În anul 1987 se lua decizia de a înfiinţa la Sfântu Gheorghe un teatru în limba română. Era o decizie ciudată, fiindcă în capitala judeţului Covasna nu trăiau, la acea dată, mai mult de 17 % locuitori de etnie română. Aşadar, se ridicau mai multe întrebări cu privire la rolul şi rostul înfiinţării unui asemenea locaş de cultură sau la problema adresabilităţii produsului cultural unui public extrem de restrâns, ţinând cont că întreaga populaţie a municipiului nu depăşea 70.000 de locuitori.
În anul 1987 se lua decizia de a înfiinţa la Sfântu Gheorghe un teatru în limba română. Era o decizie ciudată, fiindcă în capitala judeţului Covasna nu trăiau, la acea dată, mai mult de 17 % locuitori de etnie română. Aşadar, se ridicau mai multe întrebări cu privire la rolul şi rostul înfiinţării unui asemenea locaş de cultură sau la problema adresabilităţii produsului cultural unui public extrem de restrâns, ţinând cont că întreaga populaţie a municipiului nu depăşea 70.000 de locuitori. A cui fusese ideea? O idee nobilă de altfel, însă demersul ei părea oarecum sortit eşecului. De aflat însă, nu vom afla niciodată cărui culturnic al vremii îi căşunase înfiinţarea unei asemenea instituţii . Ştim doar că lucrurile s‑au pus rapid în practică, iar clădirea, care adăpostea până atunci doar teatrul maghiar, a primit în interiorul ei o nouă instituţie. Timp de 25 de ani cele două teatre au trăit împreună, au împărţit spaţiile împreună, au suferit şi s‑au bucurat împreună. Interesant de menţionat este faptul că teatrul românesc, botezat în anul 1992 – de către fostul ei director, dramaturgul Radu Macrinici –, „Andrei Mureşanu“, şi‑a refuzat din start statutul de mic teatru de provincie şi a militat mereu pentru un statut de teatru adaptat timpurilor, indiferent la poziţia sa geografică sau la „sugestiile“ unora de a‑l subordona pe alte criterii, dintre care criteriul etnic s‑ar fi dovedit total neproductiv. Aşa se face că proiectul managerial lansat – la începutul anilor nouăzeci – de Radu Macrinici a avut şansa de a fi fost adoptat de forurile diriguitoare şi, continuat, de către celelalte directorate, într‑un consens tacit.
„Un sfert de veac de teatru profesionist românesc la Sfântu Gheorghe” de Horaţiu Mihaiu
În anul 1987 se lua decizia de a înfiinţa la Sfântu Gheorghe un teatru în limba română. Era o decizie ciudată, fiindcă în capitala judeţului Covasna nu trăiau, la acea dată, mai mult de 17 % locuitori de etnie română. Aşadar, se ridicau mai multe întrebări cu privire la rolul şi rostul înfiinţării unui asemenea locaş de cultură sau la problema adresabilităţii produsului cultural unui public extrem de restrâns, ţinând cont că întreaga populaţie a municipiului nu depăşea 70.000 de locuitori.
În anul 1987 se lua decizia de a înfiinţa la Sfântu Gheorghe un teatru în limba română. Era o decizie ciudată, fiindcă în capitala judeţului Covasna nu trăiau, la acea dată, mai mult de 17 % locuitori de etnie română. Aşadar, se ridicau mai multe întrebări cu privire la rolul şi rostul înfiinţării unui asemenea locaş de cultură sau la problema adresabilităţii produsului cultural unui public extrem de restrâns, ţinând cont că întreaga populaţie a municipiului nu depăşea 70.000 de locuitori. A cui fusese ideea? O idee nobilă de altfel, însă demersul ei părea oarecum sortit eşecului. De aflat însă, nu vom afla niciodată cărui culturnic al vremii îi căşunase înfiinţarea unei asemenea instituţii . Ştim doar că lucrurile s‑au pus rapid în practică, iar clădirea, care adăpostea până atunci doar teatrul maghiar, a primit în interiorul ei o nouă instituţie. Timp de 25 de ani cele două teatre au trăit împreună, au împărţit spaţiile împreună, au suferit şi s‑au bucurat împreună. Interesant de menţionat este faptul că teatrul românesc, botezat în anul 1992 – de către fostul ei director, dramaturgul Radu Macrinici –, „Andrei Mureşanu“, şi‑a refuzat din start statutul de mic teatru de provincie şi a militat mereu pentru un statut de teatru adaptat timpurilor, indiferent la poziţia sa geografică sau la „sugestiile“ unora de a‑l subordona pe alte criterii, dintre care criteriul etnic s‑ar fi dovedit total neproductiv. Aşa se face că proiectul managerial lansat – la începutul anilor nouăzeci – de Radu Macrinici a avut şansa de a fi fost adoptat de forurile diriguitoare şi, continuat, de către celelalte directorate, într‑un consens tacit.
(…)