„Un festin artistic în salonul roşu” de Elisabeta Pop (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj – „Strigăte şi şoapte”. Adaptare scenică de Andrei Şerban şi Daniela Dima)

Nu ştiu cum au reacţionat alţi spectatori după acest spectacol, dar mie una mi-a produs o noapte de insomnie. O fi de bine, o fi de rău? Nu ştiu, dar ştiu că văzutul spectacolui Strigăte şi şoapte mi-a adus aceeaşi stare de emoţie şi tulburare ca şi vizionarea în două rânduri a filmului lui Bergman, la interval de câţiva ani.

Nu ştiu cum au reacţionat alţi spectatori după acest spectacol, dar mie una mi-a produs o noapte de insomnie. O fi de bine, o fi de rău? Nu ştiu, dar ştiu că văzutul spectacolui Strigăte şi şoapte mi-a adus aceeaşi stare de emoţie şi tulburare ca şi vizionarea în două rânduri a filmului lui Bergman, la interval de câţiva ani.

Şi, dacă tot n-am avut nicio clipă de somn, m-am tot gândit în noaptea aceea, la un anume pasaj din conferinţa lui Borges despre Swedenborg şi-mi părea rău că nu am la îndemână, paradoxal, nu, tocmai Cartea lui de vise, atât de frumos tradusă de Gabriela Melinescu. Asta pentru că acolo, ştiam precis că el vorbea de o „mântuire printr-o viaţă bogată, prin justiţie şi virtute, dar mai ales prin exerciţiul inteligenţei“ la care, generos, ne invită Swedenborg. Şi apoi, da, asta era, William Blake a adăugat acest amănunt de preţ care mă interesa: pentru a fi mântuit, omul trebuie să fie ARTIST.

După ce ai citit câte ceva despre Tarkovski, ai tendinţa să cauţi cu orice preţ tot felul de explicaţii şi asemănări între aceşti oameni, dar şi coloşi ai artei cinematografice, dar apoi ţi se învălmăşesc gândurile şi aştepţi dimineaţa să ţi le limpezeşti cât de cât. Păi nu spunea Tarkovski că „arta este o rugăciune?“ Da, dar Bergman nu era credincios. Dar Andrei Şerban este? Că parcă spunea undeva că nu e… sau nu-mi mai aduc eu bine aminte? Atunci? Cum rămâne cu creaţia autentică?

Berdiaev spunea că ea există doar prin ispăşire, iar Blake că eşti ispăşit doar dacă reuşeşti să creezi ceva cu adevărat autentic, măreţ… Oricum o suceam şi o întorceam, ajungeam la Andrei Şerban, mândră că-l pot aşeza liniştită alături de aceşti Mari Creatori. Cu sau fără ispăşire. Da, dar… Pentru mine, după ce văzusem Unchiul Vanea şi acest spectacol, el era mântuit…, ispăşit sau cum vreţi să-i zicem.

Aşadar…

Am păşit cu o oarecare spaimă în Studioul Teatrului Maghiar din Cluj (unde de altfel sunt obişnuită, merg destul de des); în seara aceea rece de februarie, privind pe geamurile imense spre Someşul care curge ducând cu el o perdea de fulgi de zăpadă, am avut impresia că mă aflu pe un vaporaş, unul dintre acelea cu care călătoresc adesea personajele cărţilor lui Bergman, dar şi ale altor nordici…

La intrare ni se dau nişte cipici albaştri din nylon, din aceia care se dau la muzee…, să-i tragem peste încălţările noastre. Sus ne aşteaptă, lângă un cunoscut cărucior pe şine – din cele pe care le-am văzut la filmări, de pe care bănuim, după cât ştim şi noi cam cum se face un film, că se trag travellingurile – chiar Bergman în persoană. Vreau să zic…, în persoana actorului Bogdán Zsolt. Sus pe cărucior zărim scaunul regizoral pe care stă scris numele regizorului BERGMAN. Actorul vine spre noi, spre cei 70 de spectatori fericiţi că li s-a îngăduit să se afle acolo. Ne adresează câteva cuvinte, degajat, cu voce scăzută, unora în ungureşte, altora în româneşte. Mă recunoaşte şi-mi spune că pot să mă aşez pe marginea căruciorului până începe spectacolul care întârzie puţin. S-au aşezat şi alţii. Ascult şi mă aşez. În faţa mea, Cristina Modreanu stă în picioare şi priveşte totul atent, cu ochi de… selecţioner pentru Festivalul Naţional.

Cu un gest rapid se prezintă apoi, prevenindu-ne că el e şi nu e Bergman, cum ar putea fi chiar el, nu? Aici are un zâmbet de-abia ghicit pe faţă, de parcă ar zice: las’ că veţi judeca voi singuri dacă am reuşit să fiu! După care ne prezintă, pe rând, actriţele LUI (o, ştim cât preţuia dl. B. actriţele şi, mai ales, cât le iubea!). Cele trei surori (chiar aşa, aici am văzut şi piesa lui Cehov!), îmbrăcate în superbe rochii albe, se prezintă ele însele, spunându-ne cine sunt în spectacolul pe care urmează să-l vedem. Ba chiar încearcă să glumească, una spunându-ne că joacă mereu Marii, Maşe, Mary, alta că e la al nu ştiu câtelea rol de slujnică… Mă frapează asemănarea izbitoare a lui Kézdi Imola cu Liv Ullmann (în spectacol mă va uimi de-a dreptul). Oare această asemănare să-i fi dat ideea extraordinară lui Andrei Şerban să facă acest spectacol, să şi scrie scenariul (cu Daniela Dima) şi să-l propună clujenilor? N-o să aflu niciodată, dar ce contează?

În sfârşit,suntem invitaţi în salonul roşu. E atâta roşu în jur, încât fără să vreau mă gândesc că ăsta e chiar iadul, infernul oricărei căsnicii, cum ar zice Strindberg, sau poate e doar arena în care se dau luptele cu taurii. Oricum, un loc, un spaţiu periculos. Toreadorii sunt ei, actorii, cuget eu, iar noi suntem, cine mai ştie, poate chiar taurii… să vedem dacă, până la sfârşit, ne dau gata… Salonul roşu este de fapt casa părintească a celor trei surori… Casa ca un pântece, ca un uter cum a spus Tarkovski, un uter care adăposteşte sufletele… Odată, aici a trăit o familie, nu ştim cât de fericită, fiindcă dacă citeşti amintirile lui Bergman numai despre fericire nu poate fi vorba, aici au crescut totuşi cele trei fete, cu părinţii, cu slujnicele, cu jocurile lor, cu bucuriile copilăriei, cu geloziile şi spaimele lor, cu răceala şi lipsa tandreţei… Aici totul e roşu (excepţionale, atât decorul – metaforic, fără cusur–, cât şi splendidele, vaporoasele costume semnate de Carmencita Brojboiu!), podeaua şi scaunele, pereţii, totul e ca sângele, sugerând viul, viaţa, viciul, păcatul, patima… Nu lipsesc fireşte, patul în care agonizează şi moare Agnes (scenele de amor nu se petrec în pat, aici patul e doar locul suferinţei!), patul în care muribunda se cuibăreşte la sânul mare, dezgolit, cald şi bun al Annei, slujnica, singura căreia nu i se face scârbă de apropierea sărmanei Agnes, care are deja duhoarea cadavrului; apoi, paravanele – excelente obiecte-metaforă care ascund vederii ce nu trebuie să vedem. Dar care devin oglinzi în care femeile îşi văd ridurile, spaimele şi tristeţile întipărite pe chip, care marchează, când trebuie, şi trecerea dintr-un timp în altul, făcând posibile apariţia aceloraşi actori în alte şi alte personaje, cu un firesc ce ţine de geniul celui care a gândit astfel scurgerea timpului, în dialog nevăzut cu bătăile pendulelor şi ceasornicelor ce împânzesc pereţii casei. Ca un memento…

Iată şi cămăruţa Annei, unde ea se îmbracă şi se piaptănă dis-de-dimineaţă, unde doctorul o consultă pe micuţa ei fetiţă căreia, din păcate, el nu-i mai poate acorda nicio şansă… Scena cu păpuşa e de o duioşie greu de povestit în cuvinte.

Nu lipseşte nici masa – de care ne aducem bine aminte din film! – la care stau ţepeni, cei doi soţi, Karin şi bărbatul arogant şi ironic, incapabil de cel mai mic gest de tandreţe, un om sec, fără sentimente, plin de el, gol pe dinăuntru, gol puşcă…

Masă la care Karin sparge paharul cu vin, împrăştiind licoarea roşie pe faţa de masă impecabil de albă… După care, cu ciobul de sticlă în mână, îşi va mutila sexul, acolo, în patul – care e doar o saltea! – deci pe salteaua… conjugală. În semn de dezgust şi dispreţ faţă de o relaţie dintotdeauna ipocrită, mincinoasă şi falsă.

Da, scena e aceeaşi ca în film. Actriţele repetă scenele, ba una, ba alta, le reiau, sub ochiul atent, exigent şi neiertător al regizorului… Bergman. Dedublare după dedublare! Poţi înnebuni! Actriţele de teatru, Imola, Emöke, Aniko şi Csilla ştiu că în faţa lor se află colegul lor, actorul Zsolt, grijuliu şi emoţionat că-l interpretează pe Bergman şi, în acelaşi timp, ele trebuie să-şi imagineze că sunt cele trei actriţe care au jucat în filmul lui Bergman – afurisită treabă! Ele refac, pe rând, scenele pe care le au în minte din filmul acela, apoi ascultă ce le spune Zsolt, care, la rândul lui, a ascultat şi execută ceea ce i-a sugerat Andrei Şerban. Ce spun eu sugerat, impus cu mână de fier înmănuşată în catifea… De fapt, toţi execută cu exactitate milimetrică tot ce le-a spus în repetiţii, el, regizorul român venit de peste Ocean. O fac cu acea aparentă uşurinţă care le vine din talentul lor indiscutabil, dar şi din felul serios, responsabil şi disciplinat în care lucrează. Copleşitor!

Apoi, iată-l pe actorul-regizor interpretând cele patru roluri de bărbaţi: Doctorul, Soţul lui Karin, Soţul Mariei şi Preotul, iar dacă te întrebi de ce i le-a dat toate lui Zsolt, când avea destui actori să le joace, răspunsul e: fiindcă nu o dată, sunt convinsă, regizorii au jurat că ar putea juca infinit mai bine decât cel mai bun actor, un rol sau altul… Regizorul Bergman, deşi are un rol decisiv, prin forţa lucrurilor, poate părea oarecum decorativ, personajul intervenind doar când şi când cu indicaţii foarte precise, cu explicaţii menite să dezvăluie sensurile ascunse sau mai greu de ghicit ale unei scene (când îl vedem ridicând mâinile cu palmele desfăcute ştim că mimează chiar filmatul propriu-zis, deci ceea ce de obicei face directorul de imagine); aşa că ar fi simplu să ne imaginăm că şi el e convins că ar putea juca toate rolurile. Andrei Şerban însă a fost sigur că, după magistralul Astrov din Unchiul Vanea, Zsolt va putea interpreta cu brio toate personajele masculine din scenariul astfel gândit…

Aşa se face că el e un doctor senzual cu măsură şi prudenţă, un preot sobru şi plin de sfinţenie, un soţ indiferent, arogant şi plin de el, un altul umil şi resemnat, împăcat cu soarta lui… Patru chipuri diferite, schimbările actorului, insignifiante în aparenţă, venind din interior… Puţin nebun, aventurier, un „apucat“ în timpul lucrului, frământat şi plin de îndoieli, ca orice mare artist, Bergman al lui Bogdán Zsolt a „furat“ cât a putut şi de la, sau mai ales, Andrei Şerban. Grea misie, nu-i aşa…?

Kézdi Imola are un şarm nespus, Maria ei este şi nu este Liv Ulman. Liv rămâne modelul de departe. Cel din filme. Jucând atâtea feţe ale personajului tare drag lui Bergman, ea, actriţa de teatru, eminenta actriţă, creează, aduce pe scenă o întreagă suită de personaje jucate până acum! E candidă şi senzuală, e caldă şi respingătoare, e înspăimântată şi foarte sigură pe ea. Actriţa posedă o energie specială, care se transmite instantaneu sălii, un mister pe care, nu ştiu cum, îl are permanent, de parcă s-a născut cu el… Tremurul feţei, al buzelor, unduirea trupului, privirea, gestul nedus până la capăt, toate acestea îţi rămân stăruitor în minte.

Pethö Aniko a „luat“ mult de la „colega“ ei suedeză, cea din film, dar a făcut-o într-un fel foarte personal, încercând să retrăiască în spaţiul scenic, cât mai credibil, emoţiile şi spaimele femeii fragile, dintotdeauna bolnăvicioase, a femeii neiubite de mama ei, şi care acum se pregăteşte să moară. N-a fost uşor, fiindcă opririle, acele stop-uri din timpul doi, al filmării, au costat-o, desigur, dedublarea personajului nefiind un lucru simplu. În plus, a avut curajul, ce spun eu curajul, nonşalanţa de a-şi arăta trupul gol, un trup frumos, în care şi-a făcut sălaş boala incurabilă, un trup sortit prea devreme morţii.

Kato Emöke a construit, cu migală, un personaj complex şi greu de ghicit, la o privire superficială. Ea dezvăluie, cu o tehnică artistică impecabilă, dublată de talent desigur, ascunzişurile sufleteşti ale lui Karin, o femeie ce doar vrea să pară rece, calculată şi sigură pe ea, dar în fond e un vulcan gata să erupă, o femeie senzuală, cu imense capacităţi de dăruire şi de iubire, dar care se teme să arate ce simte cu adevărat. Recunoaştem în portretul ei chipul altor femei din cărţile lui Bergman. Pe chipul ei citim şi suferinţă dar şi o ură, o mânie mocnită, care parcă îi „răscoleşte dureros şi epuizant măruntaiele“.

Anna actriţei Varga Csilla e extrem de apropiată de tipul clasic al slujnicei devotate, cuminţi, sfioase, harnice şi tăcute, care-şi duce viaţa, de la tinereţe până la moarte uneori, în familiile nordicilor. Ne amintim de servitoarele din casa părintească a lui Bergman însuşi, dar şi de cele din volumul său Cele mai bune intenţii (de altminteri toate scrierile sale au caracter autobiografic). Actriţa aduce, pe lângă bustul ei generos (dar deloc exagerat), o căldură şi o sfioşenie ce ţin de înţelegerea în profunzime a personajului ei.

În rolul asistentei lui Bergman – cei din breaslă ştiu ce mult înseamnă pentru un regizor o asistentă – a jucat sau chiar a încercat să fie Albert Csilla, colega, prietena, sfătuitoarea, infirmiera, mama, sora, în fond o fată, o femeie tânără, desigur (ce să facă Bergman cu o femeie bătrână?), inteligentă, ageră, sănătoasă şi plină de energie, niciodată obosită, mereu cu zâmbetul pe buze, plină de idei şi săritoare.

Casa roşie în care se moare nu e o casă a jalei, dimpotrivă, e un loc care seamănă cu viaţa însăşi: în care se iubeşte, se urăşte, cu pasiune, uneori fără măsură, se mănâncă cu poftă, se face dragoste, se pun la cale proiecte, se hotărăsc destine, se suferă, se încearcă împăcări de tot felul, şi, da, se şi moare.

Întâmplarea pe care Andrei Şerban (aşa cum povesteşte în originalul interviu imaginar al lui cu Woody Allen despre Ingmar Bergman, publicat în caietul-program) o „fură“ şi el de la directorul de imagine al lui Bergman, despre cum s-au distrat ei, cum au râs, au glumit şi au bârfit în timp ce filmau scenele morţii, a fost excellent readusă în spectacol: actriţele se opresc, muribunda se ridică din pat, toate încep să râdă, regizorul le priveşte, nu se miră, fiindcă el ştie că gestul lor, poate puţin nervos, vine ca o salvare, ca un necesar moment de respiro; cum să poţi juca „serios“ moartea, dacă nu luând-o un pic peste picior?, repetându-ţi că NU tu eşti femeia care se pregăteşte să moară!?

Inteligent şi original e construită şi scena în care fetele, actriţele de teatru, refac exact scena din film, sau poate, la montaj o …refac. Este scena aceea superbă în care cele trei surori, fericite, îmbrăcate în alb, ca nişte mirese, se plimbă prin parcul casei şi se dau în leagăn: par lipsite de griji şi, o clipă, par că se şi iubesc. Noi ştim că nu e aşa, dar iluzia fericirii e perfectă.

Admirabil momentul în care actori şi regizor îşi pun o întrebare fundamentală: oare foloseşte la ceva arta lor? Oare au oamenii nevoie de teatru, de film? (acum mai mulţi ani, împreună cu actorii Teatrului Naţional din Bucureşti, Andrei Şerban punea, într-un spectacol, aceeaşi dramatică întrebare! Şi răspunsul nostru a fost DAAAAA!) Şi cum trebuie oare să fie această artă ca să intereseze cu adevărat publicul? Sinceră, sensibilă, fără cusur, sau doar o capcană bine pusă la punct, inteligentă şi cu ţintă precisă? Care o fi secretul impactului sigur al artei scenice dar şi al celei cinematografice asupra publicului? Ingmar Bergman–Bogdán Zsolt explică simplu şi credibil, povestind istorioara unui … scaun. Spectatorii ascultă fermecaţi „argumentele“ lui, dar de fapt sunt cuceriţi de felul cum… argumentează, nu de argumentele propriu-zise, căci, cum bine spunea cineva, argumentele n-au convins niciodată pe nimeni. Hotărâtor rămâne felul cum a rostit el acele cuvinte magice.

Deşi n-ai mai vrea să se termine niciodată, spectacolul se apropie de sfârşit. Fără pauză. Dar nici n-am realizat că au trecut două ore şi mai bine. Aşadar, filmările au luat sfârşit, filmul poate pleca la montaj. Cu toate acestea, simţi că nu e totul gata, că ceva s-a acumulat dincolo de ultima imagine, de final. Aştepţi. Actorii revin şi se înclină, de parcă s-ar afla la premiera filmului. Importanţi, cochetând, complici într-un mod greu de descris, ei dezvăluie doar o mică parte din propria lor personalitate, lăsând o dâră de mister în urma lor…

O senzaţie de gol, de sfârşeală şi de sinceră uluială te încearcă. O, da, lumea aceasta e de nelocuit, viaţa asta de netrăit, oamenii de neacceptat… Şi totuşi!

Câtă graţie au adus ei pe scena… filmului lor sau în filmul spectacolului lor…! O graţie care ţi se transmite şi ţie, spectator, în mintea căruia se suprapun imaginile din filmul atât de drag cu cele din spectacolul acesta magnific… Şi ieşim încet, păşind cu grijă prin spaţiul divin în care au oficiat cu talent, artiştii, „să nu călcăm nici umbra… nici…“

Ce bine ar fi, dacă ar începe să bată toate ceasornicele şi pendulele din decor!… Să bată ora începerii, ora 8, iar noi să ne reaşezăm cuminţi pe scaunele roşii, în salonul roşu, să bată gongul şi să înceapă iar şi iar, SPECTACOLUL…

Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca – Strigăte şi şoapte. Adaptare scenică de Andrei Şerban şi Daniela Dima. Un spectacol de Andrei Şerban. Dramaturgia: Kovács Kinga. Decoruri şi costume: Carmencita Brojboiu. Cu: Kézdi Imola, Pethö Anikó, Kató Emöke, Varga Csilla, Bogdán Zsolt, Albert Csilla. Data premierei: 24 ianuarie 2010.