Viorica Geantă – Chelbea este, de peste douăzeci de ani, actriţă la Teatrul „Sică Alexandrescu“ din Braşov. Deşi a crescut în Bucureşti, a ales să facă facultatea la Târgu Mureş. A fost angajata Teatrului Municipal din Baia Mare şi, pentru câteva luni, a Teatrului Odeon din Bucureşti. Declară cu mândrie că iubeşte atât de mult scena şi teatrul încât ar fi capabilă să joace oriunde, „în pădure, pe graniţă sau în cel mai mic oraş din ţara asta“. Am stat de vorbă la o cafea în timpul Festivalului de Dramaturgie Contemporană de la Braşov, unde a participat cu spectacolul „Lapte negru” de Vasili Sigarev, regizat de Claudiu Goga.
[…]
M.S.: Care au fost regizorii importanţi în formarea dumneavoastră?
V.C.: Am avut norocul să întâlnesc regizori foarte buni, care au fost şi nişte oameni minunaţi. Alături de Dan Alexandrescu am luat primul premiu de interpretare; Kincses Elemer m‑a răsfăţat cu cele mai frumoase roluri; Alexandru Dabija m‑a distribuit în spectacolul Colonelul şi păsările de Hristo Boicev, pentru care am fost premiată; când m‑am angajat, Eugen Mercus a avut încredere să îmi dea să joc trei personaje în spectacolul Sculptură în os de Paul Everac; Mihai Lungeanu m‑a învăţat să am un anumit regim de creaţie; Mircea Cornişteanu mi le‑a dăruit pe Fraulein din Gaiţele de Al. Kiriţescu şi pe Dorina din Tartuffe de Molière; Claudiu Goga, directorul meu de teatru, m‑a distribuit într‑un rol excepţional în Lapte negru de Vasili Sigarev; Adrian Lupu mi‑a dat să fac un travesti – Corbaccio – din Volpone de Ben Jonson; în spectacolul Orfeu în infern, regizat de Dinu Cernescu, am făcut un pesonaj – Moartea – jumătate bărbat şi jumătate femeie. Toţi aceşti regizori m‑au ajutat să devin ceea ce sunt, chiar şi atunci când m‑au chinuit. Sunt regizori care iubesc actorul şi regizori pentru care el nu înseamnă nimic. Din păcate, nu pot lucra cu un regizor decât atunci când mă iubeşte măcar un pic. Cred că lucrul la un spectacol este mult mai intim decât atunci când faci dragoste. Nu poţi construi un personaj dacă nu pătrunzi în străfunduri, dacă nu cauţi în experienţele personale, în ceea ce eşti tu cu adevărat. Lucrul acesta te apropie foarte tare de cel alături de care faci acest proces. Din fericire „Teatrul Sică Alexandrescu“ are o trupă bună alături de care se poate lucra uşor. Nu spun lucrul acesta pentru că este familia mea, ci pentru că sunt convinsă. Am avut norocul de a avea mereu colegi buni care au fost şi actori extraordinari: Costache Babii, Geta Grapă, Mişu Braşoveanu, Adrian Răţoi, Paula Ionescu, Luminiţa Blănaru, Melania Niculescu şi mulţi alţii. Iar cei alături de care joc acum sunt cu toţii foarte buni şi îmi sunt foarte dragi.
M.S.: Sunteţi la Braşov de douăzeci şi unu de ani. S‑a întâmplat să regretaţi că aţi rămas?
V.C.: A existat un moment dificil în existenţa la Braşov. Atunci am regretat. Sunt asemenea unui cal nărăvaş. Câţiva au încercat să îmi pună zăbala, iar eu nu am vrut să stau. Pentru asta a trebuit să plătesc. În acele clipe delicate m‑am gândit să plec. Nu îmi este frică să o iau de la capăt, orice vârstă aş avea. Tot ce am realizat a fost printr‑o muncă chinuitoare cu mine însămi, ca un sclav la Maiestatea Sa Actoria. De aceea aş avea curaj să dau concurs chiar şi la şaptezeci de ani. Aceste încercări le‑am luat ca pe nişte lecţii pe care trebuia să le învăţ. Poate eram prea vulcanică şi a trebuit să învăţ ce înseamnă cumpătarea. Acum ştiu să fiu umilă în faţa profesiei. Mi‑a fost greu dar nu m‑am plâns şi nu am arătat‑o. Culmea este că în aceste momente te părăsesc toţi. Mi‑a ajutat Dumnezeu şi am trecut cu bine. Acum am o poftă nebună să fac o mie de lucruri: film, teatru, să colaborez cu cât mai mulţi oameni.
Viorica Geantă‑Chelbea: „Sunt o persoană bolnavă de teatru”, interviu de Mirela Sandu
Viorica Geantă – Chelbea este, de peste douăzeci de ani, actriţă la Teatrul „Sică Alexandrescu“ din Braşov. Deşi a crescut în Bucureşti, a ales să facă facultatea la Târgu Mureş. A fost angajata Teatrului Municipal din Baia Mare şi, pentru câteva luni, a Teatrului Odeon din Bucureşti. Declară cu mândrie că iubeşte atât de mult scena şi teatrul încât ar fi capabilă să joace oriunde, „în pădure, pe graniţă sau în cel mai mic oraş din ţara asta“. Am stat de vorbă la o cafea în timpul Festivalului de Dramaturgie Contemporană de la Braşov, unde a participat cu spectacolul „Lapte negru” de Vasili Sigarev, regizat de Claudiu Goga.
[…]
M.S.: Care au fost regizorii importanţi în formarea dumneavoastră?
V.C.: Am avut norocul să întâlnesc regizori foarte buni, care au fost şi nişte oameni minunaţi. Alături de Dan Alexandrescu am luat primul premiu de interpretare; Kincses Elemer m‑a răsfăţat cu cele mai frumoase roluri; Alexandru Dabija m‑a distribuit în spectacolul Colonelul şi păsările de Hristo Boicev, pentru care am fost premiată; când m‑am angajat, Eugen Mercus a avut încredere să îmi dea să joc trei personaje în spectacolul Sculptură în os de Paul Everac; Mihai Lungeanu m‑a învăţat să am un anumit regim de creaţie; Mircea Cornişteanu mi le‑a dăruit pe Fraulein din Gaiţele de Al. Kiriţescu şi pe Dorina din Tartuffe de Molière; Claudiu Goga, directorul meu de teatru, m‑a distribuit într‑un rol excepţional în Lapte negru de Vasili Sigarev; Adrian Lupu mi‑a dat să fac un travesti – Corbaccio – din Volpone de Ben Jonson; în spectacolul Orfeu în infern, regizat de Dinu Cernescu, am făcut un pesonaj – Moartea – jumătate bărbat şi jumătate femeie. Toţi aceşti regizori m‑au ajutat să devin ceea ce sunt, chiar şi atunci când m‑au chinuit. Sunt regizori care iubesc actorul şi regizori pentru care el nu înseamnă nimic. Din păcate, nu pot lucra cu un regizor decât atunci când mă iubeşte măcar un pic. Cred că lucrul la un spectacol este mult mai intim decât atunci când faci dragoste. Nu poţi construi un personaj dacă nu pătrunzi în străfunduri, dacă nu cauţi în experienţele personale, în ceea ce eşti tu cu adevărat. Lucrul acesta te apropie foarte tare de cel alături de care faci acest proces. Din fericire „Teatrul Sică Alexandrescu“ are o trupă bună alături de care se poate lucra uşor. Nu spun lucrul acesta pentru că este familia mea, ci pentru că sunt convinsă. Am avut norocul de a avea mereu colegi buni care au fost şi actori extraordinari: Costache Babii, Geta Grapă, Mişu Braşoveanu, Adrian Răţoi, Paula Ionescu, Luminiţa Blănaru, Melania Niculescu şi mulţi alţii. Iar cei alături de care joc acum sunt cu toţii foarte buni şi îmi sunt foarte dragi.
M.S.: Sunteţi la Braşov de douăzeci şi unu de ani. S‑a întâmplat să regretaţi că aţi rămas?
V.C.: A existat un moment dificil în existenţa la Braşov. Atunci am regretat. Sunt asemenea unui cal nărăvaş. Câţiva au încercat să îmi pună zăbala, iar eu nu am vrut să stau. Pentru asta a trebuit să plătesc. În acele clipe delicate m‑am gândit să plec. Nu îmi este frică să o iau de la capăt, orice vârstă aş avea. Tot ce am realizat a fost printr‑o muncă chinuitoare cu mine însămi, ca un sclav la Maiestatea Sa Actoria. De aceea aş avea curaj să dau concurs chiar şi la şaptezeci de ani. Aceste încercări le‑am luat ca pe nişte lecţii pe care trebuia să le învăţ. Poate eram prea vulcanică şi a trebuit să învăţ ce înseamnă cumpătarea. Acum ştiu să fiu umilă în faţa profesiei. Mi‑a fost greu dar nu m‑am plâns şi nu am arătat‑o. Culmea este că în aceste momente te părăsesc toţi. Mi‑a ajutat Dumnezeu şi am trecut cu bine. Acum am o poftă nebună să fac o mie de lucruri: film, teatru, să colaborez cu cât mai mulţi oameni.
[…]