele comerciantului. O comedie despre comerţ), a căror montare este interzisă în Austria de către autoare. Astfel, publicul a avut şansa de a vedea două reprezentaţii deosebit de reuşite de la Münchner Kammerspiele (în regia lui Jossi Wieler) şi de la Thalia Theater Hamburg în colaborare cu Schauspielhaus Köln (în regia lui Nicolas Steman). Prima piesă are ca temă odiosul masacru a 180 de prizonieri evrei maghiari, rămas nelămurit până în zilele noastre, ce a avut loc în noaptea de 25 martie 1945 în localitatea Rechnitz, aflată la graniţa austro-ungară, la care ofiţeri SS, agenţi ai Gestapo şi contesa Margit von Batthyány au fost părtaşi. Textul lui Jelinek înfăţişează evenimentele petrecute din perspectiva unei duble conştiinţe: cea din 1945 şi cea din zilele noastre. În montarea dinamică a lui Jossi Wieler, personajele întruchipează omniprezenţa „răului”, identificându-se cu cinci figuri părtaşe la crimă: contesa, fiica acesteia şi trei ofiţeri SS.
În al doilea spectacol este vorba despre criza economică mondială, piesa lui Jelinek având la bază scandalurile politico-financiare care au ruinat băncile austriece BAWAG şi Julius Meinl. Spectacolul începe la… pagina 99 a textului, scenariul fiind parcurs în sens invers (un afişaj electronic permite publicului urmărirea numărului paginii). Montarea lui Nicolas Steman este bogată în imagini filmate live de cameramani şi proiectate pe un ecran, care alternează cu momente corale antrenante. Bancnote apar şi dispar, sunt arse şi chiar înfulecate. Ilustraţia muzicală, bine aleasă, contribuie decisiv la ritmul alert al scenelor. Cei şapte actori care citesc în mare parte paginile scenariului şi trei muzicieni se află într-o mişcare continuă, interacţionează deseori cu publicul, rezultând un perfomance de un dinamism aparte. Datorită lungimii reprezentaţiei (durata: aproape patru ore fără pauză!), majoritatea spectatorilor au profitat de libertatea de a ieşi şi reveni în/din sală după placul inimii, spectacolul fiind transmis în direct pe monitoarele video din foaierul teatrului.
Trei maratoane teatrale de peste 8 ore!
Maratoanele s-au impus ca o caracteristică distinctivă a acestei ediţii de festival. Pe lângă spectacolul de opt ore Factory 2 în regia lui Krystian Lupa, au mai fost programate coproducţia de nouă ore Lipsynch realizată de compania Ex Machina, Quèbec și Théâtre Sans Frontières, Anglia (în regia lui Robert Lepage) şi I Demoni după romanul lui Dostoievski „Demonii” (în regia lui Peter Stein), o reprezentaţie de douăsprezece ore!
În epopeea modernă Lipsynch (prescurtare de la „Lip Synchronisation”) regizorul şi-a propus iniţial să analizeze vocea omenească, de la pierderea acesteia la cultivarea ei, de la sincronizare la playback. Nu este prima montare semnată de Lepage pe care am avut ocazia să o văd la Wiener Festwochen. După succesul fulminant de la ediţia din 2009 cu The Andersen Project, regizorul a revenit cu o producţie impresionantă prin spectaculozitate, un proiect grandios. Reprezentaţia deopotrivă tragică şi comică, cutremurătoare şi eliberatoare, debutează în interiorul unui avion, unde solista de operă Ada este martora decesului misterios al unei femei tinere ce poartă în braţe un bebeluş. Ada va adopta copilul, băieţelul Jeremy încercând mai târziu să afle trecutul mamei sale biologice (o tânără nicaraguană vândută de propriul unchi unui bordel din Hamburg). Proiecţiile video şi scenografia simplă, dar deosebit de utilă şi funcţională, impresionează încă de la începutul spectacolului, decorul fiind alcătuit din panouri mobile care se transformă rând pe rând în spaţii distincte: interiorul unui avion, al unui tren, al unui metrou, camera de zi a unui apartament, o cafenea, un studio de înregistrări etc.
Nouă actori istorisesc nouă poveşti în nouă ore, fiecare poveste reprezentând o imagine asupra lumii, o celebrare a complexităţii şi coincidențelor vieţii. Istorisirile nu decurg liniar, sunt împărţite în fragmente, cu salturi în timp, înainte şi înapoi. Acţiunile se desfăşoară în spaţii diferite (de la Londra la Nicaragua, de la Frankfurt la Hollywood), în mai multe limbi, vorbite alternativ pe tot parcursul spectacolului (engleză, franceză, spaniolă, germană şi italiană). Ilustraţia muzicală diversă (de la rock la rap şi jazz, de la muzică de Bach, Debussy şi Schumann la arii de bocet din Simfonia nr. 3 a lui Henryk Mikolaj Górecky) acutizează seria de aventuri ameţitoare prin care trec personajele, care îşi pierd părinţii, copiii, libertatea, memoria sau vocea. Naşterea şi moartea, boala, incestul, violul, prostituţia forţată, sunt numai câteva dintre temele abordate de Lepage. Spectacolul este viu prin alternarea spaţiilor şi timpurilor, prin alternarea efectelor video (parţial filmate live) şi high tech, în final spectatorii urmând să reconstruiască (fiecare pentru sine) povestea spusă ca un puzzle.
În pofida lungimii (nouă acte de câte 40 de minute cu patru pauze de câte 20 de minute şi o a cincea pauză de o oră în care s-a servit şi o gustare caldă), spectatorii nu au avut timp să se plictisească. Din contră, ei au fost transportați de fantezia „artistului globalizării” (cum îl numea Alvis Hermanis pe Lepage).
În cu totul alt registru s-a plasat I Demoni, montare care cu doi ani în urmă era în pericol de a nu fi realizată, întrucât, după luni de repetiţii, Tieffe Teatro Stabile di Innovazione Milano a oprit proiectul. În final, premiera a avut loc în vila regizorului din San Pancrazio, în primăvara anului 2009, după ce Peter Stein a asigurat finanţarea din fonduri proprii. Datorită reducerii costurilor de producţie, recursul la obiectele de decor şi recuzită este minim. Bunăoară, pe tot parcursul reprezentaţiei sunt folosite o sofa, două mese, două bănci, un pat şi un covor, doar în scena reuniunii grupului de socialişti-revoluţionari şi a serbării de numire a guvernatorilor fiind întrebuinţate un număr mare de scaune. Fundalul sonor este aproape inexistent, un pian fiind singurul acompaniament muzical, și acesta sporadic. Chiar şi efectele de lumini sunt folosite cu economie. Cu atât de puţine mijloace, regizorul reuşeşte totuşi să reconstruiască fidel spiritul epocii şi atmosfera monumentală a romanului lui Dostoievski.
Spectacolul se concentrează mai mult pe cuvânt, replicile (exclusiv în italiană) abundând de-a lungul celor nouă ore de joc propriu-zis. Fiecare actor din trupa de 25 de artişti îşi rotunjeşte cu multă acribie rolul extrem de dificil, accentul fiind pus pe nuanţe. Remarcabili sunt Maddalena Crippa în rolul proprietăresei Stavroghina şi Elia Schilton în rolul antisocialistului Stepan. Irene Vecchio străluceşte în cel al frumoasei Lisaveta, iar Pia Lanciotti are o prezenţă foarte puternică în rolul fiicei handicapate. Realmente impresionanţi sunt adevăraţii „demoni”: Ivan Alovisio în rolul Stavroghin şi Alessandro Averone în cel al lui Verhovenski. Greu de spus care dintre ei excelează mai mult în a înfăţişa procesul demonizării. Prin elocință şi expresivitate corporală, Alessandro Averone îl conturează cu strălucire pe liderul laş şi mincinos al turmei anarhiştilor revoluţionari – un escroc şi ucigaş fără scrupule. În contrapunct, Ivan Alovisio reuşeşte să redea în mod sugestiv şi tulburător latura psihologică a fiului proprietăresei; pare la început arogant şi distant, mascând desfrâul în care a trăit (a violat o copilă de doisprezece ani, a asistat cu calm la sinuciderea alteia, a fost părtaş moral la uciderea soţiei lui legitime şi a fratelui acesteia), ajungând către final o figură de un tragism cutremurător. Secretele ţinute până spre final sub control ies la iveală în scena spovedaniei lui Stavroghin la călugărul Tihon (interpretat de Peter Stein însuşi), relevând calvarul insuportabil al eroului.
Masivul roman al lui Dostoievski este, cu siguranţă, o lectură dificilă, dar foarte actuală prin discursul despre batjocorirea sistematică a libertăţii şi manipularea societăţii prin inflaţia de vorbe. La fel de greu de receptat este montarea lui Peter Stein – în ansamblu, un spectacol seducător prin simplitatea sa, dar de o lungime excesivă, în care abundă discuţiile ample despre religie şi socialism. Nu este primul spectacol-maraton al regizorului, realizator elogiat al proiectului Faust (ambele părţi) pentru Expo 2000 din Hanovra, un spectacol de peste 21 de ore, jucat de-a lungul a două zile.
Pentru publicul vienez, obişnuit cu spectacolele-maraton din stagiunea trecută a Burgtheater (montarea romanului Război şi pace având peste cinci ore şi jumătate, iar reprezentarea ambelor părţi ale lui Faust, în regia lui Matthias Hartmann, durând aproape şapte ore), maratoanele teatrale programate în Wiener Festwochen s-au aflat în topul preferinţelor.
Irina WOLF
Credit foto I Demoni (sus): Andrea Boccalini
Credit foto Lipsynch (jos): Érick Labbé