press Enter to searchShowing all results:Niciun produs găsit.
„Un „Requiem” autobiografic” de Luminiţa Vartolomei (Fundaţia „PerfoRM“, cu sprijinul JTI – „Requiem. Nu ştii nimic despre mine”. Conceptul: Răzvan Mazilu şi Lorena Lupu)
…De ce abia acum – la mai bine de două luni după premieră – scriu despre acest spectacol uluitor…? Răspunsul e cât se poate de simplu, deşi absolut neaşteptat: din superstiţie!
…De ce abia acum – la mai bine de două luni după premieră – scriu despre acest spectacol uluitor…? Răspunsul e cât se poate de simplu, deşi absolut neaşteptat: din superstiţie!
Am ieşit din sala „Majestic“ – unde Teatrul „Odeon“ a găzduit primele patru reprezentaţii (iniţial, pentru Bucureşti fuseseră anunţate numai trei: cu totul insuficiente pentru a satisface interesul publicului!) ale producţiei itinerante Requiem.Nu ştii nimic despre mine, realizată de Fundaţia „PerfoRM“ şi susţinută de Japan Tobacco International, dar iniţiată de Răzvan Mazilu – cu sentimentul răscolitor că urmărisem cântecul de lebădă al acestui dansator fără egal. Şi m‑am temut îngrozitor că, după un asemenea demers, el chiar va abandona definitiv interpretarea coregrafică, care îl consacrase înainte de a‑i deschide drumurile spre creaţia coregrafică, spre regie, spre teatru în general.
Căci, ce altceva este acest spectacol, decât teatru în cel mai complet înţeles al termenului? Adică, implicând deopotrivă construcţia dramaturgică (Răzvan Mazilu şi Lorena Lupu), cuvântul prin care ea se exprimă în primul şi‑n primul rând (Lorena Lupu) şi rostirea lui (Răzvan Mazilu), muzica (Requiem de Karl Jenkins), coregrafia (Răzvan Mazilu şi Vlad Merariu pentru secţiunile tradiţionale ale recviemului; Motoko Hirayama pentru cele cinci haiku‑uri intercalate), scenografia (Mihai Păcurar), luminile (Lucian Moga) şi supravegherea regizorală a tuturor acestor elemente (Alexandru Dabija)… Şi, fireşte, dansul!
Dansul acesta, care‑i opune permanent pe Motoko Hirayama şi Răzvan Mazilu, doi interpreţi pe cât de tehnic‑performanţi, pe atât de personali şi de sensibili; dansul acesta, care‑i desparte necontenit, alternând forţa şi viteza masculine cu graţia şi elasticitatea feminine; dansul acesta, care – în cele din urmă – îi contopeşte într‑o singură făptură proteică, urcând In Paradisum pe barele îngemănate ale sălii de balet…
„Un „Requiem” autobiografic” de Luminiţa Vartolomei (Fundaţia „PerfoRM“, cu sprijinul JTI – „Requiem. Nu ştii nimic despre mine”. Conceptul: Răzvan Mazilu şi Lorena Lupu)
…De ce abia acum – la mai bine de două luni după premieră – scriu despre acest spectacol uluitor…? Răspunsul e cât se poate de simplu, deşi absolut neaşteptat: din superstiţie!
…De ce abia acum – la mai bine de două luni după premieră – scriu despre acest spectacol uluitor…? Răspunsul e cât se poate de simplu, deşi absolut neaşteptat: din superstiţie!
Am ieşit din sala „Majestic“ – unde Teatrul „Odeon“ a găzduit primele patru reprezentaţii (iniţial, pentru Bucureşti fuseseră anunţate numai trei: cu totul insuficiente pentru a satisface interesul publicului!) ale producţiei itinerante Requiem. Nu ştii nimic despre mine, realizată de Fundaţia „PerfoRM“ şi susţinută de Japan Tobacco International, dar iniţiată de Răzvan Mazilu – cu sentimentul răscolitor că urmărisem cântecul de lebădă al acestui dansator fără egal. Şi m‑am temut îngrozitor că, după un asemenea demers, el chiar va abandona definitiv interpretarea coregrafică, care îl consacrase înainte de a‑i deschide drumurile spre creaţia coregrafică, spre regie, spre teatru în general.
Căci, ce altceva este acest spectacol, decât teatru în cel mai complet înţeles al termenului? Adică, implicând deopotrivă construcţia dramaturgică (Răzvan Mazilu şi Lorena Lupu), cuvântul prin care ea se exprimă în primul şi‑n primul rând (Lorena Lupu) şi rostirea lui (Răzvan Mazilu), muzica (Requiem de Karl Jenkins), coregrafia (Răzvan Mazilu şi Vlad Merariu pentru secţiunile tradiţionale ale recviemului; Motoko Hirayama pentru cele cinci haiku‑uri intercalate), scenografia (Mihai Păcurar), luminile (Lucian Moga) şi supravegherea regizorală a tuturor acestor elemente (Alexandru Dabija)… Şi, fireşte, dansul!
Dansul acesta, care‑i opune permanent pe Motoko Hirayama şi Răzvan Mazilu, doi interpreţi pe cât de tehnic‑performanţi, pe atât de personali şi de sensibili; dansul acesta, care‑i desparte necontenit, alternând forţa şi viteza masculine cu graţia şi elasticitatea feminine; dansul acesta, care – în cele din urmă – îi contopeşte într‑o singură făptură proteică, urcând In Paradisum pe barele îngemănate ale sălii de balet…
(…)