La sfârşit de ianuarie a avut loc, la Graz, Festivalul Emergency Entrance, organizat de teatrul local, Schauspielhaus, singurul teatru austriac membru al Uniunii Teatrelor Europene (UTE). Timp de patru zile s-au jucat, pe trei scene diferite, spectacole susţinute de şase trupe din Austria, Cehia, Grecia, Israel, Italia şi România, însumând unsprezece reprezentaţii şi peste opt evenimente, dintre care trei workshop-uri şi două simpozioane.
La sfârşit de ianuarie a avut loc, la Graz, Festivalul Emergency Entrance, organizat de teatrul local, Schauspielhaus, singurul teatru austriac membru al Uniunii Teatrelor Europene (UTE). Timp de patru zile s-au jucat, pe trei scene diferite, spectacole susţinute de şase trupe din Austria, Cehia, Grecia, Israel, Italia şi România, însumând unsprezece reprezentaţii şi peste opt evenimente, dintre care trei workshop-uri şi două simpozioane. Festivalul a constituit rezultatul unui proiect multinaţional iniţiat cu doi ani în urmă de acelaşi Schauspielhaus în cadrul unei adunări generale a UTE şi a reunit peste 50 de artişti tineri care s-au dedicat temei migraţiei.
Cele şase teatre participante – Teatrul Naţional din Praga, Teatrul Naţional din Atena, „Habima“, Teatrul Naţional din Tel Aviv, Teatrul Garibaldi din Palermo, Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca şi Schauspielhaus Graz, toate membre UTE – au construit tot atâtea spectacole de teatru documentar distincte din punct de vedere estetic, dar şi al conţinutului. Ele „au avut deplina libertate de a-şi alege tema şi mijloacele estetice, singura constrângere fiind activitatea de investigaţie desfăşurată în interiorul propriei ţări, aspect obligatoriu al teatrului documentar“, povesteşte Regina Guhl, directoarea artistică şi conducătoarea proiectului, precum şi secretar literar şef al teatrului-gazdă. Timp de mai multe luni, artiştii au lucrat cu refugiaţi din Africa, cu reprezentanţi ai minorităţii de etnie rromă şi emigranţi (cu sau fără acte oficiale). Pe lângă aceste surse de documentare, creatorii au apelat şi la studierea informaţiilor din ziare şi a chat-urilor de pe internet, la fapte şi mărturii din procese. Toate acestea, combinate cu elemente speciale de mişcare corporală şi de folclor (ţigănesc), susţinute substanţial de videoproiecţii, ba chiar şi de „actori“ amatori de etnie rromă au contribuit la realizarea unor spectacole foarte variate, emoţionante, groteşti, pe alocuri comice. „Munca de documentare a reprezentat o noutate şi o provocare pentru mine. A fost cu totul diferit faţă de modul de lucru după un scenariu dinainte stabilit.“ Este necesar ca teatrul adevărat să se lanseze în căutarea necunoscutului“, mărturiseşte regizorul israelian Shay Pitowski.
România văzută din două perspective
„Spaţiul Schenghen, cu bunăstarea şi libertăţile sale, este o intrare de urgenţă. Dar care este prezentul necunoscut aflat de cealaltă parte a ei?“ se întreabă Regina Guhl. Principalul obiectiv al proiectului l-a reprezentat identificarea şi scoaterea în evidenţă a problemelor generate de migraţie, privite de pe ambele părţi ale graniţelor. Căci numitorul comun al vieţii emigranţilor sunt graniţele, fie ele istorice, etnice, culturale sau economice, vizibile sau invizibile, dar reale. Festivalul a surprins foarte bine aspectele sociale contemporane şi tragediile umane actuale, precum migraţia forţei de muncă, traficul de carne vie, dar şi o serie de fenomene derivate, ca rasismul sau violenţa. Fie că e vorba despre emigranţi români nevoiţi să lucreze în travesti pe post de menajere în Sicilia (Who’s Afraid of a Maidservant?), despre femei bulgare forţate să se prostitueze în Atena (Invisible Olga), despre refugiaţi africani în Lampedusa (Boat People), despre azilanţi senegalezi în Israel (The Promised Land), despre rromi în Praga (My Neighbour,my Enemy) sau despre incapacitatea de apărare a cetăţenilor în faţa corupţiei politice şi economice (Draculatour – The Brand Stoker Project).
Aflat la primul său proiect teatral, regizorul de film Róbert Lakatos din România a creat, la prima vedere, un spectacol „greu de citit“, lucru pe care regizorul însuşi l-a admis la discuţiile cu publicul ce au urmat celei de-a doua reprezentaţii. De fapt, Draculatour – The Brand Stoker Project este o parodie serioasă a controversatului mit al lui Dracula, în care sunt prezente mai multe aspecte ale societăţii româneşti actuale: atractivitatea României pentru investitorii străini, mirajul fondurilor europene, corupţia, furtul, escrocheriile, speranţa pusă de oameni în sprijinul dat de rudele care lucrează „afară“, superstiţiile legate de vampiri şi efectele lor asupra oamenilor din popor, consecinţele receptării sociale a brandului „Dracula“ (în 2012 – anul centenarului morţii lui Bram Stoker), pentru a numi doar câteva dintre acestea. „Lectura“ vizuală este rafinată, suita de secvenţe alternează între documentar şi ficţiune, personajele din clipurile video „ies“ pe scenă, ca apoi să „reintre“ în ecran. Un spectacol tragic şi grotesc, comic şi macabru, care a declanşat discuţii incitante în rândul spectactorilor.
Despre România sau mai bine zis despre români a fost vorba şi în spectacolul Teatrului Garibaldi din Palermo. De data aceasta este oglindită viaţa de cealaltă parte a graniţei, viaţa celor care lucrează „afară“. Emil şi George, doi emigranţi din Sicilia, îşi câştigă existenţa lucrând în travesti ca menajere în casa unei femei cu handicap locomotor, imobilizată într-un scaun cu rotile. Privită mai atent, proprietara ascunde un detaliu sinistru: ea îşi monitorizează apartamentul cu camere de supraveghere. În egală măsură, impresionează contradicţia comportamentală dintre cei doi bărbaţi: în timp ce George vrea să o jefuiască pe italiancă şi să se întoarcă în România, Emil visează să înceapă o viaţă nouă în Italia. Un spectacol dinamic, cu un ritm alert. Remarcabil jocul actorilor, care execută cu măiestrie un dans popular românesc şi vorbesc (uneori) o română destul de clară. Iar la final, Emil recită o bună parte din Luceafărul lui Eminescu.
„Teatrul adevărat în căutarea necunoscutului” de Irina Wolf
La sfârşit de ianuarie a avut loc, la Graz, Festivalul Emergency Entrance, organizat de teatrul local, Schauspielhaus, singurul teatru austriac membru al Uniunii Teatrelor Europene (UTE). Timp de patru zile s-au jucat, pe trei scene diferite, spectacole susţinute de şase trupe din Austria, Cehia, Grecia, Israel, Italia şi România, însumând unsprezece reprezentaţii şi peste opt evenimente, dintre care trei workshop-uri şi două simpozioane.
La sfârşit de ianuarie a avut loc,
la Graz, Festivalul Emergency Entrance, organizat de teatrul local,
Schauspielhaus, singurul teatru austriac membru al Uniunii Teatrelor Europene
(UTE). Timp de patru zile s-au jucat, pe trei scene diferite, spectacole
susţinute de şase trupe din Austria, Cehia, Grecia, Israel, Italia şi România,
însumând unsprezece reprezentaţii şi peste opt evenimente, dintre care trei
workshop-uri şi două simpozioane. Festivalul a constituit rezultatul unui
proiect multinaţional iniţiat cu doi ani în urmă de acelaşi Schauspielhaus în
cadrul unei adunări generale a UTE şi a reunit peste 50 de artişti tineri care
s-au dedicat temei migraţiei.
Cele şase teatre participante –
Teatrul Naţional din Praga, Teatrul Naţional din Atena, „Habima“, Teatrul
Naţional din Tel Aviv, Teatrul Garibaldi din Palermo, Teatrul Maghiar de Stat
din Cluj-Napoca şi Schauspielhaus Graz, toate membre UTE – au construit tot
atâtea spectacole de teatru documentar distincte din punct de vedere estetic,
dar şi al conţinutului. Ele „au avut deplina libertate de a-şi alege tema şi mijloacele
estetice, singura constrângere fiind activitatea de investigaţie desfăşurată în
interiorul propriei ţări, aspect obligatoriu al teatrului documentar“,
povesteşte Regina Guhl, directoarea artistică şi conducătoarea proiectului,
precum şi secretar literar şef al teatrului-gazdă. Timp de mai multe luni,
artiştii au lucrat cu refugiaţi din Africa, cu reprezentanţi ai minorităţii de
etnie rromă şi emigranţi (cu sau fără acte oficiale). Pe lângă aceste surse de
documentare, creatorii au apelat şi la studierea informaţiilor din ziare şi a
chat-urilor de pe internet, la fapte şi mărturii din procese. Toate acestea,
combinate cu elemente speciale de mişcare corporală şi de folclor (ţigănesc),
susţinute substanţial de videoproiecţii, ba chiar şi de „actori“ amatori de
etnie rromă au contribuit la realizarea unor spectacole foarte variate,
emoţionante, groteşti, pe alocuri comice. „Munca de documentare a reprezentat o
noutate şi o provocare pentru mine. A fost cu totul diferit faţă de modul de lucru
după un scenariu dinainte stabilit.“ Este necesar ca teatrul adevărat să se lanseze
în căutarea necunoscutului“, mărturiseşte regizorul israelian Shay Pitowski.
România văzută din două perspective
„Spaţiul Schenghen, cu bunăstarea
şi libertăţile sale, este o intrare de urgenţă. Dar care este prezentul
necunoscut aflat de cealaltă parte a ei?“ se întreabă Regina Guhl. Principalul
obiectiv al proiectului l-a reprezentat identificarea şi scoaterea în evidenţă
a problemelor generate de migraţie, privite de pe ambele părţi ale graniţelor.
Căci numitorul comun al vieţii emigranţilor sunt graniţele, fie ele istorice,
etnice, culturale sau economice, vizibile sau invizibile, dar reale. Festivalul
a surprins foarte bine aspectele sociale contemporane şi tragediile umane
actuale, precum migraţia forţei de muncă, traficul de carne vie, dar şi o serie
de fenomene derivate, ca rasismul sau violenţa. Fie că e vorba despre emigranţi
români nevoiţi să lucreze în travesti pe post de menajere în Sicilia (Who’s
Afraid of a Maidservant?), despre femei bulgare forţate să se prostitueze în
Atena (Invisible Olga), despre refugiaţi africani în Lampedusa (Boat
People), despre azilanţi senegalezi în Israel (The Promised Land),
despre rromi în Praga (My Neighbour, my Enemy) sau despre
incapacitatea de apărare a cetăţenilor în faţa corupţiei politice şi economice
(Draculatour – The Brand Stoker Project).
Aflat la primul său proiect
teatral, regizorul de film Róbert Lakatos din România a creat, la prima vedere,
un spectacol „greu de citit“, lucru pe care regizorul însuşi l-a admis la discuţiile
cu publicul ce au urmat celei de-a doua reprezentaţii. De fapt, Draculatour
– The Brand Stoker Project este o parodie serioasă a controversatului mit al
lui Dracula, în care sunt prezente mai multe aspecte ale societăţii româneşti actuale:
atractivitatea României pentru investitorii străini, mirajul fondurilor
europene, corupţia, furtul, escrocheriile, speranţa pusă de oameni în sprijinul
dat de rudele care lucrează „afară“, superstiţiile legate de vampiri şi
efectele lor asupra oamenilor din popor, consecinţele receptării sociale a
brandului „Dracula“ (în 2012 – anul centenarului morţii lui Bram Stoker),
pentru a numi doar câteva dintre acestea. „Lectura“ vizuală este rafinată, suita
de secvenţe alternează între documentar şi ficţiune, personajele din clipurile
video „ies“ pe scenă, ca apoi să „reintre“ în ecran. Un spectacol tragic şi
grotesc, comic şi macabru, care a declanşat discuţii incitante în rândul
spectactorilor.
Despre România sau mai bine zis
despre români a fost vorba şi în spectacolul Teatrului Garibaldi din Palermo.
De data aceasta este oglindită viaţa de cealaltă parte a graniţei, viaţa celor
care lucrează „afară“. Emil şi George, doi emigranţi din Sicilia,
îşi câştigă existenţa lucrând în travesti ca menajere în casa unei femei cu handicap
locomotor, imobilizată într-un scaun cu rotile. Privită mai atent, proprietara ascunde
un detaliu sinistru: ea îşi monitorizează apartamentul cu camere de supraveghere.
În egală măsură, impresionează contradicţia comportamentală dintre cei doi
bărbaţi: în timp ce George vrea să o jefuiască pe italiancă şi să se întoarcă
în România, Emil visează să înceapă o viaţă nouă în Italia. Un spectacol dinamic,
cu un ritm alert. Remarcabil jocul actorilor, care execută cu măiestrie un dans
popular românesc şi vorbesc (uneori) o română destul de clară. Iar la final, Emil
recită o bună parte din Luceafărul lui Eminescu.
(…)
Foto: scena din „Who’s Afraid of a Maidservant?”