„Zâna zânelor“, „floarea florilor“, „zmeul zmeilor“, formulări care vor să sugereze că zâna respectivă, ca şi floarea, e cu totul frumoasă, că zmeul e cel mai mare şi cel mai tare mă ajută să definesc Teatrul „Odeon“ drept „teatru al teatrelor“.
Teatrul „Odeon“ este, după părerea mea, o clădire frumoasă, impunătoare şi foarte reuşită din punct de vedere estetic şi funcţional. Imediat după ce a fost construit, s‑a şi spus şi s‑a repetat că e cel mai luxos şi mai elegant teatru din Bucureşti – şi pe atunci mai era în picioare Teatrul Naţional!… Dar nu numai atât. Vreau să spun că acest teatru a fost, încă de la început, un teatru nu al unei stabile trupe proprii, ci al unor diverse, numeroase formaţiuni. Rând pe rând, el a fost al trupei alcătuite de Ion Manolescu, de Constantin Radovici, de Petre Sturdza, de Niculescu‑Buzău, de Dida Solomon, de Al. Buzescu pentru soţia sa Aura, a alteia alcătuite tot de Al. Buzescu, de comedie avându‑i ca angajaţi pe Iancovescu, Mişu Fotino etc. De îndată ce noua clădire rămânea fără actori, căuta să angajeze alţii; de îndată ce unul ori mai mulţi actori nu mai aveau contract pe nicăieri, se aciuau în Pasaj, cum s‑a întâmplat cu parte din cei strânşi în jurul lui Davila atunci când marele animator şi‑a desfiinţat compania, de exemplu. Atât sala de la etaj, cât şi cea de la subsol, „Comedia“ şi „Majesticul“ au fost când Teatrul „Regina Maria“, când Teatrul „Maria Ventura“, Teatrul „Cărăbuş“, Teatrul „Comedia“ – preluându‑l în 1936 şi încadrându‑l în SCITA (Societatea cooperativă de întreprinderi teatrale şi artistice), Sică Alexandrescu i‑a păstrat denumirea iniţială: Teatrul Nostru, Teatrul Naţional, Teatrul „Giuleşti“…
Părăsindu‑şi sediul din cartierul muncitoresc pe care‑l înnobilaseră cu succese de neuitat şi mutându‑se în plin centrul capitalei – pentru a‑şi continua seria marilor realizări –, personalul Teatrului „Giuleşti“ şi‑a botezat noua locaţie Teatrul „Odeon“. În amintirea unui teatru primit cadou de un tânăr excepţional de la tatăl său? În amintirea monumentelor cu acest nume (atenian şi parizian)? În amintirea teatrului parizian? Nu ştiu. Ştiu doar că ideea creării în Bucureşti a unui teatru numit astfel era mai veche decât înfăptuirea inginerului Liviu Ciulei pentru fiul său Liviu: o nutrise I. Valjean pe când era director al Teatrului Naţional din Bucureşti, respectiv prin 1923–1924. Oricum, denumirile teatrelor noastre au cunoscut, istoric vorbind, un anume fenomen de migraţie. Odeonul din anii ’40 revine pe frontispiciul altuia; „Excelsiorul“ din anii ’20 revine, tot aşa, ca denumire a unuia recent (elegant şi primitor ca un teatru de castel); „Mic“ cel de altădată e purtat azi de un altul, după cum „Nostru“, lansat de Sică Alexandrescu, e luat, peste câţiva ani de Dina Cocea, Eugenia Zaharia, Petru Nove şi Fory Etterle, acest al doilea „Nostru“ activând tocmai în clădirea de care ne ocupăm… Propriu‑zis, în 1974, când au primit un alt sediu, giuleştenii au folosit una dintre sălile Teatrului din Pasaj sub numele celeilalte. Sala de sus, „Comedia“, a funcţionat sub numele sălii de la subsol, „Majestic“; a fost ca un fel de substituire de persoană – sora mai mare s‑a dat drept sora mai mică, numele „Odeon“ adoptându‑se abia în 1990.
La naştere, „Odeonul“ de azi s‑a numit „Comoedia“. A fost construit în 1911 după schiţele arhitectului Grigore Cerchez. Ioan Massof consideră că iniţiativa construirii noului teatru s‑a luat din intenţii comerciale. Că, anume, unii oameni de afaceri au intenţionat să‑şi investească şi să‑şi sporească averile printr‑o întreprindere artistică. Faţă de Gheorghe Crutzescu, care plasează construirea „Comoediei“ la sfârşitul secolului al XIX‑lea, Ioan Massoff dă data exactă a terminării şi inaugurării ei: anul 1911. De asemenea, el se referă şi la zona din oraş, ocupată de noua clădire, la rapiditatea execuţieilucrărilor, precum şi la toponimie: „Alegerea locului a fost nimerită: pe Calea Victoriei, pe un întins loc viran ce da până în strada Academiei […] clădirea s‑a ridicat într‑un timp record“, iar „pasajul cu cele două aripi s‑a numit «Comedia», după numele teatrului, şi «Majestic» după numele varieteului“ (Ioan Massoff, Teatrul românesc, vol. IV, p. 381).
Pentru a afla mai multe despre locul respectiv, e bine să răsfoim şi cărţi scrise înainte de istoria lui Ioan Massoff. „Nu prea mai ştiu azi bucureştenii că locul care se întinde de la Capşa şi până la bijuteria Resch, şi pe care se ridica până deunăzi la stradă Clubul «Tinerimii» şi în fund Teatrul «Comedia», a fost cândva loc domnesc. Aici se aflau, la sfârşitul veacului al XVIII‑lea, casele marelui ban Dumitru Ghica, străbunul tuturor Ghiculeştilor din Muntenia.
După ce bătrânul ban muri, în 1808, casa trecu fiului său cel mai mare Costache, zis Brigadier, căci fusese în Rusia şi îi dăduseră ruşii «cin» de general de brigadă. În 1812, după focul care mistui Curtea Nouă din Dealul Spirii, Vodă Caragea, nemaiavând unde să stea, închirie casele lui Costache Ghica şi se mută în ele“ (Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoşoaei, povestea unei străzi, prefaţă de Eugen Barbu, note de Virgiliu Z. Teodorescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1987, p. 134). Timp de câteva decenii vieţuiesc în aceste case – reparate, mărite şi transformate – alţi domnitori ai Ţării Româneşti: Alexandru Şuţu, Grigore Ghica. „Casele răposatului Domn rămaseră în stăpânirea Ghiculeştilor până pe la 1860, când fură cumpărate de Nicolae Lahovary, tatăl lui Alexandru, Iacob, Ion şi Emil şi de atunci locurile n‑au mai ieşit din neamul Lahovăreştilor“ (Gheorghe Crutzescu, loc. cit., p. 147–148).
“Teatrul teatrelor, „Odeon“ de Claudia Dimiu
„Zâna zânelor“, „floarea florilor“, „zmeul zmeilor“, formulări care vor să sugereze că zâna respectivă, ca şi floarea, e cu totul frumoasă, că zmeul e cel mai mare şi cel mai tare mă ajută să definesc Teatrul „Odeon“ drept „teatru al teatrelor“.
Teatrul „Odeon“ este, după părerea mea, o clădire frumoasă, impunătoare şi foarte reuşită din punct de vedere estetic şi funcţional. Imediat după ce a fost construit, s‑a şi spus şi s‑a repetat că e cel mai luxos şi mai elegant teatru din Bucureşti – şi pe atunci mai era în picioare Teatrul Naţional!… Dar nu numai atât. Vreau să spun că acest teatru a fost, încă de la început, un teatru nu al unei stabile trupe proprii, ci al unor diverse, numeroase formaţiuni. Rând pe rând, el a fost al trupei alcătuite de Ion Manolescu, de Constantin Radovici, de Petre Sturdza, de Niculescu‑Buzău, de Dida Solomon, de Al. Buzescu pentru soţia sa Aura, a alteia alcătuite tot de Al. Buzescu, de comedie avându‑i ca angajaţi pe Iancovescu, Mişu Fotino etc. De îndată ce noua clădire rămânea fără actori, căuta să angajeze alţii; de îndată ce unul ori mai mulţi actori nu mai aveau contract pe nicăieri, se aciuau în Pasaj, cum s‑a întâmplat cu parte din cei strânşi în jurul lui Davila atunci când marele animator şi‑a desfiinţat compania, de exemplu. Atât sala de la etaj, cât şi cea de la subsol, „Comedia“ şi „Majesticul“ au fost când Teatrul „Regina Maria“, când Teatrul „Maria Ventura“, Teatrul „Cărăbuş“, Teatrul „Comedia“ – preluându‑l în 1936 şi încadrându‑l în SCITA (Societatea cooperativă de întreprinderi teatrale şi artistice), Sică Alexandrescu i‑a păstrat denumirea iniţială: Teatrul Nostru, Teatrul Naţional, Teatrul „Giuleşti“…
Părăsindu‑şi sediul din cartierul muncitoresc pe care‑l înnobilaseră cu succese de neuitat şi mutându‑se în plin centrul capitalei – pentru a‑şi continua seria marilor realizări –, personalul Teatrului „Giuleşti“ şi‑a botezat noua locaţie Teatrul „Odeon“. În amintirea unui teatru primit cadou de un tânăr excepţional de la tatăl său? În amintirea monumentelor cu acest nume (atenian şi parizian)? În amintirea teatrului parizian? Nu ştiu. Ştiu doar că ideea creării în Bucureşti a unui teatru numit astfel era mai veche decât înfăptuirea inginerului Liviu Ciulei pentru fiul său Liviu: o nutrise I. Valjean pe când era director al Teatrului Naţional din Bucureşti, respectiv prin 1923–1924. Oricum, denumirile teatrelor noastre au cunoscut, istoric vorbind, un anume fenomen de migraţie. Odeonul din anii ’40 revine pe frontispiciul altuia; „Excelsiorul“ din anii ’20 revine, tot aşa, ca denumire a unuia recent (elegant şi primitor ca un teatru de castel); „Mic“ cel de altădată e purtat azi de un altul, după cum „Nostru“, lansat de Sică Alexandrescu, e luat, peste câţiva ani de Dina Cocea, Eugenia Zaharia, Petru Nove şi Fory Etterle, acest al doilea „Nostru“ activând tocmai în clădirea de care ne ocupăm… Propriu‑zis, în 1974, când au primit un alt sediu, giuleştenii au folosit una dintre sălile Teatrului din Pasaj sub numele celeilalte. Sala de sus, „Comedia“, a funcţionat sub numele sălii de la subsol, „Majestic“; a fost ca un fel de substituire de persoană – sora mai mare s‑a dat drept sora mai mică, numele „Odeon“ adoptându‑se abia în 1990.
La naştere, „Odeonul“ de azi s‑a numit „Comoedia“. A fost construit în 1911 după schiţele arhitectului Grigore Cerchez. Ioan Massof consideră că iniţiativa construirii noului teatru s‑a luat din intenţii comerciale. Că, anume, unii oameni de afaceri au intenţionat să‑şi investească şi să‑şi sporească averile printr‑o întreprindere artistică. Faţă de Gheorghe Crutzescu, care plasează construirea „Comoediei“ la sfârşitul secolului al XIX‑lea, Ioan Massoff dă data exactă a terminării şi inaugurării ei: anul 1911. De asemenea, el se referă şi la zona din oraş, ocupată de noua clădire, la rapiditatea execuţieilucrărilor, precum şi la toponimie: „Alegerea locului a fost nimerită: pe Calea Victoriei, pe un întins loc viran ce da până în strada Academiei […] clădirea s‑a ridicat într‑un timp record“, iar „pasajul cu cele două aripi s‑a numit «Comedia», după numele teatrului, şi «Majestic» după numele varieteului“ (Ioan Massoff, Teatrul românesc, vol. IV, p. 381).
Pentru a afla mai multe despre locul respectiv, e bine să răsfoim şi cărţi scrise înainte de istoria lui Ioan Massoff. „Nu prea mai ştiu azi bucureştenii că locul care se întinde de la Capşa şi până la bijuteria Resch, şi pe care se ridica până deunăzi la stradă Clubul «Tinerimii» şi în fund Teatrul «Comedia», a fost cândva loc domnesc. Aici se aflau, la sfârşitul veacului al XVIII‑lea, casele marelui ban Dumitru Ghica, străbunul tuturor Ghiculeştilor din Muntenia.
După ce bătrânul ban muri, în 1808, casa trecu fiului său cel mai mare Costache, zis Brigadier, căci fusese în Rusia şi îi dăduseră ruşii «cin» de general de brigadă. În 1812, după focul care mistui Curtea Nouă din Dealul Spirii, Vodă Caragea, nemaiavând unde să stea, închirie casele lui Costache Ghica şi se mută în ele“ (Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoşoaei, povestea unei străzi, prefaţă de Eugen Barbu, note de Virgiliu Z. Teodorescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1987, p. 134). Timp de câteva decenii vieţuiesc în aceste case – reparate, mărite şi transformate – alţi domnitori ai Ţării Româneşti: Alexandru Şuţu, Grigore Ghica. „Casele răposatului Domn rămaseră în stăpânirea Ghiculeştilor până pe la 1860, când fură cumpărate de Nicolae Lahovary, tatăl lui Alexandru, Iacob, Ion şi Emil şi de atunci locurile n‑au mai ieşit din neamul Lahovăreştilor“ (Gheorghe Crutzescu, loc. cit., p. 147–148).
(…)