„Pălăria florentină” ar trebui să marcheze renaşterea mult aşteptată a adevăratului spirit teatral la Iaşi. Este, şi o spun fără rezerve, acel spectacol deplin, pe care îl aşteptam ca pe un Godot, în care nici nu ştiu dacă mai credeam cu adevărat…
De mulţi ani încoace, la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“ din Iaşi pare a se fi instalat un fel de blestem ciudat. Nu se ştie cine l-a rostit şi de ce a făcut-o, dar cert este că, de o bună bucată de timp, niciun spectacol montat aici nu ajunge la ceea ce eu aş numi „spectacol deplin“, adică la statutul unei producţii impecabile pe toate planurile. Vorbesc, desigur, despre spectacolele mari, semnate de regizori de top şi valorând sume cu foarte multe zerouri. Desigur, reuşite sunt, însă mereu în arealul acela incomplet al jumătăţilor de măsură. Vinovaţi sunt scoşi, de cele mai multe ori, actorii, deşi, neoficial, se constată destul de frecvent că marii regizori poposesc în dulcele târg „la un ciubuc“. Şi nu vorbesc aici despre fumat… Alteori, învinovăţit este publicul – ba prea conservator, ba cu prea multe biserici pe cap, ba prea nu ştiu cum. Până şi spaţiile de joc sunt invocate ca explicaţie pentru blestemul pomenit mai sus: „Dom’le, nu iese bine pentru că n-avem Sală Mare!“ Şi tot aşa, la nesfârşit, de-ţi vine să-ţi faci abonament la Teatrul botoşănean şi să te tot duci!
Pe la jumătatea lui februarie, însă, s-a întâmplat ceva neobişnuit. A venit un domn numit Silviu Purcărete, a luat un vodevil de Labiche, de pe la 1850, a băgat în distribuţie aproape toată trupa Teatrului, l-a adus cu el pe un anume scenograf Dragoş Buhagiar, şi… blestemul s-a rupt. Pălăria florentină ar trebui să marcheze renaşterea mult aşteptată a adevăratului spirit teatral la Iaşi. Este, şi o spun fără rezerve, acel spectacol deplin, pe care îl aşteptam ca pe un Godot, în care nici nu ştiu dacă mai credeam cu adevărat…
Despre ce e vorba? N-are rost să pierdem timpul discutând despre o piesă binecunoscută, scrisă pe reţeta de succes a comediilor de secol XIX, glisând pe întreaga gamă de mijloace preluate încă din commedia dell’arte. M-aş referi, cu prioritate, la regie – una delicată, cu subtilităţi presărate deştept într-un spaţiu aparent rece… E multă tandreţe în spectacolul acesta, farsele au ceva profund uman, încurcăturile de vodevil poartă în sine naturaleţea faptului real, iar necazurile în care intră protagoniştii par la fel de fireşti precum dusul hainei la garderoba teatrului.
Nimic vulgar, chiar şi atunci când bulevardierul îşi cere drepturile. Nimic îngroşat, chiar şi când protagonistele leşină, ori când faptele se cer subliniate cu strigăt şi pistol. Îmbinări armonioase între scene, relaţii scenice excelente şi o remarcabilă pliere a textului de veac XIX pe aşteptările spectatorului din prezent. Ceea ce este surprinzător în această montare e tocmai prospeţimea ei: chiar dacă în costume de epocă, chiar dacă într-o atmosferă barocă, nicio clipă spectacolul nu te lasă să crezi că eşti străin de lumea personajelor. Poate şi pentru că Purcărete insistă pe decuparea convenţiei teatrale, prin cei doi „meşteşugari“/clovni (Emil Coşeru şi Cosmin Maxim), ale căror acţiuni scenice indică, cvasi-brechtian, distanţarea faţă de universul intim al piesei. Au şi ei, ca angajaţi ai teatrului pe scena căruia se desfăşoară acţiunea, numărul lor comic, momentele lor de glorie sau de asalt asupra consumabilelor, la fel cum îşi au clenciurile cu artistele ce cântă la balcon.
Ficţiunea se îmbină cu realul, iar impresia de teatru în teatru, atât de discret indicată, vorbeşte deopotrivă despre luciditatea în artă şi despre obligaţia raţiunii de a bate uneori palma cu sentimentul. Austeritatea decorului este încântătoare şi indică, dacă mai era nevoie, că una dintre marile virtuţi ale teatrului rămâne tocmai simplitatea. (Aviz marilor amatori de aglomerări scenice, de la Iaşi!) Câteva panouri foarte înalte (aproape schele) sunt mutate de colo-colo, configurând diferitele spaţii de joc. Mobilitate, forţă de sugestie, minimalism pragmatic şi percutant. După excesul de materie din Uriaşii munţilor (mă gândesc în primul rând la covorul acela de infinite cârpe colorate), Dragoş Buhagiar vine cu această simplitate înaltă, organizând pe verticală spaţiul şi, prin câteva detalii, rafinând atât cât trebuie decorul. Mă gândesc aici la cele câteva elemente grafice de pe panouri, ce încălzesc, prin manualitate artistică, un spaţiu altfel puţin expresiv. Şi, în treacăt fie spus, într-un univers de unghiuri drepte, câtă forţă are o cutie rotundă, în care se găseşte – de altfel – „personajul principal“ al piesei: pălăria florentină… Sau câtă forţă de sugestie capătă un lămâi, ale cărui fructe sugerează în acelaşi timp preocupările grădinăreşti ale celui ce îl poartă şi consumul virginităţii tinerei mirese, fructele fecioriei ei, stoarse cu poftă de alţii…
Armonia între regie şi scenografie este admirabilă. Picturalitatea pe care o imprimă Purcărete în organizarea grupurilor-tablou, modul în care se îmbină cromatic costumele cu decorul, poezia ce traversează scena de la început până la final alcătuiesc o estetică vivantă, extrem de generoasă pentru punerea în valoare a personajelor şi a ceea ce au ele de transmis.
Pălăria florentină rămâne, desigur, un vodevil. Purcărete nu trădează cu nimic marile pariuri ale acestui gen. Nicio secundă nu sfidează cele mai frivole modalităţi de a obţine comicul (un papuc ce strânge un picior, sau o cortină ce-l prinde sub ea pe unul dintre actori). În acelaşi timp, însă, Pălăria florentină e un spectacol complex, cu toate „ferestrele“ deschise, cu frumuseţi interioare ce amplifică mesajele, dând râsului sincer, sănătos, şi conotaţii mai profunde, ce depăşesc situaţiile comice. Ai senzaţia, râzând la Pălăria florentină, că, simultan, exersezi şi un fel de filosofie a râsului. Că îţi obiectivezi râsul, observându-l, disecându-l, contaminându-te cu inteligenţa ce l-a generat. Că râzi mai deştept…
Tema supravegherii despre care se vorbeşte insistent în caietul de sală sunt tentat să o interpretez mai degrabă prin prisma mea: spectatorul care, supraveghind scena, se supraveghează pe sine. Există, într-adevăr, mai multe tipuri desupraveghere induse în această montare: tehnicul (cei doi clovni) ce supraveghează artisticul, artisticul ce se supraveghează pe sine (personajele se surprind mereu unele pe altele, se urmăresc, se suspectează), publicul care supraveghează lucid mersul lucrurilor din spectacol şi, nu în ultimul rând, autosupravegherea de care pomeneam mai sus.
Un accent deosebit îl pune Purcărete pe muzică: felurite bucăţi muzicale, impecabil făcute (Vasile Şirli), condimentează frecvent jocul actoricesc. Adeseori, ritmul este dat tocmai de aceste delicioase acolade cântate, fie individual, fie de coruri realmente profesioniste, dirijate live (Dragoş Mihai Cohal). Organizarea mişcării scenice (Florin Fieroiu) face din intrările şi ieşirile personajelor adevărate minispectacole.
Trupa funcţionează excelent, ca un întreg reglat fără greş. Scenele de grup transformă actorii în exponenţi ai unui organism unic, polimorf, fascinant, fără ca grupul să sufoce individualul. Fiecare compune ceva, interrelaţionând, comunicând în interior şi în exterior. Atrage atenţia evoluţia lui Ionuţ Cornilă, poate cel mai „jucat“ tânăr actor din trupa ieşeană. Descoperit acum câţiva ani de profesoara Mihaela Arsenescu Werner, Cornilă este un actor în ascensiune, care a avut şi norocul de a lucra cu regizori importanţi. A ştiut să înveţe, nu se dă în lături de la muncă, iar efectele sunt mai mult decât vizibile. Mirele pe care îl interpretează este un cumul uman de vervă, afecţiune şi carismă. Călin Chirilă este sclipitor în rolul tatălui-socru: păstrează în sine rudimentele provinciei, însă le distilează în ţâfna şi orgoliul omului care îşi cunoaşte scopul. Actor complet, cu prestaţii memorabile şi în dramă şi în comedie, pe Chirilă se poate conta oricând. Cum am mai scris-o şi în alte rânduri, este un excelent lider de trupă, în funcţie de el organizându-se reţelele de comunicare scenică. Constantin Puşcaşu (surdul Vezinet), Radu Ghilaş(orbul cu privire ageră), Andreea Boboc (în rolul miresei), Horia Veriveş (complicatul verişor Bobin) sunt vârfuri ale grupului din care fac parte. Izvor nesfârşit de comic sunt Daniel Busuioc (tumultuosul militar Emil) şi Doru Aftanasiu, încornoratul soţ al Dianei Chirilă (Anais, posesoarea pălăriei florentine). Remarcabil, apoi, personajul Puşei Darie, o Baroană în care lascivul coexistă cu nobleţea. Minunate, revenirea pe scenă a lui Dionisie Vitcu, „actorul nostru“ patrimonial, dar şi momentele de glorie scenică ale lui Petru Ciubotaru. Ar mai fi multe de spus despre trupă.
Mă opresc aici, cu satisfacţia nedisimulată că am văzut actori şi actriţe dispuşi să facă teatru de calitate. Blestemul a fost rupt! Rămâne de văzut ce urmează…
„Un spectacol deplin la TNI” de Călin Ciobotari („Pălăria florentină” de Eugène M. Labiche – Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“, Iaşi)
„Pălăria florentină” ar trebui să marcheze renaşterea mult aşteptată a adevăratului spirit teatral la Iaşi. Este, şi o spun fără rezerve, acel spectacol deplin, pe care îl aşteptam ca pe un Godot, în care nici nu ştiu dacă mai credeam cu adevărat…
De mulţi ani
încoace, la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“ din Iaşi pare a se fi instalat
un fel de blestem ciudat. Nu se ştie cine l-a rostit şi de ce a făcut-o, dar cert
este că, de o bună bucată de timp, niciun spectacol montat aici nu ajunge la ceea
ce eu aş numi „spectacol deplin“, adică la statutul unei producţii impecabile pe
toate planurile. Vorbesc, desigur, despre spectacolele mari, semnate de
regizori de top şi valorând sume cu foarte multe zerouri. Desigur, reuşite
sunt, însă mereu în arealul acela incomplet al jumătăţilor de măsură. Vinovaţi
sunt scoşi, de cele mai multe ori, actorii, deşi, neoficial, se constată destul
de frecvent că marii regizori poposesc în dulcele târg „la un ciubuc“. Şi nu
vorbesc aici despre fumat… Alteori, învinovăţit este publicul – ba prea
conservator, ba cu prea multe biserici pe cap, ba prea nu ştiu cum. Până şi
spaţiile de joc sunt invocate ca explicaţie pentru blestemul pomenit mai sus:
„Dom’le, nu iese bine pentru că n-avem Sală Mare!“ Şi tot aşa, la nesfârşit, de-ţi
vine să-ţi faci abonament la Teatrul botoşănean şi să te tot duci!
Pe la jumătatea
lui februarie, însă, s-a întâmplat ceva neobişnuit. A venit un domn numit
Silviu Purcărete, a luat un vodevil de Labiche, de pe la 1850, a băgat în
distribuţie aproape toată trupa Teatrului, l-a adus cu el pe un anume scenograf
Dragoş Buhagiar, şi… blestemul s-a rupt. Pălăria florentină ar trebui să
marcheze renaşterea mult aşteptată a adevăratului spirit teatral la Iaşi. Este,
şi o spun fără rezerve, acel spectacol deplin, pe care îl aşteptam ca pe un
Godot, în care nici nu ştiu dacă mai credeam cu adevărat…
Despre ce e
vorba? N-are rost să pierdem timpul discutând despre o piesă binecunoscută,
scrisă pe reţeta de succes a comediilor de secol XIX, glisând pe întreaga gamă
de mijloace preluate încă din commedia dell’arte. M-aş referi,
cu prioritate, la regie – una delicată, cu subtilităţi presărate deştept într-un
spaţiu aparent rece… E multă tandreţe în spectacolul acesta, farsele au ceva
profund uman, încurcăturile de vodevil poartă în sine naturaleţea faptului
real, iar necazurile în care intră protagoniştii par la fel de fireşti precum
dusul hainei la garderoba teatrului.
Nimic vulgar,
chiar şi atunci când bulevardierul îşi cere drepturile. Nimic îngroşat, chiar
şi când protagonistele leşină, ori când faptele se cer subliniate cu strigăt şi
pistol. Îmbinări armonioase între scene, relaţii scenice excelente şi o
remarcabilă pliere a textului de veac XIX pe aşteptările spectatorului din
prezent. Ceea ce este surprinzător în această montare e tocmai prospeţimea ei:
chiar dacă în costume de epocă, chiar dacă într-o atmosferă barocă, nicio clipă
spectacolul nu te lasă să crezi că eşti străin de lumea personajelor. Poate şi
pentru că Purcărete insistă pe decuparea convenţiei teatrale, prin cei doi
„meşteşugari“/clovni (Emil Coşeru şi Cosmin Maxim), ale căror acţiuni scenice
indică, cvasi-brechtian, distanţarea faţă de universul intim al piesei. Au şi
ei, ca angajaţi ai teatrului pe scena căruia se desfăşoară acţiunea, numărul
lor comic, momentele lor de glorie sau de asalt asupra consumabilelor, la fel
cum îşi au clenciurile cu artistele ce cântă la balcon.
Ficţiunea se
îmbină cu realul, iar impresia de teatru în teatru, atât de discret indicată, vorbeşte
deopotrivă despre luciditatea în artă şi despre obligaţia raţiunii de a bate
uneori palma cu sentimentul. Austeritatea decorului este încântătoare şi
indică, dacă mai era nevoie, că una dintre marile virtuţi ale teatrului rămâne
tocmai simplitatea. (Aviz marilor amatori de
aglomerări scenice, de la Iaşi!) Câteva panouri foarte înalte (aproape schele)
sunt mutate de colo-colo, configurând diferitele spaţii de joc. Mobilitate, forţă
de sugestie, minimalism pragmatic şi percutant. După excesul de materie din Uriaşii munţilor
(mă
gândesc în primul rând la covorul acela de infinite cârpe colorate), Dragoş
Buhagiar vine cu această simplitate înaltă, organizând pe verticală spaţiul şi,
prin câteva detalii, rafinând atât cât trebuie decorul. Mă gândesc aici la cele
câteva elemente grafice de pe panouri, ce încălzesc, prin manualitate artistică,
un spaţiu altfel puţin expresiv. Şi, în treacăt fie spus, într-un univers de unghiuri
drepte, câtă forţă are o cutie rotundă, în care se găseşte – de altfel – „personajul
principal“ al piesei: pălăria florentină… Sau câtă forţă de sugestie capătă
un lămâi, ale cărui fructe sugerează în acelaşi timp preocupările grădinăreşti ale
celui ce îl poartă şi consumul virginităţii tinerei mirese, fructele fecioriei ei, stoarse cu
poftă de alţii…
Armonia între
regie şi scenografie este admirabilă. Picturalitatea pe care o imprimă
Purcărete în organizarea grupurilor-tablou, modul în care se îmbină cromatic costumele
cu decorul, poezia ce traversează scena de la început până la final alcătuiesc
o estetică vivantă, extrem de generoasă pentru punerea în valoare a
personajelor şi a ceea ce au ele de transmis.
Pălăria
florentină rămâne, desigur, un vodevil. Purcărete nu trădează cu nimic marile
pariuri ale acestui gen. Nicio secundă nu sfidează cele mai frivole modalităţi
de a obţine comicul (un papuc ce strânge un picior, sau o cortină ce-l prinde
sub ea pe unul dintre actori). În acelaşi timp, însă, Pălăria
florentină e un spectacol complex, cu toate „ferestrele“ deschise, cu frumuseţi
interioare ce amplifică mesajele, dând râsului sincer, sănătos, şi conotaţii
mai profunde, ce depăşesc situaţiile comice. Ai senzaţia, râzând la Pălăria
florentină, că, simultan, exersezi şi un fel de filosofie a râsului. Că îţi
obiectivezi râsul, observându-l, disecându-l, contaminându-te cu inteligenţa ce
l-a generat. Că râzi mai deştept…
Tema
supravegherii despre care se vorbeşte insistent în caietul de sală sunt tentat să
o interpretez mai degrabă prin prisma mea: spectatorul care, supraveghind scena,
se supraveghează pe sine. Există, într-adevăr, mai multe tipuri desupraveghere
induse în această montare: tehnicul (cei doi clovni) ce supraveghează artisticul,
artisticul ce se supraveghează pe sine (personajele se surprind mereu unele pe
altele, se urmăresc, se suspectează), publicul care supraveghează lucid mersul
lucrurilor din spectacol şi, nu în ultimul rând, autosupravegherea de care
pomeneam mai sus.
Un accent
deosebit îl pune Purcărete pe muzică: felurite bucăţi muzicale, impecabil
făcute (Vasile Şirli), condimentează frecvent jocul actoricesc. Adeseori, ritmul
este dat tocmai de aceste delicioase acolade cântate, fie individual, fie de coruri
realmente profesioniste, dirijate live (Dragoş Mihai Cohal). Organizarea
mişcării scenice (Florin Fieroiu) face din intrările şi ieşirile personajelor
adevărate minispectacole.
Trupa
funcţionează excelent, ca un întreg reglat fără greş. Scenele de grup transformă
actorii în exponenţi ai unui organism unic, polimorf, fascinant, fără ca grupul
să sufoce individualul. Fiecare compune ceva, interrelaţionând, comunicând în
interior şi în exterior. Atrage atenţia evoluţia lui Ionuţ Cornilă, poate cel
mai „jucat“ tânăr actor din trupa ieşeană. Descoperit acum câţiva ani de
profesoara Mihaela Arsenescu Werner, Cornilă este un actor în ascensiune, care
a avut şi norocul de a lucra cu regizori importanţi. A ştiut să înveţe, nu se
dă în lături de la muncă, iar efectele sunt mai mult decât vizibile. Mirele pe
care îl interpretează este un cumul uman de vervă, afecţiune şi carismă. Călin
Chirilă este sclipitor în rolul tatălui-socru: păstrează în sine rudimentele
provinciei, însă le distilează în ţâfna şi orgoliul omului care îşi cunoaşte
scopul. Actor complet, cu prestaţii memorabile şi în dramă şi în comedie, pe
Chirilă se poate conta oricând. Cum am mai scris-o şi în alte rânduri, este un
excelent lider de trupă, în funcţie de el organizându-se reţelele de comunicare
scenică. Constantin Puşcaşu (surdul Vezinet), Radu Ghilaş(orbul cu
privire ageră), Andreea Boboc (în rolul miresei), Horia
Veriveş (complicatul verişor Bobin) sunt vârfuri ale grupului din care
fac parte. Izvor nesfârşit de comic sunt
Daniel Busuioc (tumultuosul militar Emil) şi Doru Aftanasiu, încornoratul soţ al Dianei
Chirilă (Anais, posesoarea pălăriei florentine). Remarcabil, apoi,
personajul Puşei Darie, o Baroană în care lascivul coexistă cu nobleţea.
Minunate, revenirea pe scenă a lui Dionisie Vitcu, „actorul nostru“
patrimonial, dar şi momentele de glorie scenică ale lui Petru Ciubotaru. Ar mai
fi multe de spus despre trupă.
Mă opresc aici,
cu satisfacţia nedisimulată că am văzut actori şi actriţe dispuşi să facă teatru de
calitate. Blestemul a fost rupt! Rămâne de văzut ce urmează…