Nominalizat la Premiile UNITER (2022) pentru Cel mai bun actor în rolul principal în spectacolul Equus (regia Victor Ioan Frunză), dar și la premiul Gopo (2023) pentru cel mai bun actor în rol secundar pentru filmul Marocco (regia Emanuel Pârvu), Tudor Cucu-Dumitrescu este unul dintre acei actori care te surprind, de fiecare dată, prin versatilitate, sensibilitate și o energie aparte. Tudor are umor, are modestie, are încredere, talent din belșug – pe care și-l cultivă cu multă muncă și disciplină –, dar și un fel cu totul special de a se raporta la teatru. Și la viață. Între repetiții, spectacole și alte zeci de drumuri, la-nceput de noiembrie, am stat la povești cu Tudor. Suntem la o terasă, ne e puțin frig și plouă, toamna s-a decis să fie toamnă. Pe fundal se-aud claxoanele de pe Calea Victoriei și alți oameni care își văd de poveștile lor. Miroase a frunze ude și a paste. Vorbim despre teatru, dar și despre viață, echilibru, fericire…
În cadrul acestei ediții a FNT a putut fi văzut interpretând rolul Hedwig în musicalul Hedwig and the Angry Inch de John Cameron Mitchell, regia Răzvan Mazilu (Teatrul „Stela Popescu”, București)
Tudor Cucu-Dumitrescu în ”Hedwig and the Angry Inch” (foto de Liviu Vișănescu)
Tiana Alexe: Ne întâlnim după ce s-a încheiat cea de-a 23-a ediție a Festivalului Național de Teatru, ediție în care tu ai fost prezent cu musicalul Hedwig and the Angry Inch, în regia lui Răzvan Mazilu. Ținând cont că în acest spectacol interacționezi în mod direct cu spectatorii, cum ți s-a părut publicul din FNT?
Tudor Cucu-Dumitrescu: E o caracteristică importantă a acestui spectacolul. Interacțiunea asta directă cu publicul. Uneori îmi prinde foarte bine. Sala de la Teatrul Metropolis (n.r.: spectacolul Teatrului „Stela Popescu” se joacă la Teatrul Metropolis) este o sală intimă, una dintre sălile mele preferate. Are acest avantaj: vezi publicul. Îl simți foarte aproape de tine. Te poți bucura de fețe zâmbitoare, de reacțiile lor. Dar acest lucru poate fi și un dezavantaj. De exemplu, în festival, au fost mulți străini. Și mi se pare minunat și m-am bucurat că au fost interesați de spectacolul nostru. Doar că, la început, până m-am prins de asta, nu înțelegeam de ce ei se uitau în stânga scenei, acolo unde era ecranul pentru supratitrare. Îmi ziceam: „Oameni buni, uitați-vă la mine!”. Dar chiar și așa, reprezentația din FNT a ieșit foarte bine. E un nivel sub care spectacolul nu poate să scadă pentru că am repetat foarte mult, iar Răzvan Mazilu e foarte atent la detalii. A fost prezent la aproape toate reprezentațiile cu Hedwig (o singură dată a lipsit)și mereu avem discuții după spectacol. Acest lucru te obligă să devii mai bun. De la o reprezentație la alta încercăm să îmbunătățim produsul artistic.
T.A.: Povestește-mi despre colaborarea cu Răzvan Mazilu.
T.C.D.: Pentru mine a fost complicat. Din mai multe considerente. În primul rând, am început repetițiile la Hedwig and the Angry Inch mai repede decât era planificat, iar eu în acea perioadă repetam la un alt spectacol la Teatrul Nottara: A douăsprezecea noaptea (regia Alexandru Mâzgăreanu). Și, din păcate, am întârziat puțin. Apoi mi-a fost destul de greu să recuperez. În paralel am fost pe rol cu Lucian Ionescu, care este un om și un actor minunat, unul dintre cei mai muncitori oameni pe care i-am văzut vreodată. Iar el și Răzvan sunt un cuplu artistic extraordinar, au făcut foarte multe spectacole împreună. Și, deodată, m-am trezit eu acolo între ei. A fost complicat să mă adaptez, complicat să înțeleg stilul de lucru. Au fost multe nopți nedormite ca să înțeleg ce am de făcut și ce se cere de la mine. Însă, la un moment dat, foarte aproape de premieră, am reușit să „livrez” ce am crezut de la prima lectură că e Hedwig. Și-atunci lucrurile s-au liniștit. Am înțeles cu toții că sunt la rândul meu capabil nu doar să execut rolul, ci să pun o părticică din mine în el. Răzvan a luat și niște decizii foarte bune pentru echipă. În loc să avem un număr egal de repetiții cu band-ul, a ales să mă ajute oferindu-mi o repetiție în plus. Chiar a fost o decizie extraordinară pentru spectacol și pentru toată echipa. Pentru că Lucian era foarte stăpân pe mijloacele lui, iar Răzvan mi-a făcut mie acest cadou: o ultimă repetiție cu trupa – poate chiar cea mai bună repetiție a mea de până atunci. Și astfel, mi-a oferit încrederea că pot să fac acest rol bine. Mi-a oferit o dragoste pe care o să i-o respect întotdeauna. Și, în măsura posibilităților, să i-o întorc făcându-mi treaba cât pot de bine.
T.A.:Cine e Hedwig-ul tău și ce ai pus din tine în el?
T.C.D.: De când eram copil am fost întotdeauna o combinație dintre extreme. Sunt un om singur, dar înconjurat de oameni pe care îi iubesc și care mă iubesc; sunt un om trist, dar și extrem de fericit. Sunt mai multe lucruri în același timp. Și eu cred că orice rol are nevoie de extreme ca să fie un rol complex. Să aibă emoții reale, dar care să fie în antiteză cumva. Citind orice text bun îmi dau seama care sunt punctele care trebuie să fie atinse. Și, cu cât sunt într-o extremă mai mare, cu atât cred că sunt mai potrivite pentru a spune povestea. Hedwig e rău, dar e și un copil abandonat. E cel îndrăgostit, dar e și cel care înșală. E din toate. Ce încerc eu să fac este să arăt cât mai intens toate aceste laturi, chiar dacă ele poate nu au sens să existe în același timp într-un om. Ca să joci aceste extreme, pe lângă faptul că trebuie să le observi rațional de la început, e nevoie și de o încălzire emoțională. Nu poți să treci de la una la alta atât de simplu. Cred că acesta este Hedwig al meu. E un om cu foarte multe extreme. Începe într-un fel provocator și flamboaiant, cu perucă și aripi și termină în chiloți, cântând o piesă tristă, zâmbind ușor și eliberându-l pe partenerul lui. E ireală povestea. Dar asta e frumos. Că odată ce-o vezi, poți s-o crezi. E uimitoare puterea asta a teatrului.
T.A.: De ce crezi că a prins atât de bine acest spectacol? Ce-l face atractiv?
T.C.D.: Cred că e un spectacol foarte sexy (râde). E un spectacol provocator. De multe ori persoanele mai în vârstă sunt extrem de reticente. Deși bunica mea, care are 80 de ani, s-a simțit extraordinar și i-a plăcut teribil. Dar eu am crescut cu ea ascultând și dansând pe muzică rock. Încă ascultă Rock Fm și dansează prin bucătărie. Bine, am văzut și tineri reticenți. Pentru că, într-adevăr, este un subiect foarte curajos. Are o muzică extraordinară, un comic aparte pe care-l știm din sitcom-urile americane, din stand-up-ul american. Și care prinde pentru că e foarte bun. Dar, într-adevăr, e departe de spiritul românesc. E un spectacol din altă lume. De aceea cred că e foarte provocator. În America, în anii ’90, când a apărut, a fost un șoc. Am văzut un documentar despre prima producție a spectacolului. Erau oameni care veniseră de 100 de ori să-l vadă. Aveau tatuaje pe mână cu numele Hedwig. A avut un impact incredibil în cultura americană. Noi suntem în urmă cu tot ce înseamnă acceptarea LGBTQ+.
T.A.: Crezi că a avut impact asupra comunității queer din București?
T.C.D.: Chiar nu știu. Dar spectacolul nu e doar despre asta. Povestea e cutremurătoare. Și e foarte interesant faptul că e spusă doar de un actor. Suntem mai mulți pe scenă, dar Hedwig e cel care spune povestea, interacționează cu tine, te face să râzi, să plângi, să te distrezi. În cele 90 de minute ajungi să formezi o legătură cu acel personaj și cred că ăsta e un mare atu al spectacolului. Faptul că te lasă să te apropii și, în același timp, îți oferă ceva grandios, într-o sală intimă.
T.A.:Te-ai documentat despre Hedwig înainte de a-l juca?
T.C.D.: Am văzut mai multe montări, am ascultat mai mulți actori care au cântat piesele, am văzut filmul, documentarele. Dar mereu mă uit doar pentru a înțelege mai bine povestea, nu mă uit atât de atent la ce au făcut actorii din rolul respectiv. Apropierea unui actor de un rol e un proces foarte personal, foarte intim. Rolul e ca o partitură. Ok, am văzut toate filmele, spectacolele de pe internet, dar atunci când deschid textul și încerc să-l învăț, să-l parcurg, să-l analizez, să-l spun, ajung într-un punct în care nu pot să imit. Dar am cum să înțeleg de ce a făcut cineva o anumită mișcare, de ce a ales să spună sau să regizeze într-un anumit fel și să înțeleg ce sens are în poveste acel punct nevralgic din care trebuie să iei o decizie. Dar dacă decizia nu e a mea, nu are cum să iasă bine. De exemplu, la repetițiile cu Lucian Ionescu și Răzvan Mazilu. Lucian are o minte matematică. El a reperat punctele nevralgice în care trebuie să se întâmple ceva. Dar eu am făcut altfel. Unde veneam eu cu niște rezolvări în repetiții, ei înțelegeau că acolo trebuie să se întâmple ceva, dar Lucian făcea complet altfel. Iar acesta e un exemplu de cum doi actori care lucrează în paralel cu același regizor, la același rol, în același spectacol, fac creații diferite.
T.A.:Când îți dai seama că ceva e bine făcut, că un spectacol a ieșit bine?
T.C.D.: E un simț al adevărului pe care fiecare actor îl are într-o măsură mai mare sau mai mică. Cred că un spectacol a ieșit bine atunci când mă apropii cât mai tare de mine în momentul respectiv și spun povestea în felul în care am stabilit cu toată echipa că trebuie spusă, dar fiind eu din acel moment. Asta este o bucurie la teatru. Jucând de atât de multe ori, lucrurile se schimbă de la o reprezentație la alta. Pentru că actorii sunt diferiți de la o zi la alta. Și publicul la fel. Dar cu cât sunt mai aproape de adevărul meu din ziua respectivă, cu atât cred că plec mai liniștit de la teatru. Ce încerc să pun în practică este să fiu atent secundă de secundă și fiecare secundă să conducă spre următoarea, și fiecare cuvânt pe care îl spun să ducă la următorul. Eu sunt genul de actor care, după ce are o reprezentație care mi se pare că n-a fost atât de bine, e distrus zile întregi. După ce am un spectacol bun, mă bucur pe drumul de la teatru până acasă și după aceea uit.
T.A.: Cât de importantă a fost pentru tine întâlnirea cu regizorul Victor Ioan Frunza încă din facultate?
T.C.D.: Este cea mai importantă întâlnire a mea de până acum. Ieșirea din facultate, trecerea spre teatru de calitate, profund, puternic, grandios, a fost făcută prin intermediul acestei întâlniri deosebit de speciale. Care a avut etapele ei. Abia după ani de zile am reușit să livrez lucruri de calitate în acea trupă extraordinară. De fapt, cred eu, rolurile mari pe care le-am primit de la domnul Frunză au venit unul după altul pentru că îi arătam cu fiecare rol primit că pot, că am lucruri în mine care trebuie să iasă prin acele roluri. Și a culminat cu vara în care am jucat Equus, Tinerețea noastră, Liliom. Împreună cu domnul Frunză am făcut 17 spectacole. Nu cu toate am dat premiera, în unele am fost distribuit pe parcurs. Dar a fost o călătorie extraordinară. Și acea călătorie nu s-a terminat. Acum ea continuă sub o altă formă. Pentru că în acea trupă erau atât de mulți artiști importanți și e imposibil ca prietenia noastră să se termine și să nu continuăm să jucăm, să fim parte din aceleași proiecte. Ne unesc niște principii legate de teatru. Și de viață.
T.A.:Teatrul dă și ia deopotrivă. Cum te restabilești atunci când teatrul ia? Cum te întorci la el?
T.C.D.: Am jucat Equus în seara în care a murit bunicul. Se întâmplă lucruri de genul ăsta. Teatrul e un refugiu. E un loc în care te poți simți liniștit și liber. Poți fugi de viața ta în meserie, dar îți poți și respecta viața practicându-ți meseria. Nu mi-e clar unde există la mine echilibrul în ecuația asta. Dar ce știu sigur e că iubesc viața mai mult decât teatrul. Și că teatrul este doar o formă prin care eu aleg să trăiesc acum. De multe ori teatrul îmi ia liniștea, fericirea, dar îmi și aduce bucurie, împlinire. Spunea Jerry Seinfeld că lucrează non-stop la glume. Orice ar face caută glume. Cumva simt că așa fac și eu. Încerc să mă detașez, să am o atitudine un pic mai pasivă în timpul meu liber, să nu mă mai gândesc la repetiții, la roluri, la ce urmează, dar nu pot. Mereu mintea mea se duce fără să o pot controla către gânduri adiacente muncii mele. Fără să vreau, caut lucruri. Caut să înțeleg ce cred despre viața asta și ce vreau de la ea, ce înseamnă pentru mine. Caut mereu lucruri care să mă atragă. Caut frumosul în jurul meu. Și când gătesc, mă documentez de dimineață, mă gândesc unde să mă duc, ce ingrediente să-mi iau, cum să fac acea rețetă. De fapt, sunt într-o continuă căutare a ceea ce-mi place, a liniștii mele, a credinței mele într-o forță superioară, într-un Dumnezeu. Mereu încerc să mă înțeleg. Și cumva, în momentul de față, teatrul, rolurile pe care le fac, sunt mijlocul cel mai bun prin care eu pot să-mi manifest pofta asta de a înțelege lumea în care trăiesc. Deși încerc să mă gândesc mai mult la viață decât la teatru și la roluri.
T.A.: Trăim într-o societate destul de agitată, de vie, de schimbătoare. Cum faci față genului ăstuia de program?
T.C.D.: Aș zice că sunt obișnuit încă de când eram copil. Am făcut scrimă din clasa I până spre 18 ani. Și, de la un punct încolo, antrenamentele erau în fiecare zi. Ba chiar și în weekend de două ori pe zi. Și în timpul facultății am muncit foarte mult pentru cursuri, în timp ce în paralel repetam. Deci mai toată viața mea a fost pusă sub semnul muncii și antrenamentului. Consider că repetițiile sunt tot un soi de antrenament. Până la urmă și sportul e o poveste. Mai bună decât orice formă de artă, aș zice eu. Emoțiile pe care le poate stârni orice tip de sport sunt mai mari și mai sincere, pot să miște pe oricine.
T.A.: Te vezi făcând altceva?
T.C.D.: Da, categoric. Întâlnirea mea cu teatru a fost întâmplătoare. Eu m-am decis să dau la teatru abia în semestru al II-lea din clasa a XII-a. Am intrat la Cluj, apoi și la București. Am rămas la București și mi-a fost foarte bine. Din facultate lucrurile au curs într-un fel extraordinar. Dar, sunt convins că la un moment dat voi face mai puțin teatru. Acum simt că alerg de ceva vreme, dar că în continuare am un maraton de dus și sunt pregătit pentru el.
T.A.: Dar filmul? Cum e lumea asta pentru tine? Ai fost nominalizat anul acesta la Gopo. Ce mai urmează?
T.C.D.: Ce urmează va fi cu adevărat extraordinar. Anul acesta, în ianuarie, am filmat un lungmetraj în Marea Britanie, o producție britanică, unde am rolul principal. A fost o perioadă de casting foarte lungă, am dat opt probe. Joc alături de Erdal Yildiz, un actor care a fost de două ori la Cannes, a fost pe lista scurtă pentru filmul Skyfall, e un actor turc care trăiește la Berlin și care a studiat la New York.Și ne-am trezit cu două partituri extraordinare într-un lungmetraj pe care l-am filmat pe dealurile din Yorkshire, cu un regizor tânăr, dar care a scris un scenariu incredibil. Toată echipa proiectului e minunată: directorul de imagine e un tip care a fost nominalizat la premiile Bafta pentru debut și care a fost în echipa de filmare de la seria Harry Potter, cei care au făcut costumele au lucrat pentru serialul The Crown. Deci ceva realmente special. A fost o aventură, o schimbare foarte mare pentru mine. M-am ras în cap, mi-am lăsat barbă, am fost cu totul și cu totul alt om. Aia a fost o întâlnire incredibilă.
T.A.:Ce înseamnă pentru tine o zi fericită?
T.C.D.: Fericirea este un termen foarte vag. Nici nu vreau să pun un alt adjectiv care să o definească. În fiecare zi mă gândesc cine sunt, ce sunt, ce simt, ce vreau. De la micul dejun până la decizia de a mă băga în pat. Fiecare lucru mărunt reprezintă de fapt o decizie rațională. Pentru mine e un joc interesant să mă gândesc de ce am nevoie în ziua respectivă. Azi, de exemplu, am alergat pentru că aveam mintea în toate părțile. Cred că fericirea e o căutare constantă al acelui echilibru de care vorbeam și mai devreme. Pe care-l putem găsi și într-o zi mai tristă până la urmă. Este o stare de spirit, o trecere a timpului, o întoarcere în trecut, un plan de viitor. Da, fericirea e o căutare. Care de multe ori nu are nici măcar o stație de oprire care să-ți dea voie să te dumirești…
Tudor Cucu-Dumitrescu: „Cred că fericirea e o căutare constantă a unui echilibru…”
Publicat: Teatrul azi Nr. 11-12/2023
Rubrica: accente | FNT2023 | new generation
Nominalizat la Premiile UNITER (2022) pentru Cel mai bun actor în rolul principal în spectacolul Equus (regia Victor Ioan Frunză), dar și la premiul Gopo (2023) pentru cel mai bun actor în rol secundar pentru filmul Marocco (regia Emanuel Pârvu), Tudor Cucu-Dumitrescu este unul dintre acei actori care te surprind, de fiecare dată, prin versatilitate, sensibilitate și o energie aparte. Tudor are umor, are modestie, are încredere, talent din belșug – pe care și-l cultivă cu multă muncă și disciplină –, dar și un fel cu totul special de a se raporta la teatru. Și la viață. Între repetiții, spectacole și alte zeci de drumuri, la-nceput de noiembrie, am stat la povești cu Tudor. Suntem la o terasă, ne e puțin frig și plouă, toamna s-a decis să fie toamnă. Pe fundal se-aud claxoanele de pe Calea Victoriei și alți oameni care își văd de poveștile lor. Miroase a frunze ude și a paste. Vorbim despre teatru, dar și despre viață, echilibru, fericire…
În cadrul acestei ediții a FNT a putut fi văzut interpretând rolul Hedwig în musicalul Hedwig and the Angry Inch de John Cameron Mitchell, regia Răzvan Mazilu (Teatrul „Stela Popescu”, București)
Tudor Cucu-Dumitrescu în ”Hedwig and the Angry Inch” (foto de Liviu Vișănescu)
Tiana Alexe: Ne întâlnim după ce s-a încheiat cea de-a 23-a ediție a Festivalului Național de Teatru, ediție în care tu ai fost prezent cu musicalul Hedwig and the Angry Inch, în regia lui Răzvan Mazilu. Ținând cont că în acest spectacol interacționezi în mod direct cu spectatorii, cum ți s-a părut publicul din FNT?
Tudor Cucu-Dumitrescu: E o caracteristică importantă a acestui spectacolul. Interacțiunea asta directă cu publicul. Uneori îmi prinde foarte bine. Sala de la Teatrul Metropolis (n.r.: spectacolul Teatrului „Stela Popescu” se joacă la Teatrul Metropolis) este o sală intimă, una dintre sălile mele preferate. Are acest avantaj: vezi publicul. Îl simți foarte aproape de tine. Te poți bucura de fețe zâmbitoare, de reacțiile lor. Dar acest lucru poate fi și un dezavantaj. De exemplu, în festival, au fost mulți străini. Și mi se pare minunat și m-am bucurat că au fost interesați de spectacolul nostru. Doar că, la început, până m-am prins de asta, nu înțelegeam de ce ei se uitau în stânga scenei, acolo unde era ecranul pentru supratitrare. Îmi ziceam: „Oameni buni, uitați-vă la mine!”. Dar chiar și așa, reprezentația din FNT a ieșit foarte bine. E un nivel sub care spectacolul nu poate să scadă pentru că am repetat foarte mult, iar Răzvan Mazilu e foarte atent la detalii. A fost prezent la aproape toate reprezentațiile cu Hedwig (o singură dată a lipsit) și mereu avem discuții după spectacol. Acest lucru te obligă să devii mai bun. De la o reprezentație la alta încercăm să îmbunătățim produsul artistic.
T.A.: Povestește-mi despre colaborarea cu Răzvan Mazilu.
T.C.D.: Pentru mine a fost complicat. Din mai multe considerente. În primul rând, am început repetițiile la Hedwig and the Angry Inch mai repede decât era planificat, iar eu în acea perioadă repetam la un alt spectacol la Teatrul Nottara: A douăsprezecea noaptea (regia Alexandru Mâzgăreanu). Și, din păcate, am întârziat puțin. Apoi mi-a fost destul de greu să recuperez. În paralel am fost pe rol cu Lucian Ionescu, care este un om și un actor minunat, unul dintre cei mai muncitori oameni pe care i-am văzut vreodată. Iar el și Răzvan sunt un cuplu artistic extraordinar, au făcut foarte multe spectacole împreună. Și, deodată, m-am trezit eu acolo între ei. A fost complicat să mă adaptez, complicat să înțeleg stilul de lucru. Au fost multe nopți nedormite ca să înțeleg ce am de făcut și ce se cere de la mine. Însă, la un moment dat, foarte aproape de premieră, am reușit să „livrez” ce am crezut de la prima lectură că e Hedwig. Și-atunci lucrurile s-au liniștit. Am înțeles cu toții că sunt la rândul meu capabil nu doar să execut rolul, ci să pun o părticică din mine în el. Răzvan a luat și niște decizii foarte bune pentru echipă. În loc să avem un număr egal de repetiții cu band-ul, a ales să mă ajute oferindu-mi o repetiție în plus. Chiar a fost o decizie extraordinară pentru spectacol și pentru toată echipa. Pentru că Lucian era foarte stăpân pe mijloacele lui, iar Răzvan mi-a făcut mie acest cadou: o ultimă repetiție cu trupa – poate chiar cea mai bună repetiție a mea de până atunci. Și astfel, mi-a oferit încrederea că pot să fac acest rol bine. Mi-a oferit o dragoste pe care o să i-o respect întotdeauna. Și, în măsura posibilităților, să i-o întorc făcându-mi treaba cât pot de bine.
T.A.: Cine e Hedwig-ul tău și ce ai pus din tine în el?
T.C.D.: De când eram copil am fost întotdeauna o combinație dintre extreme. Sunt un om singur, dar înconjurat de oameni pe care îi iubesc și care mă iubesc; sunt un om trist, dar și extrem de fericit. Sunt mai multe lucruri în același timp. Și eu cred că orice rol are nevoie de extreme ca să fie un rol complex. Să aibă emoții reale, dar care să fie în antiteză cumva. Citind orice text bun îmi dau seama care sunt punctele care trebuie să fie atinse. Și, cu cât sunt într-o extremă mai mare, cu atât cred că sunt mai potrivite pentru a spune povestea. Hedwig e rău, dar e și un copil abandonat. E cel îndrăgostit, dar e și cel care înșală. E din toate. Ce încerc eu să fac este să arăt cât mai intens toate aceste laturi, chiar dacă ele poate nu au sens să existe în același timp într-un om. Ca să joci aceste extreme, pe lângă faptul că trebuie să le observi rațional de la început, e nevoie și de o încălzire emoțională. Nu poți să treci de la una la alta atât de simplu. Cred că acesta este Hedwig al meu. E un om cu foarte multe extreme. Începe într-un fel provocator și flamboaiant, cu perucă și aripi și termină în chiloți, cântând o piesă tristă, zâmbind ușor și eliberându-l pe partenerul lui. E ireală povestea. Dar asta e frumos. Că odată ce-o vezi, poți s-o crezi. E uimitoare puterea asta a teatrului.
T.A.: De ce crezi că a prins atât de bine acest spectacol? Ce-l face atractiv?
T.C.D.: Cred că e un spectacol foarte sexy (râde). E un spectacol provocator. De multe ori persoanele mai în vârstă sunt extrem de reticente. Deși bunica mea, care are 80 de ani, s-a simțit extraordinar și i-a plăcut teribil. Dar eu am crescut cu ea ascultând și dansând pe muzică rock. Încă ascultă Rock Fm și dansează prin bucătărie. Bine, am văzut și tineri reticenți. Pentru că, într-adevăr, este un subiect foarte curajos. Are o muzică extraordinară, un comic aparte pe care-l știm din sitcom-urile americane, din stand-up-ul american. Și care prinde pentru că e foarte bun. Dar, într-adevăr, e departe de spiritul românesc. E un spectacol din altă lume. De aceea cred că e foarte provocator. În America, în anii ’90, când a apărut, a fost un șoc. Am văzut un documentar despre prima producție a spectacolului. Erau oameni care veniseră de 100 de ori să-l vadă. Aveau tatuaje pe mână cu numele Hedwig. A avut un impact incredibil în cultura americană. Noi suntem în urmă cu tot ce înseamnă acceptarea LGBTQ+.
T.A.: Crezi că a avut impact asupra comunității queer din București?
T.C.D.: Chiar nu știu. Dar spectacolul nu e doar despre asta. Povestea e cutremurătoare. Și e foarte interesant faptul că e spusă doar de un actor. Suntem mai mulți pe scenă, dar Hedwig e cel care spune povestea, interacționează cu tine, te face să râzi, să plângi, să te distrezi. În cele 90 de minute ajungi să formezi o legătură cu acel personaj și cred că ăsta e un mare atu al spectacolului. Faptul că te lasă să te apropii și, în același timp, îți oferă ceva grandios, într-o sală intimă.
T.A.: Te-ai documentat despre Hedwig înainte de a-l juca?
T.C.D.: Am văzut mai multe montări, am ascultat mai mulți actori care au cântat piesele, am văzut filmul, documentarele. Dar mereu mă uit doar pentru a înțelege mai bine povestea, nu mă uit atât de atent la ce au făcut actorii din rolul respectiv. Apropierea unui actor de un rol e un proces foarte personal, foarte intim. Rolul e ca o partitură. Ok, am văzut toate filmele, spectacolele de pe internet, dar atunci când deschid textul și încerc să-l învăț, să-l parcurg, să-l analizez, să-l spun, ajung într-un punct în care nu pot să imit. Dar am cum să înțeleg de ce a făcut cineva o anumită mișcare, de ce a ales să spună sau să regizeze într-un anumit fel și să înțeleg ce sens are în poveste acel punct nevralgic din care trebuie să iei o decizie. Dar dacă decizia nu e a mea, nu are cum să iasă bine. De exemplu, la repetițiile cu Lucian Ionescu și Răzvan Mazilu. Lucian are o minte matematică. El a reperat punctele nevralgice în care trebuie să se întâmple ceva. Dar eu am făcut altfel. Unde veneam eu cu niște rezolvări în repetiții, ei înțelegeau că acolo trebuie să se întâmple ceva, dar Lucian făcea complet altfel. Iar acesta e un exemplu de cum doi actori care lucrează în paralel cu același regizor, la același rol, în același spectacol, fac creații diferite.
T.A.: Când îți dai seama că ceva e bine făcut, că un spectacol a ieșit bine?
T.C.D.: E un simț al adevărului pe care fiecare actor îl are într-o măsură mai mare sau mai mică. Cred că un spectacol a ieșit bine atunci când mă apropii cât mai tare de mine în momentul respectiv și spun povestea în felul în care am stabilit cu toată echipa că trebuie spusă, dar fiind eu din acel moment. Asta este o bucurie la teatru. Jucând de atât de multe ori, lucrurile se schimbă de la o reprezentație la alta. Pentru că actorii sunt diferiți de la o zi la alta. Și publicul la fel. Dar cu cât sunt mai aproape de adevărul meu din ziua respectivă, cu atât cred că plec mai liniștit de la teatru. Ce încerc să pun în practică este să fiu atent secundă de secundă și fiecare secundă să conducă spre următoarea, și fiecare cuvânt pe care îl spun să ducă la următorul. Eu sunt genul de actor care, după ce are o reprezentație care mi se pare că n-a fost atât de bine, e distrus zile întregi. După ce am un spectacol bun, mă bucur pe drumul de la teatru până acasă și după aceea uit.
T.A.: Cât de importantă a fost pentru tine întâlnirea cu regizorul Victor Ioan Frunza încă din facultate?
T.C.D.: Este cea mai importantă întâlnire a mea de până acum. Ieșirea din facultate, trecerea spre teatru de calitate, profund, puternic, grandios, a fost făcută prin intermediul acestei întâlniri deosebit de speciale. Care a avut etapele ei. Abia după ani de zile am reușit să livrez lucruri de calitate în acea trupă extraordinară. De fapt, cred eu, rolurile mari pe care le-am primit de la domnul Frunză au venit unul după altul pentru că îi arătam cu fiecare rol primit că pot, că am lucruri în mine care trebuie să iasă prin acele roluri. Și a culminat cu vara în care am jucat Equus, Tinerețea noastră, Liliom. Împreună cu domnul Frunză am făcut 17 spectacole. Nu cu toate am dat premiera, în unele am fost distribuit pe parcurs. Dar a fost o călătorie extraordinară. Și acea călătorie nu s-a terminat. Acum ea continuă sub o altă formă. Pentru că în acea trupă erau atât de mulți artiști importanți și e imposibil ca prietenia noastră să se termine și să nu continuăm să jucăm, să fim parte din aceleași proiecte. Ne unesc niște principii legate de teatru. Și de viață.
T.A.: Teatrul dă și ia deopotrivă. Cum te restabilești atunci când teatrul ia? Cum te întorci la el?
T.C.D.: Am jucat Equus în seara în care a murit bunicul. Se întâmplă lucruri de genul ăsta. Teatrul e un refugiu. E un loc în care te poți simți liniștit și liber. Poți fugi de viața ta în meserie, dar îți poți și respecta viața practicându-ți meseria. Nu mi-e clar unde există la mine echilibrul în ecuația asta. Dar ce știu sigur e că iubesc viața mai mult decât teatrul. Și că teatrul este doar o formă prin care eu aleg să trăiesc acum. De multe ori teatrul îmi ia liniștea, fericirea, dar îmi și aduce bucurie, împlinire. Spunea Jerry Seinfeld că lucrează non-stop la glume. Orice ar face caută glume. Cumva simt că așa fac și eu. Încerc să mă detașez, să am o atitudine un pic mai pasivă în timpul meu liber, să nu mă mai gândesc la repetiții, la roluri, la ce urmează, dar nu pot. Mereu mintea mea se duce fără să o pot controla către gânduri adiacente muncii mele. Fără să vreau, caut lucruri. Caut să înțeleg ce cred despre viața asta și ce vreau de la ea, ce înseamnă pentru mine. Caut mereu lucruri care să mă atragă. Caut frumosul în jurul meu. Și când gătesc, mă documentez de dimineață, mă gândesc unde să mă duc, ce ingrediente să-mi iau, cum să fac acea rețetă. De fapt, sunt într-o continuă căutare a ceea ce-mi place, a liniștii mele, a credinței mele într-o forță superioară, într-un Dumnezeu. Mereu încerc să mă înțeleg. Și cumva, în momentul de față, teatrul, rolurile pe care le fac, sunt mijlocul cel mai bun prin care eu pot să-mi manifest pofta asta de a înțelege lumea în care trăiesc. Deși încerc să mă gândesc mai mult la viață decât la teatru și la roluri.
T.A.: Trăim într-o societate destul de agitată, de vie, de schimbătoare. Cum faci față genului ăstuia de program?
T.C.D.: Aș zice că sunt obișnuit încă de când eram copil. Am făcut scrimă din clasa I până spre 18 ani. Și, de la un punct încolo, antrenamentele erau în fiecare zi. Ba chiar și în weekend de două ori pe zi. Și în timpul facultății am muncit foarte mult pentru cursuri, în timp ce în paralel repetam. Deci mai toată viața mea a fost pusă sub semnul muncii și antrenamentului. Consider că repetițiile sunt tot un soi de antrenament. Până la urmă și sportul e o poveste. Mai bună decât orice formă de artă, aș zice eu. Emoțiile pe care le poate stârni orice tip de sport sunt mai mari și mai sincere, pot să miște pe oricine.
T.A.: Te vezi făcând altceva?
T.C.D.: Da, categoric. Întâlnirea mea cu teatru a fost întâmplătoare. Eu m-am decis să dau la teatru abia în semestru al II-lea din clasa a XII-a. Am intrat la Cluj, apoi și la București. Am rămas la București și mi-a fost foarte bine. Din facultate lucrurile au curs într-un fel extraordinar. Dar, sunt convins că la un moment dat voi face mai puțin teatru. Acum simt că alerg de ceva vreme, dar că în continuare am un maraton de dus și sunt pregătit pentru el.
T.A.: Dar filmul? Cum e lumea asta pentru tine? Ai fost nominalizat anul acesta la Gopo. Ce mai urmează?
T.C.D.: Ce urmează va fi cu adevărat extraordinar. Anul acesta, în ianuarie, am filmat un lungmetraj în Marea Britanie, o producție britanică, unde am rolul principal. A fost o perioadă de casting foarte lungă, am dat opt probe. Joc alături de Erdal Yildiz, un actor care a fost de două ori la Cannes, a fost pe lista scurtă pentru filmul Skyfall, e un actor turc care trăiește la Berlin și care a studiat la New York. Și ne-am trezit cu două partituri extraordinare într-un lungmetraj pe care l-am filmat pe dealurile din Yorkshire, cu un regizor tânăr, dar care a scris un scenariu incredibil. Toată echipa proiectului e minunată: directorul de imagine e un tip care a fost nominalizat la premiile Bafta pentru debut și care a fost în echipa de filmare de la seria Harry Potter, cei care au făcut costumele au lucrat pentru serialul The Crown. Deci ceva realmente special. A fost o aventură, o schimbare foarte mare pentru mine. M-am ras în cap, mi-am lăsat barbă, am fost cu totul și cu totul alt om. Aia a fost o întâlnire incredibilă.
T.A.: Ce înseamnă pentru tine o zi fericită?
T.C.D.: Fericirea este un termen foarte vag. Nici nu vreau să pun un alt adjectiv care să o definească. În fiecare zi mă gândesc cine sunt, ce sunt, ce simt, ce vreau. De la micul dejun până la decizia de a mă băga în pat. Fiecare lucru mărunt reprezintă de fapt o decizie rațională. Pentru mine e un joc interesant să mă gândesc de ce am nevoie în ziua respectivă. Azi, de exemplu, am alergat pentru că aveam mintea în toate părțile. Cred că fericirea e o căutare constantă al acelui echilibru de care vorbeam și mai devreme. Pe care-l putem găsi și într-o zi mai tristă până la urmă. Este o stare de spirit, o trecere a timpului, o întoarcere în trecut, un plan de viitor. Da, fericirea e o căutare. Care de multe ori nu are nici măcar o stație de oprire care să-ți dea voie să te dumirești…
Interviu realizat de Tiana Alexe