Vanda Sturdza a absolvit Universitatea de Arte Aplicate din Viena, la clasa profesorului Bernhard Kleber. În anul 2008, a revenit în România pentru a lucra cu Alexandru Tocilescu la spectacolul “Casa Zoikăi” de Mihail Bulgakov. De atunci a început o frumoasă colaborare, care a continuat cu “Sfârşit de partidă” de Samuel Beckett. Am stat de vorbă într-o dimineaţă de sâmbătă, la o ceaşcă de ceai. Nici nu ne-am dat seama când au trecut două ore şi jumătate. În Vanda am descoperit o persoană atentă la tot ce este în jur, cu drag de frumos şi de viaţă.
Vanda Sturdza a absolvit Universitatea de Arte Aplicate din Viena, la clasa profesorului Bernhard Kleber. În anul 2008, a revenit în România pentru a lucra cu Alexandru Tocilescu la spectacolul “Casa Zoikăi” de Mihail Bulgakov. De atunci a început o frumoasă colaborare, care a continuat cu “Sfârşit de partidă” de Samuel Beckett. Am stat de vorbă într-o dimineaţă de sâmbătă, la o ceaşcă de ceai. Nici nu ne-am dat seama când au trecut două ore şi jumătate. În Vanda am descoperit o persoană atentă la tot ce este în jur, cu drag de frumos şi de viaţă.
Mirela Sandu: Dacă ar fi să te prezinţi în câteva cuvinte, ce ai spune?
Vanda Sturdza: Sunt o persoană deschisă, încăpăţânată, iubesc viaţa, am emoţii în prezenţa oamenilor, îmi place să ies cu câte o singură persoană şi să mă concentrez doar asupra ei, am nevoie de intensitate. Petrec mult timp singură lucrând şi ascultând muzică. Sunt cu mine mai critică decât cu ceea ce văd în jurul meu. Găsesc în aproape orice ceva care să-mi placă. Am nevoie de singurătate şi spaţiu.
M.S.: Spuneai că nu-ţi place să fii înconjurată de mulţi oameni. Eşti scenograf, lucrezi cu multă lume…
V.S.: La repetiţii este diferit pentru că mă duc cu un scop – să descopăr, să văd scena, actorii, raportul dintre om şi spaţiu, distanţele, adâncimile scenei – e o necesitate care mă ajută să mă cufund în subiect şi să înaintez în concepţie. Mi-e frică să stau în spaţii închise cu mulţi oameni şi asta este o problemă foarte mare, pentru că mă împiedică să văd spectacole, filme, concerte. Îmi dau seama că acesta este un handicap imens şi, din cauza asta, multă vreme am crezut că nu pot să-mi fac meseria. Dar, încet, încet voi depăşi şi această problemă.
M.S.: Spuneai că eşti o persoană încăpăţânată. Aceasta nu constituie o problemă într-o artă care funcţionează prin colaborare?
V.S.: Ba da, este. Dar învăţ să las de la mine. În timpul studenţiei era foarte fain că mă puteam juca la infinit; eram regizor şi scenograf: în machetă aveam toată libertatea, nu mă gândeam la bani şi nu îmi impuneam restricţii. Când începe colaborarea cu regizorul, lucrurile se schimbă. El vine cu universul lui de idei şi, din start, se lucrează în echipă. Mă fascinează să descopăr bagajul de imaginaţie al celuilalt, mă agăţ de ideile lui şi încep să-mi regândesc conceptul. Propunerile venite din afară îmi deschid orizontul şi mă ajută să rămân conectată.
M.S.: Cum procedezi când începi lucrul la un nou spectacol? Care sunt paşii?
V.S.: Este foarte palpitant. Citesc piesa de multe ori, atât în germană, cât şi în română. Germana fiind în ultimii şaisprezece ani limba mea de bază; atunci când citesc, îmi vin în minte alte imagini – pornind de la un cuvânt sau o expresie – decât în limba română. Îmi fac notiţe la prima citire, legate de costum, decor, timp etc. şi am un sistem pe care l-am învăţat de la profesorul meu de dramaturgie, prof. univ. Peter Simhandl, cu care lucram în cafenea la Viena în perioada pregătirii diplomei de absolvire. M-a învăţat cum să analizez şi să disec o piesă în aşa fel încât să am o imagine de ansamblu asupra subiectului şi atmosferei. Lucrez deductiv, ideile se nasc practic din text. După aceea, mă documentez despre perioada descrisă în piesă şi cea în care vrea să o pună regizorul, mă „inund“ de imagini. Apoi mă gândesc la legăturile dintre mine şi textul respectiv, încerc să mă apropii cât mai mult, fac paralele.
Apoi construiesc macheta teatrului. Nefăcând liceul de arte plastice, am nevoie să lucrez tridimensional pentru a simţi spaţiul mai bine. Eu am studiat pian până la optsprezece ani. Desenam cu mare pasiune modă, îmi plăcea mult să modelez. Foarte multe lucruri se nasc din joacă, joaca cu hârtia şi cartonul.
M.S.: Cum ai ajuns să faci scenografie?
V.S.: Când am terminat liceul eram foarte dezorientată pentru că până atunci avusesem doar pianul. Nu ştiam la ce aş fi bună. De mică aveam pasiune pentru dans, modă şi muzică. M-am gândit cum aş putea să le leg pe toate şi, discutând cu părinţii acasă la Timişoara, am ales scenografia. Pentru examen am pregătit Şase personaje în căutarea unui autor de Pirandello. Nu credeam că voi intra. Am dat la Academia de Arte din Viena, la profesorul Erich Wonder.
La admitere am fost şaizeci de candidaţi, dintre care am intrat unsprezece. Examenul a durat trei zile. Când m-am văzut pe listă am crezut că nu văd bine. Apoi a început un studiu zi şi noapte. După un an am rămas cinci studenţi. Clasa de scenografie era amplasată într-o clădire foarte frumoasă şi specială, un loft vechi în aşa-numita „pară“, o clădire a arhitectului Semper, cel care a făcut şi Burgtheater Wien. Ca spaţiu de lucru, era un lux de nedescris: fiecare student avea insula lui de lucru cu două planşete de 1×2 m plus câteva aşezate pe verticală – cu ajutorul cărora se putea izola. După doi ani şi jumătate, am schimbat clasa şi universitatea. Studiul l-am încheiat la Universitatea de Arte Aplicate, la clasa profesorului Bernhard Kleber – un om extraordinar.
M.S.: Îmi povesteai de profesorul de dramaturgie…
V.S.: Nu era din şcoala de la Viena. Fusese profesor de teorie teatrală şi dramaturgie la Universitatea de Arte din Berlin, lucrase printre alţii cu Peter Stein şi Achim Freyer.
Căuta studenţi, sau mai bine zis studenţii îl căutau pe el. Îşi alegea câţiva cărora le împărtăşea, din plăcere şi cu pasiune pentru meseria pe care o avea, experienţele lui ca om de teatru. Lucra individual cu studenţii, în Eilles – cafeneaua lui preferată. Ne întâlneam acolo cu mape, materiale, cărţi şi lucram câte şapte ore, uneori.
Peter a fost mentorul meu pe durata pregătirii lucrării de diplomă. Alesesem Leonce şi Lena de Georg Büchner. Într-o bună zi, am părăsit cafeneaua împreună cu Peter şi ne-am dus în parcul din apropiere. Tema era să încercăm să ne dăm seama ce simţea Leonce savurând lenea în natură. Aşa că am stat o vreme pur şi simplu pe o bancă şi am ascultat liniştea. La un moment dat, ne-am scos pantofii şi am umblat prin iarbă.
Pentru licenţă am avut la dispoziţie o cameră complet neagră, cu o fereastră pe care am acoperit-o. Însă, conceptul era gândit pentru Kronprinzen Garten, o zonă din parcul meu preferat, Schönbrunn. Ideea era ca publicul să se plimbe de la o scenă la alta, în aşa fel încât la finalul spectacolului să fi străbătut toata grădina. Amenajasem toate aceste spaţii de exterior în camera respectivă. Aveam un manechin pe care îl îmbrăcasem cu costumul de mireasă al prinţesei Lena, făcut numai din hârtie. În rest, toată grădina era lipită cu scoci de hârtie pe jos şi pe pereţi, urmărind planul parcului. Aveam macheta unui pavilion şi masca lui Valerio cu mai multe feţe – câteva elemente tridimensionale care ieşeau dintr-un plan.
M.S.: Apoi ai lucrat foarte mult…
V.S.: Da, timp de patru ani am pus pe picioare, împreună cu Frank Röpke platforma de teatropedagogie pentru copii şi adolescenţi Theater in Arbeit (Teatrul în lucru). Educaţia prin intermediul teatrului exista în Germania de ceva vreme, dar în Austria era o nişă neluminată. Totul a pornit când Peter Simhandl a înfiinţat Teatrul pentru Tineret în MuseumsQuartier. Ne-am prezentat la direcţia artistică a teatrului cu ideea de a realiza mai multe module de workshop. La scurt timp, am început să organizăm lunar Adventure Nights în spaţiile teatrului. Copiii cu care lucram aveau între 10 şi 12 ani. Programul începea la şase seara cu vizionarea unui spectacol, după care, pornind de la ce văzuserăm, lucram împreună la propria noastră reprezentaţie. La zece dimineaţa, copiii erau „pescuiţi“ de părinţi. Frank lucra cu copiii la partea de regie şi de gândire a scenelor, iar eu, într-o cameră de seminar, făceam cu ei costumele şi elementele de recuzită. În timp am reuşit să exploatăm aproape toate spaţiile teatrului. Lucram pe grupe. Fiecare avea un scenograf, machior, costumier etc. Din partea teatrului aveam un luminist. La ora douăsprezece noaptea avea loc prezentarea spectacolului. Publicul eram tot noi şi copiii, uneori profesorii dacă veneau cu clasa. Teoretic, la ora unu noaptea copiii se vârau în sacii de dormit – dormeam în sală şi pe scenă – şi, spre disperarea locatarei de deasupra teatrului, prelungeam joaca până la trei dimineaţa. De fiecare dată se lăsa cu vizita poliţiei. În afară de Adventure Nights, mai aveam workshop-uri cu grupuri de tineri organizate individual sau în colaborare cu şcoli de stat şi private, cu bibliotecile de stat, cu Jugendzentren (centre pentru tineret) sau lucram cu profesorii care aveau în licee trupe de teatru. Timp de patru ani am cărat cu mine un geamantan imens în care aveam tot felul de lucruri: douăzeci de foarfece, folie de aluminiu, aracet, materiale reciclabile etc. Eram un atelier ambulant. Făceam cu ei costume, recuzită şi măşti.
M.S.: De când îţi place să confecţionezi măşti?
V.S.: Când eram mică mă jucam cu lut. Îmi făceam sicrie pentru păpuşi. Mergeam în atelierul sculptorului cu care colaborau părinţii mei pentru restaurarea Muzeului Baroc din Timişoara, mă uitam la un căpiţel şi încercam să-l reproduc în miniatură. Străbunica mea a fost sculptoriţă. Poate am moştenit ceva şi de la ea.
M.S.: Ţi-ar plăcea să faci un spectacol numai cu măşti?
V.S.: Da, mi-ar plăcea. Am făcut un spectacol cu măşti în 2005, era un Schiller montat cu actori tineri pe scena Teatrului pentru Tineret din Viena. În acest caz, contactul cu actorul este foarte strâns, pui mâna pe el, îi faci mai întâi mulajul. Am turnat din ghips feţele actorilor, ca apoi să pot lucra măştile din papier mâché exact pe faţa lor. Responsabilitatea este la altă scară atunci când lucrezi cu măşti decât atunci când faci un decor.
M.S.: Costume ai realizat?
V.S.: Da, la Sfârşit de partidă, spectacolul lui Alexandru Tocilescu de la Metropolis şi, de curând, la Mâncăm împreună, un spectacol de dans contemporan al tânărului coregraf Vlad Merariu. Mă interesează în ce măsură influenţează costumul mişcarea şi invers. Acum ceva timp, am făcut experimente cu costume din folie de plastic de diferite grosimi şi carton ondulat. Pe această temă, am lucrat atât cu copii, cât şi cu adulţi. Este foarte interesant modul în care materialul şi forma influenţează toată mişcarea.
M.S.: Ce scenografi îşi plac?
V.S.: Îmi plac Robert Wilson, Achim Freyer, Anna Viebrock, Dragoş Buhagiar, Krisztina Nagy – pe care o cunosc şi o admir de mică. Cu ea m-am pregătit pentru examenul de admitere de la Viena. La Wilson mă fascinează coregrafia pe care o face, puritatea mişcării, luminile, nimic nu este în plus, totul e atât de curat.
M.S.: Ce îţi place la meseria ta?
V.S.: Îmi place că am voie să mă joc, mult. Construiesc cu mâinile, inventez şi combin diverse lucruri. Am senzaţia că sunt tot timpul în mişcare. Învăţ din mers. Îmi place să caut recuzita pentru spectacol, mă duc în diverse locuri şi îmi umplu sufletul de chestii frumoase. Mă bucur că pot să pun mâna pe obiecte şi să le simt. Este un cadou faptul că am şansa să pornesc de la o idee împreună cu un om sau doi, şi, mai apoi, aceasta se dezvoltă şi se transformă în spectacol.
M.S.: Crezi că faptul că eşti scenograf te face să vezi altfel lumea sau oamenii?
V.S.: Nu ştiu cum este să văd altfel, dar îmi place mult să mă plimb în lume, să mă documentez şi să pun la punct proiecte de lucru, să fac fotografii. Câteodată, încercând să prind totul, detalii, forme, culori, alăturări ciudate de lucruri din lumi sau zone diferite, nu mai reuşesc să mă bucur de ceea ce văd. Sunt tot timpul cu aparatul în mână. Aşa mă umplu de imagini şi de frumos.
M.S.: Sunt lucruri care nu îţi plac sau te sperie?
V.S.: Lumea multă, interviurile. Nu îmi place căldura mare. Am o problemă cu timpul. Dacă aş avea un băţ fermecat, aş anula timpul. Mă presează termenele de predare, ziua trece prea repede. Deşi poate este bine că există, timpul este cel mai mare duşman. Ar fi mult mai bine fără. Mi-aş dori să fiu într-o bulă în care să nu existe timp. Poate de aceea îmi place teatrul pentru că lucrez şi mă joc cu el, cu diferite epoci. La teatru, totul este posibil. Cine spune că ceva nu este posibil, nu are dreptate. Sigur că atunci când este vorba de bani sau de probleme tehnice lucrurile pot să meargă mai greu, dar totul se poate rezolva. Cel mai bun exemplu este atelierul lui Bogdan Zaharia cu care colaborez. Există soluţii pentru orice. Când eram mici, tatăl meu ne spunea că totul este posibil. Din momentul în care ai pronunţat un cuvânt, el există. Îmi amintesc că asta mă punea pe gânduri.
M.S.: Te-ai născut la Timişoara şi ai stat acolo până la doisprezece ani. Cum a fost perioada aceea?
V.S.: La Timişoara aveam din start două familii: a mea şi familia Friesenhahn. Părinţii mei trebuiau să lucreze pentru a ne întreţine şi la trei luni m-au dus la o doamnă vorbitoare de germană, Mutti Hilde. Eu şi fraţii mei eram ca nepoţii ei. Am stat la ea până am intrat la grădiniţa germană. Încă mai păstrăm legătura, după Revoluţie a plecat în Germania cu toată familia.
Am crescut într-o casă superbă, mare, cu obiecte vechi. Erau nişte spaţii foarte frumoase în care tatăl meu a intervenit, a făcut spărturi, nişe. Aveam mai multe pisici. Părinţii ne trimiteau la piaţă după brânză şi noi ne întorceam cu un animal şi fără cumpărături. Am o soră şi un frate care sunt mai mari decât mine. Eram tot timpul împreună, pe atunci. Fratele meu cânta la vioară şi eu la pian. Sora mea era mereu cu nasu-n cărţi. Tatăl nostru era foarte sever cu noi şi încerca să ne transmită cât de importantă este disciplina, în timp ce mama punea discuri cu muzică de balet, ne făcea costume şi dansa cu noi. Am nişte părinţi foarte energici. Deseori ieşeau scântei.
M.S.: Când ai început pianul?
V.S.: Povestea cu pianul a început la şapte ani. I-au demolat casa bunicii de la Constanţa, mama mamei mele, şi a trebuit să se mute la bloc. Avea o pianină pentru care nu mai avea loc. Am început pianul cu doamna Dina Ulmeanu, o profesoară care mi-era foarte dragă. Îmi plăcea mult, îmi cânta piesele pe care urma să le învăţ şi mă întreba dacă îmi plac. După câţiva ani a plecat în Germania şi m-a predat colegei ei, doamna Maria Bodo, profesor la Liceul „Ion Vidu“ din Timişoara. Aşa am început să merg la liceul de muzică, sala numărul treisprezece. Aveam ore în fiecare miercuri şi vineri.
M.S.: Apoi ai plecat în Austria…
V.S.: Aveam doisprezece ani când am plecat la Bad Ischl, un oraş între munţi, la cincizeci de kilometri de Salzburg. Acolo era reşedinţa de vară a împăratului Franz Joseph. Am stat la familia Tscherne, care avea cinci fete, fiecare cânta la câte un instrument. Organizau Hauskonzerte, cu afiş şi invitaţi. M-am pregătit un an cu pianistul şi profesorul copiilor lor, Peter Brugger, apoi, la treisprezece ani, am dat examen la Universitatea „Mozarteum“ din Salzburg.
În fiecare semestru aveau loc audiţii, care se ţineau într-o sală mare cu public, colegi, părinţi. Întotdeauna aveam mari emoţii. Când cântam eram ca într-o bulă de aer, nu mai ştiam nimic. La un vernisaj mi s-a spus că la un moment dar m-am oprit din cântat, am spus tare Scheisse şi am continuat, adică am tras o înjurătură zdravănă. Singurul om în care aveam încredere era profesorul meu Anton Czyzek. El era foarte critic şi dacă spunea că a fost bine, atunci mă puteam bucura. De mică aveam senzaţia că mi se spune că sunt bună numai ca să continui. Mai târziu, după ce m-am lăsat de cântat, am avut o surpriză plăcută când mi-am auzit benzile.
La şcoală eram o elevă proastă, mă chinuiam foarte mult cu matematica, abia treceam clasa. Norocul meu a fost că aveam un profesor care era şi el muzician, cânta la contrabas. Era profesorul meu preferat, şi totuşi nu ştiam o iotă matematică. Când cântam, venea să mă asculte. Tot timpul făcea să trec la limită. Când am predat lucrarea la bacalaureat, s-a uitat la mine şi mi-a spus: „Vanda, gândeşte-te că niciodată de acum încolo nu o să mai ai matematică“, iar eu i-am răspuns: „Dar de unde ştiţi? Eu nu sunt sigură.“ Aveam perioade în care mă trezeam la cinci dimineaţa şi studiam o oră la pian. Ca să mă aerisesc puţin, plecam la şcoală pe jos, peste câmpiile cu ţărani şi animale. Nu mergeam în excursie cu copiii din clasa mea, la schi nu aveam voie. Eram ori la pian, ori la şcoală, iar când nu făceam asta, mă chinuiam să învăţ matematică. Aşa că la optsprezece ani, când m-am lăsat de pian, pentru mine a început viaţa.
M.S.: Ai o familie şi în Austria…
V.S.: Da, le am pe Mutti Maria, pe Vati, cele cinci surori din Austria şi copiii lor. Deşi ne-am depărtat geografic, legătura este în continuare una strânsă. Vorbim la telefon, când sunt acolo îi vizitez. Da, într-adevăr am o familie numeroasă. Mă simt foarte ocrotită. Am o încredere oarbă în viaţă şi pentru că mi s-au întâmplat de-a lungul anilor multe lucruri incredibile. Am avut şansa să întâlnesc în drumul meu oameni extraordinari. Sunt o norocoasă. De mult am încercat să mă debarasez de ideea că trebuie să fiu cea mai bună. Cred că asta nu ajută, ci pune numai presiune şi mă blochează. Nu cred că acesta este sensul vieţii. Există mulţi oameni foarte buni în diferite meserii. Cred că cel mai important este să îţi placă ceea ce faci.
M.S.: Erai deja de mulţi ani în Austria. Ce te-a făcut să te întorci?
V.S.: Alexandru Tocilescu. Ne-am cunoscut în urmă cu şapte ani, la nunta surorii mele, care este căsătorită cu Tudor Jitianu, fiul lui Dan Jitianu. La nuntă erau invitaţi Toca şi Crina. Atunci l-am cunoscut. Într-o bună zi, am mers cu Tudor la Teatrul Naţional unde repeta Toca, pe atunci. M-am dus cu o mapă şi i-am arătat lucrările din timpul facultăţii. M-a întrebat când începem să lucrăm. Apoi s-au scurs anii şi nu ne-am mai văzut. L-am reîntâlnit la Viena când a venit cu ElizavetaBam. În vara lui 2008 m-a întrebat dacă vreau să lucrez cu el la Casa Zoikăi a lui Bulgakov. Am lăsat totul baltă la Viena şi am mers la 2 Mai la o primă discuţie cu el. M-am întors la Viena pentru a face macheta. În toamnă mi-am împachetat patru cutii de cărţi şi două geamantane şi am venit la Bucureşti. Perioada de pregătire a fost foarte palpitantă, foarte intensă. Stăteam împreună în faţa machetei, discutam, schimbam, refăceam. Am lucrat zi şi noapte, eram stoarsă. Era prima oară când lucram cu el, primul spectacol mare şi nu aveam siguranţă. Erau foarte multe lucruri noi cărora trebuia să le fac faţă. Brusc totul se schimbase, eram din nou cu familia după ce mulţi ani fusesem o singuratică. Practic am luat-o de la zero. Mi-a fost greu la început, pentru că nu ştiam de unde să îmi iau materialele pentru machetă, de exemplu. La Viena am o cameră plină cu tot felul de lucruri şi materiale. Dacă îmi trebuie ceva, orice, în haosul acela ştiu că găsesc.
M.S.: Cum ţi se pare publicul de aici?
V.S.: Îmi place că sălile sunt pline. Mă miră faptul că de cele mai multe ori se aplaudă în picioare. Îmi place că în România comunicarea este mult mai deschisă, directă. Totul este mult mai viu, oamenii plini de temperament. Viena, în comparaţie cu Bucureştiul, mi se pare un oraş gri. Nu îmi lipseşte absolut deloc. Doar de oameni îmi este dor.
M.S.: Acum ce repeţi?
V.S.: Lucrez cu Alice Barb la Teatrul Metropolis, Nebuna din Chaillot, de Jean Giraudoux şi este palpitant. Vom avea premiera în septembrie.
M.S.: Eşti mulţumită cu ceea ce ţi se întâmplă acum?
V.S.: Da, sunt bine. Trec prin diferite faze, ca orice om. În unele momente mă simt ca o păstaie goală şi nu am nicio idee. Dar atunci când mă aştept mai puţin, îmi vine câte o idee şi croşetez mai departe.
M.S.: Ce senzaţie ai când spectacolul este gata, sala este plină şi decorul tău este pe scenă?
V.S.: Când sunt în sală şi mă uit, am nişte emoţii infernale. Nu pot să stau pe scaun. Stau în picioare şi mă mişc tiptil dintr-un loc în altul. Încerc să-mi dau seama dacă este totul cum trebuie, văd imediat lucruri care nu mai îmi plac, altele care nu îmi displac sau îmi plac la nebunie pentru că au lumina care le trebuie. Mă bucur să văd decorul pe scenă, actorii jucând în şi cu el, sunt fericită când spectacolul place ca întreg.
M.S.: Crezi că este foarte important ca scenograful să fie pe aceeaşi lungime de undă cu regizorul?
V.S.: Cred că un spectacol este bun atunci când îţi place ca întreg, nu doar regia, scenografia sau costumele. Dacă începi să le desparţi, ceva nu a funcţionat cum trebuie.
M.S.: Eşti o Sturdza, cum reacţionează oamenii când îţi aud numele?
V.S.: Mi se întâmplă asta de când m-am întors în ţară, în Austria nu impresiona pe nimeni numele meu şi era foarte bine aşa. Aici mă complexează foarte mult lucrul ăsta. Tatăl meu este un foarte bun arhitect, îl ador şi am un mare respect pentru el, dar tot timpul mi-e frică de faptul că oamenii mă judecă pentru că mă numesc Sturdza şi sunt fiica lui. Mereu sunt întrebată dacă sunt rudă cu Şerban Sturdza sau dacă sunt prinţesă. Din păcate, oamenii au tendinţa de a mă cataloga de la început şi lucrul acesta mă deranjează. Altfel, sunt mândră că sunt o Sturdza, dar mai am mult de citit despre familia mea. Îmi pare rău că a murit bunicul meu, pe care l-am iubit foarte mult.
Regret că bunicii sunt tot timpul aşa de bătrâni şi nu mai avem şansa să-i cunoaştem de tineri. Din fericire, bunica mea mai este cu noi şi o mai întreb din când în când câte ceva, unele lucruri a început chiar să le scrie. Când eram mici, am avut multe avantaje legate de asta. Tatăl meu ne-a interzis să învăţăm pentru la şcoală poezii comuniste.
Ne spunea că nu îi pasă cu ce notă venim, dar porcăriile acelea să nu le învăţăm. Aşa scăpam de multe corvezi. La liceul de muzică am avut o profesoară de istorie care când a ajuns la Sturdza – trădător de ţară – s-a uitat la mine. M-am întors acasă plângând. Întrebam dacă este adevărat ce scrie în cartea de istorie. Nu ştiam ce să cred. Tatăl meu a avut mult mai mult de suferit în timpul şcolii.
M.S.: Ce-ţi doreşti pentru viitor?
V.S.: Îmi doresc să fie toţi ai mei sănătoşi, Toca să aibă forţă să facă în continuare multe spectacole şi să se bucure de ele, să mai colaborez cu el, îmi doresc mult să lucrez la spectacole de dans contemporan. Combinaţia dintre muzică şi dans mă împlineşte. Îmi doresc să contribui cu propria imaginaţie la naşterea lucrurilor frumoase, să am inspiraţie.
M.S.: Ai un lucru pe care ţi-l doreşti foarte tare?
V.S.: Să am libertatea să călătoresc mult, să mă bucur de ce există pe lume, să cunosc mai multe lucruri şi locuri. Altfel înţelegi şi altfel ţi se deschide mintea dacă vezi lucruri care te inspiră.
Vanda STURDZA: „Există soluţii pentru orice”, interviu de Mirela Sandu
Vanda Sturdza a absolvit Universitatea de Arte Aplicate din Viena, la clasa profesorului Bernhard Kleber. În anul 2008, a revenit în România pentru a lucra cu Alexandru Tocilescu la spectacolul “Casa Zoikăi” de Mihail Bulgakov. De atunci a început o frumoasă colaborare, care a continuat cu “Sfârşit de partidă” de Samuel Beckett. Am stat de vorbă într-o dimineaţă de sâmbătă, la o ceaşcă de ceai. Nici nu ne-am dat seama când au trecut două ore şi jumătate. În Vanda am descoperit o persoană atentă la tot ce este în jur, cu drag de frumos şi de viaţă.
Vanda Sturdza a absolvit Universitatea de Arte Aplicate din Viena, la clasa profesorului Bernhard Kleber. În anul 2008, a revenit în România pentru a lucra cu Alexandru Tocilescu la spectacolul “Casa Zoikăi” de Mihail Bulgakov. De atunci a început o frumoasă colaborare, care a continuat cu “Sfârşit de partidă” de Samuel Beckett. Am stat de vorbă într-o dimineaţă de sâmbătă, la o ceaşcă de ceai. Nici nu ne-am dat seama când au trecut două ore şi jumătate. În Vanda am descoperit o persoană atentă la tot ce este în jur, cu drag de frumos şi de viaţă.
Mirela Sandu: Dacă ar fi să te prezinţi în câteva cuvinte, ce ai spune?
Vanda Sturdza: Sunt o persoană deschisă, încăpăţânată, iubesc viaţa, am emoţii în prezenţa oamenilor, îmi place să ies cu câte o singură persoană şi să mă concentrez doar asupra ei, am nevoie de intensitate. Petrec mult timp singură lucrând şi ascultând muzică. Sunt cu mine mai critică decât cu ceea ce văd în jurul meu. Găsesc în aproape orice ceva care să-mi placă. Am nevoie de singurătate şi spaţiu.
M.S.: Spuneai că nu-ţi place să fii înconjurată de mulţi oameni. Eşti scenograf, lucrezi cu multă lume…
V.S.: La repetiţii este diferit pentru că mă duc cu un scop – să descopăr, să văd scena, actorii, raportul dintre om şi spaţiu, distanţele, adâncimile scenei – e o necesitate care mă ajută să mă cufund în subiect şi să înaintez în concepţie. Mi-e frică să stau în spaţii închise cu mulţi oameni şi asta este o problemă foarte mare, pentru că mă împiedică să văd spectacole, filme, concerte. Îmi dau seama că acesta este un handicap imens şi, din cauza asta, multă vreme am crezut că nu pot să-mi fac meseria. Dar, încet, încet voi depăşi şi această problemă.
M.S.: Spuneai că eşti o persoană încăpăţânată. Aceasta nu constituie o problemă într-o artă care funcţionează prin colaborare?
V.S.: Ba da, este. Dar învăţ să las de la mine. În timpul studenţiei era foarte fain că mă puteam juca la infinit; eram regizor şi scenograf: în machetă aveam toată libertatea, nu mă gândeam la bani şi nu îmi impuneam restricţii. Când începe colaborarea cu regizorul, lucrurile se schimbă. El vine cu universul lui de idei şi, din start, se lucrează în echipă. Mă fascinează să descopăr bagajul de imaginaţie al celuilalt, mă agăţ de ideile lui şi încep să-mi regândesc conceptul. Propunerile venite din afară îmi deschid orizontul şi mă ajută să rămân conectată.
M.S.: Cum procedezi când începi lucrul la un nou spectacol? Care sunt paşii?
V.S.: Este foarte palpitant. Citesc piesa de multe ori, atât în germană, cât şi în română. Germana fiind în ultimii şaisprezece ani limba mea de bază; atunci când citesc, îmi vin în minte alte imagini – pornind de la un cuvânt sau o expresie – decât în limba română. Îmi fac notiţe la prima citire, legate de costum, decor, timp etc. şi am un sistem pe care l-am învăţat de la profesorul meu de dramaturgie, prof. univ. Peter Simhandl, cu care lucram în cafenea la Viena în perioada pregătirii diplomei de absolvire. M-a învăţat cum să analizez şi să disec o piesă în aşa fel încât să am o imagine de ansamblu asupra subiectului şi atmosferei. Lucrez deductiv, ideile se nasc practic din text. După aceea, mă documentez despre perioada descrisă în piesă şi cea în care vrea să o pună regizorul, mă „inund“ de imagini. Apoi mă gândesc la legăturile dintre mine şi textul respectiv, încerc să mă apropii cât mai mult, fac paralele.
Apoi construiesc macheta teatrului. Nefăcând liceul de arte plastice, am nevoie să lucrez tridimensional pentru a simţi spaţiul mai bine. Eu am studiat pian până la optsprezece ani. Desenam cu mare pasiune modă, îmi plăcea mult să modelez. Foarte multe lucruri se nasc din joacă, joaca cu hârtia şi cartonul.
M.S.: Cum ai ajuns să faci scenografie?
V.S.: Când am terminat liceul eram foarte dezorientată pentru că până atunci avusesem doar pianul. Nu ştiam la ce aş fi bună. De mică aveam pasiune pentru dans, modă şi muzică. M-am gândit cum aş putea să le leg pe toate şi, discutând cu părinţii acasă la Timişoara, am ales scenografia. Pentru examen am pregătit Şase personaje în căutarea unui autor de Pirandello. Nu credeam că voi intra. Am dat la Academia de Arte din Viena, la profesorul Erich Wonder.
La admitere am fost şaizeci de candidaţi, dintre care am intrat unsprezece. Examenul a durat trei zile. Când m-am văzut pe listă am crezut că nu văd bine. Apoi a început un studiu zi şi noapte. După un an am rămas cinci studenţi. Clasa de scenografie era amplasată într-o clădire foarte frumoasă şi specială, un loft vechi în aşa-numita „pară“, o clădire a arhitectului Semper, cel care a făcut şi Burgtheater Wien. Ca spaţiu de lucru, era un lux de nedescris: fiecare student avea insula lui de lucru cu două planşete de 1×2 m plus câteva aşezate pe verticală – cu ajutorul cărora se putea izola. După doi ani şi jumătate, am schimbat clasa şi universitatea. Studiul l-am încheiat la Universitatea de Arte Aplicate, la clasa profesorului Bernhard Kleber – un om extraordinar.
M.S.: Îmi povesteai de profesorul de dramaturgie…
V.S.: Nu era din şcoala de la Viena. Fusese profesor de teorie teatrală şi dramaturgie la Universitatea de Arte din Berlin, lucrase printre alţii cu Peter Stein şi Achim Freyer.
Căuta studenţi, sau mai bine zis studenţii îl căutau pe el. Îşi alegea câţiva cărora le împărtăşea, din plăcere şi cu pasiune pentru meseria pe care o avea, experienţele lui ca om de teatru. Lucra individual cu studenţii, în Eilles – cafeneaua lui preferată. Ne întâlneam acolo cu mape, materiale, cărţi şi lucram câte şapte ore, uneori.
Peter a fost mentorul meu pe durata pregătirii lucrării de diplomă. Alesesem Leonce şi Lena de Georg Büchner. Într-o bună zi, am părăsit cafeneaua împreună cu Peter şi ne-am dus în parcul din apropiere. Tema era să încercăm să ne dăm seama ce simţea Leonce savurând lenea în natură. Aşa că am stat o vreme pur şi simplu pe o bancă şi am ascultat liniştea. La un moment dat, ne-am scos pantofii şi am umblat prin iarbă.
Pentru licenţă am avut la dispoziţie o cameră complet neagră, cu o fereastră pe care am acoperit-o. Însă, conceptul era gândit pentru Kronprinzen Garten, o zonă din parcul meu preferat, Schönbrunn. Ideea era ca publicul să se plimbe de la o scenă la alta, în aşa fel încât la finalul spectacolului să fi străbătut toata grădina. Amenajasem toate aceste spaţii de exterior în camera respectivă. Aveam un manechin pe care îl îmbrăcasem cu costumul de mireasă al prinţesei Lena, făcut numai din hârtie. În rest, toată grădina era lipită cu scoci de hârtie pe jos şi pe pereţi, urmărind planul parcului. Aveam macheta unui pavilion şi masca lui Valerio cu mai multe feţe – câteva elemente tridimensionale care ieşeau dintr-un plan.
M.S.: Apoi ai lucrat foarte mult…
V.S.: Da, timp de patru ani am pus pe picioare, împreună cu Frank Röpke platforma de teatropedagogie pentru copii şi adolescenţi Theater in Arbeit (Teatrul în lucru). Educaţia prin intermediul teatrului exista în Germania de ceva vreme, dar în Austria era o nişă neluminată. Totul a pornit când Peter Simhandl a înfiinţat Teatrul pentru Tineret în MuseumsQuartier. Ne-am prezentat la direcţia artistică a teatrului cu ideea de a realiza mai multe module de workshop. La scurt timp, am început să organizăm lunar Adventure Nights în spaţiile teatrului. Copiii cu care lucram aveau între 10 şi 12 ani. Programul începea la şase seara cu vizionarea unui spectacol, după care, pornind de la ce văzuserăm, lucram împreună la propria noastră reprezentaţie. La zece dimineaţa, copiii erau „pescuiţi“ de părinţi. Frank lucra cu copiii la partea de regie şi de gândire a scenelor, iar eu, într-o cameră de seminar, făceam cu ei costumele şi elementele de recuzită. În timp am reuşit să exploatăm aproape toate spaţiile teatrului. Lucram pe grupe. Fiecare avea un scenograf, machior, costumier etc. Din partea teatrului aveam un luminist. La ora douăsprezece noaptea avea loc prezentarea spectacolului. Publicul eram tot noi şi copiii, uneori profesorii dacă veneau cu clasa. Teoretic, la ora unu noaptea copiii se vârau în sacii de dormit – dormeam în sală şi pe scenă – şi, spre disperarea locatarei de deasupra teatrului, prelungeam joaca până la trei dimineaţa. De fiecare dată se lăsa cu vizita poliţiei. În afară de Adventure Nights, mai aveam workshop-uri cu grupuri de tineri organizate individual sau în colaborare cu şcoli de stat şi private, cu bibliotecile de stat, cu Jugendzentren (centre pentru tineret) sau lucram cu profesorii care aveau în licee trupe de teatru. Timp de patru ani am cărat cu mine un geamantan imens în care aveam tot felul de lucruri: douăzeci de foarfece, folie de aluminiu, aracet, materiale reciclabile etc. Eram un atelier ambulant. Făceam cu ei costume, recuzită şi măşti.
M.S.: De când îţi place să confecţionezi măşti?
V.S.: Când eram mică mă jucam cu lut. Îmi făceam sicrie pentru păpuşi. Mergeam în atelierul sculptorului cu care colaborau părinţii mei pentru restaurarea Muzeului Baroc din Timişoara, mă uitam la un căpiţel şi încercam să-l reproduc în miniatură. Străbunica mea a fost sculptoriţă. Poate am moştenit ceva şi de la ea.
M.S.: Ţi-ar plăcea să faci un spectacol numai cu măşti?
V.S.: Da, mi-ar plăcea. Am făcut un spectacol cu măşti în 2005, era un Schiller montat cu actori tineri pe scena Teatrului pentru Tineret din Viena. În acest caz, contactul cu actorul este foarte strâns, pui mâna pe el, îi faci mai întâi mulajul. Am turnat din ghips feţele actorilor, ca apoi să pot lucra măştile din papier mâché exact pe faţa lor. Responsabilitatea este la altă scară atunci când lucrezi cu măşti decât atunci când faci un decor.
M.S.: Costume ai realizat?
V.S.: Da, la Sfârşit de partidă, spectacolul lui Alexandru Tocilescu de la Metropolis şi, de curând, la Mâncăm împreună, un spectacol de dans contemporan al tânărului coregraf Vlad Merariu. Mă interesează în ce măsură influenţează costumul mişcarea şi invers. Acum ceva timp, am făcut experimente cu costume din folie de plastic de diferite grosimi şi carton ondulat. Pe această temă, am lucrat atât cu copii, cât şi cu adulţi. Este foarte interesant modul în care materialul şi forma influenţează toată mişcarea.
M.S.: Ce scenografi îşi plac?
V.S.: Îmi plac Robert Wilson, Achim Freyer, Anna Viebrock, Dragoş Buhagiar, Krisztina Nagy – pe care o cunosc şi o admir de mică. Cu ea m-am pregătit pentru examenul de admitere de la Viena. La Wilson mă fascinează coregrafia pe care o face, puritatea mişcării, luminile, nimic nu este în plus, totul e atât de curat.
M.S.: Ce îţi place la meseria ta?
V.S.: Îmi place că am voie să mă joc, mult. Construiesc cu mâinile, inventez şi combin diverse lucruri. Am senzaţia că sunt tot timpul în mişcare. Învăţ din mers. Îmi place să caut recuzita pentru spectacol, mă duc în diverse locuri şi îmi umplu sufletul de chestii frumoase. Mă bucur că pot să pun mâna pe obiecte şi să le simt. Este un cadou faptul că am şansa să pornesc de la o idee împreună cu un om sau doi, şi, mai apoi, aceasta se dezvoltă şi se transformă în spectacol.
M.S.: Crezi că faptul că eşti scenograf te face să vezi altfel lumea sau oamenii?
V.S.: Nu ştiu cum este să văd altfel, dar îmi place mult să mă plimb în lume, să mă documentez şi să pun la punct proiecte de lucru, să fac fotografii. Câteodată, încercând să prind totul, detalii, forme, culori, alăturări ciudate de lucruri din lumi sau zone diferite, nu mai reuşesc să mă bucur de ceea ce văd. Sunt tot timpul cu aparatul în mână. Aşa mă umplu de imagini şi de frumos.
M.S.: Sunt lucruri care nu îţi plac sau te sperie?
V.S.: Lumea multă, interviurile. Nu îmi place căldura mare. Am o problemă cu timpul. Dacă aş avea un băţ fermecat, aş anula timpul. Mă presează termenele de predare, ziua trece prea repede. Deşi poate este bine că există, timpul este cel mai mare duşman. Ar fi mult mai bine fără. Mi-aş dori să fiu într-o bulă în care să nu existe timp. Poate de aceea îmi place teatrul pentru că lucrez şi mă joc cu el, cu diferite epoci. La teatru, totul este posibil. Cine spune că ceva nu este posibil, nu are dreptate. Sigur că atunci când este vorba de bani sau de probleme tehnice lucrurile pot să meargă mai greu, dar totul se poate rezolva. Cel mai bun exemplu este atelierul lui Bogdan Zaharia cu care colaborez. Există soluţii pentru orice. Când eram mici, tatăl meu ne spunea că totul este posibil. Din momentul în care ai pronunţat un cuvânt, el există. Îmi amintesc că asta mă punea pe gânduri.
M.S.: Te-ai născut la Timişoara şi ai stat acolo până la doisprezece ani. Cum a fost perioada aceea?
V.S.: La Timişoara aveam din start două familii: a mea şi familia Friesenhahn. Părinţii mei trebuiau să lucreze pentru a ne întreţine şi la trei luni m-au dus la o doamnă vorbitoare de germană, Mutti Hilde. Eu şi fraţii mei eram ca nepoţii ei. Am stat la ea până am intrat la grădiniţa germană. Încă mai păstrăm legătura, după Revoluţie a plecat în Germania cu toată familia.
Am crescut într-o casă superbă, mare, cu obiecte vechi. Erau nişte spaţii foarte frumoase în care tatăl meu a intervenit, a făcut spărturi, nişe. Aveam mai multe pisici. Părinţii ne trimiteau la piaţă după brânză şi noi ne întorceam cu un animal şi fără cumpărături. Am o soră şi un frate care sunt mai mari decât mine. Eram tot timpul împreună, pe atunci. Fratele meu cânta la vioară şi eu la pian. Sora mea era mereu cu nasu-n cărţi. Tatăl nostru era foarte sever cu noi şi încerca să ne transmită cât de importantă este disciplina, în timp ce mama punea discuri cu muzică de balet, ne făcea costume şi dansa cu noi. Am nişte părinţi foarte energici. Deseori ieşeau scântei.
M.S.: Când ai început pianul?
V.S.: Povestea cu pianul a început la şapte ani. I-au demolat casa bunicii de la Constanţa, mama mamei mele, şi a trebuit să se mute la bloc. Avea o pianină pentru care nu mai avea loc. Am început pianul cu doamna Dina Ulmeanu, o profesoară care mi-era foarte dragă. Îmi plăcea mult, îmi cânta piesele pe care urma să le învăţ şi mă întreba dacă îmi plac. După câţiva ani a plecat în Germania şi m-a predat colegei ei, doamna Maria Bodo, profesor la Liceul „Ion Vidu“ din Timişoara. Aşa am început să merg la liceul de muzică, sala numărul treisprezece. Aveam ore în fiecare miercuri şi vineri.
M.S.: Apoi ai plecat în Austria…
V.S.: Aveam doisprezece ani când am plecat la Bad Ischl, un oraş între munţi, la cincizeci de kilometri de Salzburg. Acolo era reşedinţa de vară a împăratului Franz Joseph. Am stat la familia Tscherne, care avea cinci fete, fiecare cânta la câte un instrument. Organizau Hauskonzerte, cu afiş şi invitaţi. M-am pregătit un an cu pianistul şi profesorul copiilor lor, Peter Brugger, apoi, la treisprezece ani, am dat examen la Universitatea „Mozarteum“ din Salzburg.
În fiecare semestru aveau loc audiţii, care se ţineau într-o sală mare cu public, colegi, părinţi. Întotdeauna aveam mari emoţii. Când cântam eram ca într-o bulă de aer, nu mai ştiam nimic. La un vernisaj mi s-a spus că la un moment dar m-am oprit din cântat, am spus tare Scheisse şi am continuat, adică am tras o înjurătură zdravănă. Singurul om în care aveam încredere era profesorul meu Anton Czyzek. El era foarte critic şi dacă spunea că a fost bine, atunci mă puteam bucura. De mică aveam senzaţia că mi se spune că sunt bună numai ca să continui. Mai târziu, după ce m-am lăsat de cântat, am avut o surpriză plăcută când mi-am auzit benzile.
La şcoală eram o elevă proastă, mă chinuiam foarte mult cu matematica, abia treceam clasa. Norocul meu a fost că aveam un profesor care era şi el muzician, cânta la contrabas. Era profesorul meu preferat, şi totuşi nu ştiam o iotă matematică. Când cântam, venea să mă asculte. Tot timpul făcea să trec la limită. Când am predat lucrarea la bacalaureat, s-a uitat la mine şi mi-a spus: „Vanda, gândeşte-te că niciodată de acum încolo nu o să mai ai matematică“, iar eu i-am răspuns: „Dar de unde ştiţi? Eu nu sunt sigură.“ Aveam perioade în care mă trezeam la cinci dimineaţa şi studiam o oră la pian. Ca să mă aerisesc puţin, plecam la şcoală pe jos, peste câmpiile cu ţărani şi animale. Nu mergeam în excursie cu copiii din clasa mea, la schi nu aveam voie. Eram ori la pian, ori la şcoală, iar când nu făceam asta, mă chinuiam să învăţ matematică. Aşa că la optsprezece ani, când m-am lăsat de pian, pentru mine a început viaţa.
M.S.: Ai o familie şi în Austria…
V.S.: Da, le am pe Mutti Maria, pe Vati, cele cinci surori din Austria şi copiii lor. Deşi ne-am depărtat geografic, legătura este în continuare una strânsă. Vorbim la telefon, când sunt acolo îi vizitez. Da, într-adevăr am o familie numeroasă. Mă simt foarte ocrotită. Am o încredere oarbă în viaţă şi pentru că mi s-au întâmplat de-a lungul anilor multe lucruri incredibile. Am avut şansa să întâlnesc în drumul meu oameni extraordinari. Sunt o norocoasă. De mult am încercat să mă debarasez de ideea că trebuie să fiu cea mai bună. Cred că asta nu ajută, ci pune numai presiune şi mă blochează. Nu cred că acesta este sensul vieţii. Există mulţi oameni foarte buni în diferite meserii. Cred că cel mai important este să îţi placă ceea ce faci.
M.S.: Erai deja de mulţi ani în Austria. Ce te-a făcut să te întorci?
V.S.: Alexandru Tocilescu. Ne-am cunoscut în urmă cu şapte ani, la nunta surorii mele, care este căsătorită cu Tudor Jitianu, fiul lui Dan Jitianu. La nuntă erau invitaţi Toca şi Crina. Atunci l-am cunoscut. Într-o bună zi, am mers cu Tudor la Teatrul Naţional unde repeta Toca, pe atunci. M-am dus cu o mapă şi i-am arătat lucrările din timpul facultăţii. M-a întrebat când începem să lucrăm. Apoi s-au scurs anii şi nu ne-am mai văzut. L-am reîntâlnit la Viena când a venit cu Elizaveta Bam. În vara lui 2008 m-a întrebat dacă vreau să lucrez cu el la Casa Zoikăi a lui Bulgakov. Am lăsat totul baltă la Viena şi am mers la 2 Mai la o primă discuţie cu el. M-am întors la Viena pentru a face macheta. În toamnă mi-am împachetat patru cutii de cărţi şi două geamantane şi am venit la Bucureşti. Perioada de pregătire a fost foarte palpitantă, foarte intensă. Stăteam împreună în faţa machetei, discutam, schimbam, refăceam. Am lucrat zi şi noapte, eram stoarsă. Era prima oară când lucram cu el, primul spectacol mare şi nu aveam siguranţă. Erau foarte multe lucruri noi cărora trebuia să le fac faţă. Brusc totul se schimbase, eram din nou cu familia după ce mulţi ani fusesem o singuratică. Practic am luat-o de la zero. Mi-a fost greu la început, pentru că nu ştiam de unde să îmi iau materialele pentru machetă, de exemplu. La Viena am o cameră plină cu tot felul de lucruri şi materiale. Dacă îmi trebuie ceva, orice, în haosul acela ştiu că găsesc.
M.S.: Cum ţi se pare publicul de aici?
V.S.: Îmi place că sălile sunt pline. Mă miră faptul că de cele mai multe ori se aplaudă în picioare. Îmi place că în România comunicarea este mult mai deschisă, directă. Totul este mult mai viu, oamenii plini de temperament. Viena, în comparaţie cu Bucureştiul, mi se pare un oraş gri. Nu îmi lipseşte absolut deloc. Doar de oameni îmi este dor.
M.S.: Acum ce repeţi?
V.S.: Lucrez cu Alice Barb la Teatrul Metropolis, Nebuna din Chaillot, de Jean Giraudoux şi este palpitant. Vom avea premiera în septembrie.
M.S.: Eşti mulţumită cu ceea ce ţi se întâmplă acum?
V.S.: Da, sunt bine. Trec prin diferite faze, ca orice om. În unele momente mă simt ca o păstaie goală şi nu am nicio idee. Dar atunci când mă aştept mai puţin, îmi vine câte o idee şi croşetez mai departe.
M.S.: Ce senzaţie ai când spectacolul este gata, sala este plină şi decorul tău este pe scenă?
V.S.: Când sunt în sală şi mă uit, am nişte emoţii infernale. Nu pot să stau pe scaun. Stau în picioare şi mă mişc tiptil dintr-un loc în altul. Încerc să-mi dau seama dacă este totul cum trebuie, văd imediat lucruri care nu mai îmi plac, altele care nu îmi displac sau îmi plac la nebunie pentru că au lumina care le trebuie. Mă bucur să văd decorul pe scenă, actorii jucând în şi cu el, sunt fericită când spectacolul place ca întreg.
M.S.: Crezi că este foarte important ca scenograful să fie pe aceeaşi lungime de undă cu regizorul?
V.S.: Cred că un spectacol este bun atunci când îţi place ca întreg, nu doar regia, scenografia sau costumele. Dacă începi să le desparţi, ceva nu a funcţionat cum trebuie.
M.S.: Eşti o Sturdza, cum reacţionează oamenii când îţi aud numele?
V.S.: Mi se întâmplă asta de când m-am întors în ţară, în Austria nu impresiona pe nimeni numele meu şi era foarte bine aşa. Aici mă complexează foarte mult lucrul ăsta. Tatăl meu este un foarte bun arhitect, îl ador şi am un mare respect pentru el, dar tot timpul mi-e frică de faptul că oamenii mă judecă pentru că mă numesc Sturdza şi sunt fiica lui. Mereu sunt întrebată dacă sunt rudă cu Şerban Sturdza sau dacă sunt prinţesă. Din păcate, oamenii au tendinţa de a mă cataloga de la început şi lucrul acesta mă deranjează. Altfel, sunt mândră că sunt o Sturdza, dar mai am mult de citit despre familia mea. Îmi pare rău că a murit bunicul meu, pe care l-am iubit foarte mult.
Regret că bunicii sunt tot timpul aşa de bătrâni şi nu mai avem şansa să-i cunoaştem de tineri. Din fericire, bunica mea mai este cu noi şi o mai întreb din când în când câte ceva, unele lucruri a început chiar să le scrie. Când eram mici, am avut multe avantaje legate de asta. Tatăl meu ne-a interzis să învăţăm pentru la şcoală poezii comuniste.
Ne spunea că nu îi pasă cu ce notă venim, dar porcăriile acelea să nu le învăţăm. Aşa scăpam de multe corvezi. La liceul de muzică am avut o profesoară de istorie care când a ajuns la Sturdza – trădător de ţară – s-a uitat la mine. M-am întors acasă plângând. Întrebam dacă este adevărat ce scrie în cartea de istorie. Nu ştiam ce să cred. Tatăl meu a avut mult mai mult de suferit în timpul şcolii.
M.S.: Ce-ţi doreşti pentru viitor?
V.S.: Îmi doresc să fie toţi ai mei sănătoşi, Toca să aibă forţă să facă în continuare multe spectacole şi să se bucure de ele, să mai colaborez cu el, îmi doresc mult să lucrez la spectacole de dans contemporan. Combinaţia dintre muzică şi dans mă împlineşte. Îmi doresc să contribui cu propria imaginaţie la naşterea lucrurilor frumoase, să am inspiraţie.
M.S.: Ai un lucru pe care ţi-l doreşti foarte tare?
V.S.: Să am libertatea să călătoresc mult, să mă bucur de ce există pe lume, să cunosc mai multe lucruri şi locuri. Altfel înţelegi şi altfel ţi se deschide mintea dacă vezi lucruri care te inspiră.
Interviu realizat de Mirela SANDU