„Viaţa, opera şi moartea lui Sándor Langerman” de Mircea Morariu („Vremuri de pace” de Hajdu Szabolcs – Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely“ din Timişoara)

Cu ajutorul preţios al internetului, am aflat cât de diverse sunt preocupările artistice ale lui Hajdu Szabolcs. La numai 41 de ani (e născut în 1972), el e deopotrivă dramaturg şi actor de teatru, scenarist, actor şi regizor de film. Performanţele, dar şi succesul de care se bucură Hajdu Szabolcs în ţara sa natală, au determinat invitarea lui, pentru un spectacol de autor, la Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely“ din Timişoara, asta însemnând că i-a fost acordată încrederea de a-şi pune în scenă un text propriu.

Cu ajutorul
atât de preţios al internetului, am aflat cât de diverse sunt preocupările artistice
ale lui Hajdu Szabolcs. La numai 41 de ani (e născut în 1972), el e deopotrivă
dramaturg şi actor de teatru, scenarist, actor şi regizor de film. Performanţele,
dar şi succesul de care se bucură Hajdu Szabolcs în ţara sa natală, au
determinat invitarea lui, pentru un spectacol de autor, la Teatrul Maghiar de
Stat „Csiky Gergely“ din Timişoara, asta însemnând că i-a fost acordată
încrederea de a-şi pune în scenă un text propriu.

Iată însă că
textul, numit Vremuri de pace, nu s-a aflat în valiza cu care Hajdu Szabolcs
a venit la Timişoara. S-a născut în timpul repetiţiilor. A dobândit carnaţie şi
consistenţă graţie colaborării dintre dramaturgul-regizor şi actori. E,
carevasăzică, rodul unui workshop, e ceea ce s-ar numi o
scriere cu structură deschisă, adică o partitură în aşa fel concepută încât
să poată fi îmbogăţită cu detalii suplimentare, cu prilejul fiecărei noi
reprezentaţii, în funcţie de inspiraţia performerilor, dar şi de reacţiile
sălii. Vremuri de pace contează mult pe spectatori. Nu
în sensul că i-ar agresa. Variabilitatea specifică improvizaţiei nu înseamnă
nicidecum că partitura nu ar fi înzestrată cu o structură de rezistenţă extrem
de solidă. De fapt, tocmai această soliditate îngăduie dezvoltările ulterioare,
ea le conferă garanţia coerenţei.

Vremuri
de pace reface într-un chip surprinzător povestea vieţii lui Langerman Sándor,
scriitor tânăr, nonconformist nu doar în plan literar, ci şi în viaţa
cotidiană. Pentru moment, Langerman a scris şi publicat doar un singur volum.
Greu de spus dacă e unul bun sau prost. Însă generator de dispute e, fără doar
şi poate. Ne dăm seama de asta din prima secvenţă a piesei, deopotrivă primul
modul al spectacolului. E vorba despre o secvenţă construită pe modelul lecturii
publice – cum i se spune azi –, al întâlnirilor cu cititorii – cum
li se spunea odinioară. Într-o sală oarecare, nu din cale-afară de elegantă şi
nici chiar foarte primitoare, „construită“ sub ochii noştri, ai spectatorilor –
sală ce va fi supusă ulterior unor nenumărate metamorfoze, devenind ba cameră
de lucru, ba secţie de poliţie, ba dormitor, ba birou al unui antreprenor de pompe
funebre, ba grădină de vară ş.a.m.d.; şi asta, graţie talentului şi
inventivităţii scenografei Iuliana Vîlsan, dar şi extraordinarului
profesionalism al light-designerului Nagy András – s-au reunit combatanţii.
Adică protagoniştii. Mai întâi, scriitorul, îmbrăcat deloc la patru ace,
cu un costum ponosit, care demult nu a mai cunoscut „mângâierile“ vreunui fier
de călcat, cu părul vâlvoi (Szabó Domokos). O actriţă (Tasnádi-Sáhi
Noémi), căreia îi revine misiunea de a citi o pagină din cartea lui Langerman.
Un text deloc flatant, despre virtuţile stilistice şi de exprimare ale limbii
maghiare. Un moderator ce se va prezenta sub numele de Kócsis
István, nimeni altul decât Hajdu Szabolcs. Şi, desigur, publicul, presupuşii
iubitori de literatură. De fapt, Dumnezeu ştie de ce au venit ei la respectiva
adunare. Că numai pradă fiorului literar nu dau semne a fi. Pe nişte scaune lipsite
de personalitate, oarecare, din acelea ce se află oriunde într-un spaţiu public,
sunt aşezate personaje fără nume, anonimi în care îi identificăm pe actorii
Bandi András Zsolt, Borbély B. Emilia, Kiss Attila, Lörincz Rita, Magyari
Etelka, Tar Mónika, Török-Illyes Orsolya. Cu oarecare întârziere va intra în
scenă şi Balász Attila, şi asta fiindcă i-a luat ceva timp să se schimbe de
costumul de gorilă în care a încercat să dea citire Mesajului lui Dario Fo,
prilejuit de Ziua Mondială a Teatrului.

Pagina citită
de actriţă a provocat nemulţumirea evidentă a unuia dintre auditori (Bandi
András Zsolt), care îşi exprimă rezervele, pe un ton din ce în ce mai agresiv.
Langerman reacţionează şi nu prea: preferă să zâmbească
impersonal; moderatorul e mai curând cvasiabsent, dacă nu cumva chiar
intenţionează, ca, prin tăcerile sale, să stimuleze înflăcărarea
spiritelor. Apare şi preopinentul (Kiss Attila), şi el, tot mai vehement.
Serata literară se termină printr-o păruială generală.

Mai departe,
doar actorii Szabo Domokos şi Hajdu Szabolcs îşi vor păstra rolurile iniţiale.
Ceilalţi îşi vor asuma, pe rând, alte şi alte personaje, angrenate în situaţii
diferite, în aşa chip imaginate încât să aibă legătură – de fapt, să fie
generate de evenimente succesive din viaţa lui Langerman. De la moartea tatălui
şi problemele produse de un asemenea eveniment nefericit (găsirea unui loc de
veci şi apariţia pretendenţilor la masa succesorală), până la îmbolnăvirea şi
sfârşitul neaşteptat al protagonistului. Povestea dă câteodată semne că s-ar
afla în primejdia de a se pulveriza, că s-ar fragmenta, că ar scăpa de sub
control; pentru ca, pe neaşteptate, printr-un detaliu, graţie unei replici abil
plasate, să revină surprinzător la matcă. Spectacolul se transformă, sub ochii
noştri, într-un multiplu exerciţiu de virtuozitate. Virtuozitate în conservarea
unităţii ideatice şi de acţiune. Virtuozitate în exersarea claviaturii comice,
şi aceasta pentru că Vremuri de pace ajunge să dobândească formatul şi anvergura
unei surprinzătoare antologii de umor. De la umorul cel mai
previzibil, cel mai inofensiv, cel mai terre–a–terre, cel mai de
situaţie posibil, la cel mai negru umor cu putinţă. Virtuozitate în exprimarea
actoricească. Convenţia teatrală e întoarsă pe toate feţele, devine
un fel de gumilastic, e supusă unor încercări zămislite sub pecetea
inventivităţii inteligente, rafinate şi de un admirabil bun-gust.
Regizorul şi coordonatorul workshop-ului are, pe mai departe, apariţii discrete, vrând
să se asigure că totul este sub control. Şi este.

Când spectacolul
se termină, când aplauzele se vor fi încheiat, când a venit vremea să părăsim
sala de spectacol, suntem invitaţi să o facem în aşa fel încât să parcurgem un
drum străjuit de brăduţi de Crăciun luminaţi feeric şi de zăpadă. Şi uite aşa,
pentru o clipă, te bate gândul că până şi iarna întârziată, revenită pe neaşteptate
la sfârşit de martie, s-a supus dorinţelor lui Hajdu Szabolcs, care, înscenând Vremuri
de pace la Teatrul Maghiar de Stat din Timişoara, s-a jucat de-a Prospero. Iar
jocul lui şi al coechipierilor lui a zămislit o superbă bijuterie teatrală.

Teatrul
Maghiar de Stat „Csiky Gergely“ din Timişoara – Vremuri de pace
de Hajdu Szabolcs.
Regia: Hajdu Szabolcs. Scenografia: Iuliana Vîlsan. Light design: Nagy András. Asistent
regie: Gálovits Zoltan. Cu: Balász Attila, Bandi András Zsolt, Borbély B.
Emilia, Hajdu Szabolcs, Kiss Attila, Lörincz Rita, Magyari Etelka, Szabo
Domokos, Tar Mónika, Tasnádi-Sáhi Noémi, Török-Illyes Orsolya. Data premierei:
27 martie 2013.