Organizată la Paris între 21 februarie și 29 martie 2013, „Stagiunea românească în Syildavie” a fost, cum scrie Mirella Patureau pentru „Teatrul azi” nr. 5-6, „o iniţiativă în marginea prezenţei României la Salonul de carte, în colaborare cu ICR Paris, dar asumată, tematic şi financiar doar de Maison de l’Europe et de l’Orient şi partenerii săi obişnuiţi sau ocazionali. Bineînţeles, ICR Bucureşti a înscris manifestarea printre programele sale, făcându-i publicitate pe suporturile sale, subliniind chiar într-un comunicat, pe site-ul oficial, performanţa de a participa la o importantă manifestare fără niciun angajament financiar”.
Undeva în Syildavie, sau cum traversează criza şi frontierele teatrul românesc
Proiectul Stagiune românească în Syldaviese anunţa de la bun început ambiţios şi, mai ales, în spiritul generos al „Casei”, Maison de l’Europe et de l’Orient, privilegiind un „teatru al tuturor”, dar în primul rând un teatru ce provoacă, intrigă, descoperă. Catalogul editorial al acestei instituţii ce se bate eroic de mai bine de 20 de ani să supravieţuiască, căci criza a ajuns la porţile sale cu câţiva ani în avans, este un soi de Turn Babel fabulos, unde fiecare cărămidă vine din ţinuturi balcanice sau de dincolo de ţărmurile mitice ale Mării Negre, pe unde Jason se dusese să caute berbecul cu lâna de aur. Dominique Dolmieu, care se află discret la cârma Casei, alături de Céline Barcq, directoare şi actriţă de bază a trupei din Syldavie, este un mare visător, dublat de un organizator căruia-i place şi ştie să ocupe terenul. „La Syldavie” este un nume imaginar, un pic ca pădurea Ardenilor din piesele lui Shakespeare, şi a cărui rădăcina latina, silva, silvae, mă face să mă gândesc că e o ţară de dincolo de păduri, un pic ca Transilvania noastră. MEO propune, de altfel, abonamente numite pur şi simplu „paşapoarte pentru Syldavie”. Casa adăposteşte o editură, Editions de l’instant, unde dramaturgia română are capitolul ei, de la Matei Vişniec şi Saviana Stănescu la Nicoleta Esinencu şi Alina Nelega, o bibliotecă, o librărie şi o galerie, sub o umbrelă comună, intitulată „Pol cultural european”. Galeria şi expoziţiile de fotografii sau de arte grafice sunt adăpostite într-o sală de spectacole adiacentă birourilor, un spaţiu modest dar funcţional, cu un mic bar la intrare, imposibil de evitat, ca un popas între prieteni în marginea unor şantiere mereu în lucru. Stagiunea română în Syildavie a fost o iniţiativă în marginea prezenţei României la Salonul de carte din Paris, în colaborare cu ICR Paris, dar asumată, tematic şi financiar doar de MEO şi partenerii săi obişnuiţi sau ocazionali. Bineînţeles, ICR Bucureşti a înscris manifestarea printre programele sale, făcându-i publicitate pe suporturile sale, subliniind chiar într-un comunicat pe site-ul oficial performanţa de a participa la o importantă manifestare fără niciun angajament financiar. E drept, eforturile echipei din Paris au fost din plin solicitate, până la epuizare, de imensa sarcină a Salonului, iar ataşarea „graţioasă” a vagonului (în franceză, sinonim cu „pe gratis”) la locomotiva MEO a fost binevenită. Totuşi, iniţiativa celor de la MEO ar fi putut fi mai puternic susţinută dincolo de acest capital simbolic, de pildă prin prezentarea unor spectacole cu piesele celor două autoare invitate oficiale la Salon, Nicoleta Esinencu şi Alina Nelega, mai ales că există trupe franceze ce au jucat recent texte de ale lor, cu cheltuiele minime deci (Amalia respiră adânc de Alina Nelega este, de altfel, una dintre ultimele publicaţii la Editions de l’instant, piesă creată în noiembrie trecut pe scena Sălii Bizantine a Ambasadei române din Paris, în regia lui Bobi Pricop, dar cu o interpretă rezidentă în Franţa). Prezenţa lor ar fi subliniat această colaborare firească între cele două manifestări, dincolo de hei-rup-ul plin de simpatie și, încă o dată, binevenit.
Stagiunea română în Syldavie rămâne însă un moment deosebit de bogat, de interesant prin diversitatea întâlnirilor propuse vreme de peste o lună de zile publicului francez. La finele lui februarie stagiunea a debutat printr-un spectacol după A şaptea kafana de Dumitru Crudu, Nicoleta Esinencu şi Mihai Fusu (spectacol creat la Chişinău în 2001, text publicat la Editura Espace d’un instant în 2003). Primul şoc l-am avut deja cu ani în urmă când am văzut spectacolul realizat de Mihai Fusu cu actriţele din Chişinău. Era deja o mărturie la prima mână… Fusu şi autorii săi se întîlniseră direct cu eroinele dramei pe care aveau s-o pună în scenă. Între ei şi poveştile fetelor traficate de mafia prostituţiei venită din Europa de Est nu a fost niciun intermediar, niciun ecran protector. Din cauza asta spectacolul lor nu putea fi decât brut, direct, fără niciun efect estetic, cutremurător. Spectacolul din iarna aceasta de la Syldavie, al Companiei Fractal Théâtre, se confruntă şi el cu un text, care a rămas la fel de teribil, de actual, dar eroinele apar aici în efigie, ca nişte fotografii pe o piatră de mormânt. Pentru tânăra regizoare Nathalie Pivain, întâlnirea are loc în altă dimensiune, cu femei fantomatice, cărora încearcă să le dea viaţă, să le dea o voce, deşi se apără de ideea unei transcrieri poetice. E mai puţin un text documentar, ceea ce era la bază, mai degrabă o partitură pe muchie de cuţit. Regizoarea a avut timp să „digere” la rece condiţia acestor femei „invizibile şi goale, la periferia marilor noastre oraşe”. Demersul e pur intelectual, deşi tot atât de sincer. Interpretele Céline Barcq, Salomé Richez şi Nathalie Pivain s-au adaptat perfect la această viziune, undeva între transă sau nefiinţă şi oroarea unui real trăit ca un coşmar. Este singurul spectacol care s-a jucat cinci seri la rând, de altfel și singurul deja închegat (în rest, am asistat mai degrabă la şantiere de creaţie) şi care a funcţionat ca introducere şi carte de vizită a stagiunii.
Atmosfera s-a schimbat complet cu prima zi de Mărţişor, într-o seară imaginată de Matei Vişniec, gazdă a unui „Cabaret al cuvintelor” pentru care a avut mână liberă. Gonite făpturile de coşmar şi zbuciumul fetelor moldave vândute în kafanalele balcanice, a venit timpul sărbătorii cuvintelor. Sala a fost amenajată cu câteva mese cu gustări şi vinuri de la „Miha”, cunoscută băcănie românească din Paris. Vişniec şi-a invitat câţiva complici cărora le-a dat cuvîntul pe rînd, Victor Quezada şi compania sa UMBRAL, traducătorul său în persană, şi a încheiat cu Mustapha Aouar, neîntrecut recitator al versurilor sale, directorul Teatrului de la Gare. Cum să nu te gândeşti la rândurile sale din Cabaretul cuvintelor şi dicţionarul său subiectiv din care actorii au recitat câteva pagini: „Dintotdeauna m-au fascinat cuvintele, aceste monade ale comunicării, aceste « cărămizi » primordiale ale limbajului”. De la Discursurile cu (sau fără) gramatică, la cuvintele deochiate, ca Târfă sau O ieşire în natură cu cuvintele porcoase, sau la Ultimele cuvinte rostite de soldaţii morţi pe câmpurile de luptă, şi mai ales la aceste delirante discursuri de oameni politici: „Domnilor! Domnilor, eu… Domnilor, eu iată ce, eu iată ce, eu iată ce… Eu pentru ţara noastră, eu cred că pentru ţara noastră, pentru ţara asta care, pentru noi care, pentru ţara care, pentru care, pentru cine, pentru ce, iată!” În seara cabaretului, „delirul” a continuat pe pereţii sălii unde erau expuse desene de Andra Badulesco-Vişniec, pe care le-am regăsit după cîteva zile într-o mică galerie de lîngă Champs-Élysées. Un univers bântuit de un bestiar de măşti şi animale fantastice, ieşite parcă din paginile dramaturgului Vişniec.
Următorul şantier, adevărat work in progress, căci ne aflam la una dintre fazele unui proces de creaţie ce e programat să continue câteva luni, a fost M.A.D. (Manipulation à distance) de Cristina Iosif, pe un text de Alexandra Badea. După studii la UNATC din Bucureşti, Cristina Iosif s-a perfecţionat la Şcoala Superioară de Marionete de la Charleville-Mézières. E deci marionetistă, dar de un tip special, lucrează cu actori dar mai ales cu obiecte, ca de pildă în spectacolul său de diplomă Imago, pe care l-am văzut pe un DVD. Raportul la obiect se schimbă însă în acest M.A.D., unde singurii protagonişti sunt obiectele – aici, diverse costume agăţate pe umeraşe – şi vântul, adică un curent de aer produs de un simplu ventilator care (in)suflă viaţă hainelor ce se animă, ca într-un tur de magie, unde Stăpânul formelor rămâne invizibil. Manipularea se face la distanţă! Cristina Iosif i-a cerut Alexandrei Badea câteva texte, fragmente dintr-un discurs construit pe tematica principală a autoarei, axată pe probleme de identitate şi emigraţie internaţională. Cum nimic nu e definitiv ori fixat, am asistat la un „Şantier”, însă fundaţiile mi se par demne de toată încrederea.
Piesa Savianei Stănescu, Numărătoare inversă, era anunţată tot ca un şantier, dar aici lucrurile erau mult mai avansate. Bineînţeles o lectură, dar mai degrabă o punere în spaţiu, extrem de elaborată şi deja orientată spre o lectură subterană a piesei deosebit de intrersantă şi de puternică. Valérie Antonijevich care semnează regia viitorului spectacol, ne-a vorbit apoi cu pasiune, cu argumente extrem de neaşteptate dar convingătoare; pentru ea piesa este „o bombă care ne explodează drept în bot”. Şi continuă: „de altfel, când ţii textul în mână nu ştii cum să-l iei: e ca un prunc nou născut cu o mutră de cap de mort”. Discursul e de un feminism militant, la un moment dat mocheta scenei trebuie să fie de un roşu aprins ca o placentă moale, irigată de vasele de sânge. Personajele ies prin fundul scenei, o pânză sfâşiată ca un sex feminin. Metaforele trimit uneori mai mult la un vocabular de obstetrică şi ginecologie, căci Zozo, eroina puţin zăludă a Savianei Stănescu, cu instinctul matern deviat sau contrariat, devine figura emblematică a femeii victimă unui sistem patriarhal brutal şi falocrat. Regizoarea visează la un spectacol flamboaiant, plin de culori şi spaţii translucide. Ne-a prezentat, de altfel, cu concursul scenografului, macheta decorurilor şi aventura aceasta insolită pentru un text care a fost multă vreme tratat ca o farsă suprarealistă, mi se pare un pariu care merită să fie urmărit. Publicul era pe deplin cucerit şi plin de bunăvoinţă (am făcut puţin pe „avocatul diavolului” la discuţii, şi provocarea a reuşit să împingă mai departe un „delir” care m-a cucerit tocmai prin saltul neaşteptat într-o poezie ce avea culoarea sângelui închegat şi a preaplinului de spermă). Şi totuşi, regizoarea imaginează şi un alt sfârşit, posibilitatea că totul nu a fost decât un joc, un vis al nebunatecii Zozo, un vis departe de a fi inocent. Şi în jurul acestei ipoteze va începe poate o altă dimensiune a viitorului spectacol.
La spectacolul următor, Kichinev 1903, nu mai aveam drept la niciun delir sau o la o altă ipoteză izbăvitoare. Pus în scenă şi interpetat de Zohar Wexler, spectacolul pleacă de la un eveniment real, masacrul evreilor din Chişinău în 1903, pe atunci sub guvernare ţaristă. Zohar Wexler e născut în Israel din bunici supravieţuitori ai acestui pogrom. Astăzi trăieşte şi lucrează în Franţa, căutând neobosit documente, mărturii despre generaţia celor ce au cunoscut pogromul şi, apoi, a supravieţuitorilor, dintre care unii au sfârşit în holocaustul celui de al Doilea Război Mondial. Este o căutare absolut epuizantă, o căutare identitară de o dureoroasă acuitate. Spectacolul, un monolog susţinut cu proiecţii de imagini dintr-un Chişinău de altădată şi din cel de azi, e construit din două părţi distincte: povestea personală a personajului central, care cedează apoi cuvântul poetului Haïm Nahman Bialik, trimis în 1903 de o comisie inernaţională la faţa locului şi care a scris cu această ocazie un poem, În oraşul masacrului. Poemul a avut un puternic impact asupra comunităţii evreieşti, îndemnată să-şi ia destinul în propriile sale mâini şi să-şi afirme demnitatea. Un soi de „Indignez-vous” avant la lettre! Nicoleta Esinencu, coautoare a unui spectacol, Clear History (jucat actualmente la Teatrul Spălătorie din Chişinău), ce vorbeşte despre un alt pogrom, al evreilor din Transnistria, comis în 1941 de Armata Română cu sprijinul populației locale, era în sală. Am apreciat, ca şi ea, spectacolul şi emoţia transmisă de interpret, dar nu am putut decât să fiu de acord cu ea: cel puţin în prima parte, ar fi trebuit lăsate să vorbească faptele în toată grozăvia lor, fără comentariile de compătimire ale tânărului ce vizita azi oraşul. Poemul lui Haïm Nahman Bialik, prezent imediat după măcel, completează pe o altă dimensiune spectacolul, epica e convingătoare, totuşi în altă cheie decât prima parte a spectacolului. Dar cele două tipuri de emoţie sunt complementare şi cred că Zohar Wexler se află de abia la începutul drumului său, în căutarea strămoşilor pierduţi.
Mi-am încheiat serile mele teatrale în ţinuturile syldave cu un spectacol pe un text de Mihaela Michailov, pe care-l cunosc bine şi pe care l-am văzut în 2010 pus în scenă de Alexandra Badea la Teatrul foarte Mic din Bucureşti: Google, ţara mea. A fost tot un şantier, traducerea cam prea literară ar mai trebui puţin trasă la rindea, dar meritul său cel mai evident au fost seriozitatea şi chiar dăruirea cu care echipa şi tânăra regizoare, Clémence Gross, au înţeles să vorbească despre discriminare, rasism, prejudecată. Dăruire care nu le-a ferit însă uneori de unele tonuri melodramatice, care vor dispărea probabil după o luptă mai atentă cu textul. Regizoare nu face concesii, nu se pierde nici în nuanţe şi afirmă de la bun început: piesa este „un portret în vitriol despre probleme de identitate şi comunitare care agită România şi descrie scene de viaţă rasiste: discriminarea cărei îi sunt victime negrii şi rromii ce trăiesc în această ţară”. Mihaela Michailov a asistat la spectacol şi a continuat o discuţie pasionantă cu publicul, extrem de sensibil la această problematică, devenită foarte actuală în Franţa de astăzi. Prezent la discuţie a fost și Saimir Mile, preşedintele asociaţiei „La voix des Rroms”, destul de informat despre situaţia rromilor în România, mergând până la dezrobirea ţiganilor sub Alexandru Ioan Cuza. Am avut surpriza să-l aud citind în limba romani mesajul lui Dario Fo, cu ocazia Zilei Mondiale a Teatrului (eram în 27 martie). Era poate proba cea mai elocventă împotriva prejudecăţilor rasiste şi pentru recunoaşterea dreptului rromilor la cultură şi respect. Chapeau bas, Monsieur Saimir Mile!
Mirella PATUREAU
P.S. Nu am mai putut include în acest carnet de voiaj în Syldavie două spectacole, cel al lui Benoît Vitse, cu scrisorile dintre Benjamin Fondane şi Louis-Ferdinand Céline, creat în România acum doi anin cred, şi recitalul de poezie semnat Monsieur Delagare. Nici timpul, nici alte îndatori mai stricte nu mi-au permis să-i întovărăşesc. Toate regretele şi scuzele mele.
__________
Maison d’Europe et de l’Orient, Paris – Saison roumaine en Syldavie, 21 februarie – 29 martie 2013.
Foto : 1. „Cabaretul cuvintelor”, cu Matei Vișniec 2. „Numărătoare inversă” de Saviana Stănescu (regia Valérie Antonijevich). Machetă de decor de James Brandily 3. „Kichinev 1903”, regie și interpretare Zohar Wexler 4. și 5. „Google, ţara mea” de Mihaela Michailov, regia Clémence Gross. Spectacol și discuții public-creatori
Stagiune românească la Paris
Organizată la Paris între 21 februarie și 29 martie 2013, „Stagiunea românească în Syildavie” a fost, cum scrie Mirella Patureau pentru „Teatrul azi” nr. 5-6, „o iniţiativă în marginea prezenţei României la Salonul de carte, în colaborare cu ICR Paris, dar asumată, tematic şi financiar doar de Maison de l’Europe et de l’Orient şi partenerii săi obişnuiţi sau ocazionali. Bineînţeles, ICR Bucureşti a înscris manifestarea printre programele sale, făcându-i publicitate pe suporturile sale, subliniind chiar într-un comunicat, pe site-ul oficial, performanţa de a participa la o importantă manifestare fără niciun angajament financiar”.
Undeva în
Syildavie, sau cum traversează criza şi frontierele teatrul românesc
Proiectul Stagiune românească în Syldavie se
anunţa de la bun început ambiţios şi, mai ales, în spiritul generos al „Casei”,
Maison de l’Europe et de l’Orient, privilegiind
un „teatru al tuturor”, dar în primul rând un teatru ce provoacă, intrigă,
descoperă. Catalogul editorial al acestei instituţii ce se bate eroic de mai
bine de 20 de ani să supravieţuiască, căci criza a ajuns la porţile sale cu câţiva
ani în avans, este un soi de Turn Babel fabulos, unde fiecare cărămidă vine din
ţinuturi balcanice sau de dincolo de ţărmurile mitice ale Mării Negre, pe unde
Jason se dusese să caute berbecul cu lâna de aur. Dominique Dolmieu, care se
află discret la cârma Casei, alături de Céline Barcq, directoare şi actriţă de
bază a trupei din Syldavie, este un mare visător, dublat de un organizator
căruia-i place şi ştie să ocupe terenul. „La Syldavie” este un nume imaginar,
un pic ca pădurea Ardenilor din piesele lui Shakespeare, şi a cărui rădăcina
latina, silva, silvae, mă face să mă
gândesc că e o ţară de dincolo de păduri, un pic ca Transilvania noastră. MEO
propune, de altfel, abonamente numite
pur şi simplu „paşapoarte pentru Syldavie”. Casa adăposteşte o editură, Editions de l’instant, unde dramaturgia
română are capitolul ei, de la Matei Vişniec şi Saviana Stănescu la Nicoleta
Esinencu şi Alina Nelega, o bibliotecă, o librărie şi o galerie, sub o umbrelă
comună, intitulată „Pol cultural european”. Galeria şi expoziţiile de
fotografii sau de arte grafice sunt adăpostite într-o sală de spectacole
adiacentă birourilor, un spaţiu modest dar funcţional, cu un mic bar la
intrare, imposibil de evitat, ca un popas între prieteni în marginea unor
şantiere mereu în lucru. Stagiunea română în Syildavie a fost o iniţiativă în
marginea prezenţei României la Salonul de carte din Paris, în colaborare cu ICR
Paris, dar asumată, tematic şi financiar doar de MEO şi partenerii săi
obişnuiţi sau ocazionali. Bineînţeles, ICR Bucureşti a înscris manifestarea printre
programele sale, făcându-i publicitate pe suporturile sale, subliniind chiar într-un
comunicat pe site-ul oficial performanţa de a participa la o importantă
manifestare fără niciun angajament financiar. E drept, eforturile echipei din
Paris au fost din plin solicitate, până la epuizare, de imensa sarcină a
Salonului, iar ataşarea „graţioasă” a vagonului (în franceză, sinonim cu „pe
gratis”) la locomotiva MEO a fost binevenită. Totuşi, iniţiativa celor de la
MEO ar fi putut fi mai puternic susţinută dincolo de acest capital simbolic, de
pildă prin prezentarea unor spectacole cu piesele celor două autoare invitate
oficiale la Salon, Nicoleta Esinencu şi Alina Nelega, mai ales că există trupe
franceze ce au jucat recent texte de ale lor, cu cheltuiele minime deci (Amalia respiră adânc de Alina Nelega este,
de altfel, una dintre ultimele publicaţii la Editions de l’instant, piesă creată
în noiembrie trecut pe scena Sălii Bizantine a Ambasadei române din Paris, în
regia lui Bobi Pricop, dar cu o interpretă rezidentă în Franţa). Prezenţa lor
ar fi subliniat această colaborare firească între cele două manifestări, dincolo
de hei-rup-ul plin de simpatie și, încă o dată, binevenit.
Stagiunea română
în Syldavie rămâne însă un moment deosebit de bogat, de interesant prin
diversitatea întâlnirilor propuse vreme de peste o lună de zile publicului
francez. La finele lui februarie stagiunea a debutat printr-un spectacol după A şaptea kafana de Dumitru Crudu,
Nicoleta Esinencu şi Mihai Fusu (spectacol creat la Chişinău în 2001, text publicat
la Editura Espace d’un instant în 2003). Primul şoc l-am avut deja cu ani în
urmă când am văzut spectacolul realizat de Mihai Fusu cu actriţele din
Chişinău. Era deja o mărturie la prima mână… Fusu şi autorii săi se întîlniseră
direct cu eroinele dramei pe care aveau s-o pună în scenă. Între ei şi
poveştile fetelor traficate de mafia prostituţiei venită din Europa de Est nu a
fost niciun intermediar, niciun ecran protector. Din cauza asta spectacolul lor
nu putea fi decât brut, direct, fără niciun efect estetic, cutremurător. Spectacolul
din iarna aceasta de la Syldavie, al Companiei Fractal Théâtre, se confruntă şi
el cu un text, care a rămas la fel de teribil, de actual, dar eroinele apar
aici în efigie, ca nişte fotografii pe o piatră de mormânt. Pentru tânăra
regizoare Nathalie Pivain, întâlnirea are loc în altă dimensiune, cu femei
fantomatice, cărora încearcă să le dea viaţă, să le dea o voce, deşi se apără
de ideea unei transcrieri poetice. E mai puţin un text documentar, ceea ce era
la bază, mai degrabă o partitură pe muchie de cuţit. Regizoarea a avut timp să
„digere” la rece condiţia acestor femei „invizibile şi goale, la periferia
marilor noastre oraşe”. Demersul e pur intelectual, deşi tot atât de sincer. Interpretele
Céline Barcq, Salomé Richez şi Nathalie Pivain s-au adaptat perfect la această
viziune, undeva între transă sau nefiinţă şi oroarea unui real trăit ca un
coşmar. Este singurul spectacol care s-a jucat cinci seri la rând, de altfel și
singurul deja închegat (în rest, am asistat mai degrabă la şantiere de creaţie)
şi care a funcţionat ca introducere şi carte de vizită a stagiunii.
Atmosfera s-a schimbat complet cu prima zi de Mărţişor,
într-o seară imaginată de Matei Vişniec, gazdă a unui „Cabaret al cuvintelor”
pentru care a avut mână liberă. Gonite făpturile de coşmar şi zbuciumul fetelor
moldave vândute în kafanalele balcanice, a venit timpul sărbătorii cuvintelor. Sala
a fost amenajată cu câteva mese cu gustări şi vinuri de la „Miha”, cunoscută
băcănie românească din Paris. Vişniec şi-a invitat câţiva complici cărora le-a
dat cuvîntul pe rînd, Victor Quezada şi compania sa UMBRAL, traducătorul său în
persană, şi a încheiat cu Mustapha Aouar, neîntrecut recitator al versurilor
sale, directorul Teatrului de la Gare. Cum să nu te gândeşti la rândurile sale
din Cabaretul cuvintelor şi dicţionarul
său subiectiv din care actorii au recitat câteva pagini: „Dintotdeauna m-au
fascinat cuvintele, aceste monade ale comunicării, aceste « cărămizi » primordiale
ale limbajului”. De la Discursurile cu
(sau fără) gramatică, la cuvintele deochiate, ca Târfă sau O ieşire în natură
cu cuvintele porcoase, sau la Ultimele
cuvinte rostite de soldaţii morţi pe câmpurile de luptă, şi mai ales la
aceste delirante discursuri de oameni politici: „Domnilor! Domnilor, eu…
Domnilor, eu iată ce, eu iată ce, eu iată ce… Eu pentru ţara noastră, eu cred
că pentru ţara noastră, pentru ţara asta care, pentru noi care, pentru ţara
care, pentru care, pentru cine, pentru ce, iată!” În seara cabaretului, „delirul”
a continuat pe pereţii sălii unde erau expuse desene de Andra
Badulesco-Vişniec, pe care le-am regăsit după cîteva zile într-o mică galerie
de lîngă Champs-Élysées. Un univers bântuit de un bestiar de măşti şi animale
fantastice, ieşite parcă din paginile dramaturgului Vişniec.
Următorul şantier, adevărat work in progress, căci ne aflam la una dintre fazele unui proces de
creaţie ce e programat să continue câteva luni, a fost M.A.D. (Manipulation à distance) de Cristina Iosif, pe un text de
Alexandra Badea. După studii la UNATC din Bucureşti, Cristina Iosif s-a
perfecţionat la Şcoala Superioară de Marionete de la Charleville-Mézières. E
deci marionetistă, dar de un tip special, lucrează cu actori dar mai ales cu
obiecte, ca de pildă în spectacolul său de diplomă Imago, pe care l-am văzut pe un DVD. Raportul la obiect se schimbă
însă în acest M.A.D., unde singurii
protagonişti sunt obiectele – aici, diverse costume agăţate pe umeraşe – şi vântul,
adică un curent de aer produs de un simplu ventilator care (in)suflă viaţă
hainelor ce se animă, ca într-un tur de magie, unde Stăpânul formelor rămâne
invizibil. Manipularea se face la distanţă! Cristina Iosif i-a cerut Alexandrei
Badea câteva texte, fragmente dintr-un discurs construit pe tematica principală
a autoarei, axată pe probleme de identitate şi emigraţie internaţională. Cum
nimic nu e definitiv ori fixat, am asistat la un „Şantier”, însă fundaţiile mi
se par demne de toată încrederea.
Piesa Savianei Stănescu, Numărătoare inversă, era anunţată tot ca un şantier, dar aici
lucrurile erau mult mai avansate. Bineînţeles o lectură, dar mai degrabă o
punere în spaţiu, extrem de elaborată şi deja orientată spre o lectură
subterană a piesei deosebit de intrersantă şi de puternică. Valérie
Antonijevich care semnează regia viitorului spectacol, ne-a vorbit apoi cu pasiune, cu argumente
extrem de neaşteptate dar convingătoare; pentru ea piesa este „o bombă care ne
explodează drept în bot”. Şi continuă: „de altfel, când ţii textul în mână nu
ştii cum să-l iei: e ca un prunc nou născut cu o mutră de cap de mort”.
Discursul e de un feminism militant, la un moment dat mocheta scenei trebuie să
fie de un roşu aprins ca o placentă moale, irigată de vasele de sânge.
Personajele ies prin fundul scenei, o pânză sfâşiată ca un sex feminin. Metaforele
trimit uneori mai mult la un vocabular de obstetrică şi ginecologie, căci Zozo,
eroina puţin zăludă a Savianei Stănescu, cu instinctul matern deviat sau
contrariat, devine figura emblematică a femeii victimă unui sistem patriarhal
brutal şi falocrat. Regizoarea visează la un spectacol flamboaiant, plin de
culori şi spaţii translucide. Ne-a prezentat, de altfel, cu concursul scenografului,
macheta decorurilor şi aventura aceasta insolită pentru un text care a fost
multă vreme tratat ca o farsă suprarealistă, mi se pare un pariu care merită să
fie urmărit. Publicul era pe deplin cucerit şi plin de bunăvoinţă (am făcut puţin
pe „avocatul diavolului” la discuţii, şi provocarea a reuşit să împingă mai
departe un „delir” care m-a cucerit tocmai prin saltul neaşteptat într-o poezie
ce avea culoarea sângelui închegat şi a preaplinului de spermă). Şi totuşi,
regizoarea imaginează şi un alt sfârşit, posibilitatea că totul nu a fost decât
un joc, un vis al nebunatecii Zozo, un vis departe de a fi inocent. Şi în jurul
acestei ipoteze va începe poate o altă dimensiune a viitorului spectacol.
La spectacolul următor, Kichinev 1903, nu mai aveam drept la niciun delir sau o la o altă
ipoteză izbăvitoare. Pus în scenă şi interpetat de Zohar Wexler, spectacolul
pleacă de la un eveniment real, masacrul evreilor din Chişinău în 1903, pe
atunci sub guvernare ţaristă. Zohar Wexler e născut în Israel din bunici supravieţuitori
ai acestui pogrom. Astăzi trăieşte şi lucrează în Franţa, căutând neobosit
documente, mărturii despre generaţia celor ce au cunoscut pogromul şi, apoi, a
supravieţuitorilor, dintre care unii au sfârşit în holocaustul celui de al
Doilea Război Mondial. Este o căutare absolut epuizantă, o căutare identitară
de o dureoroasă acuitate. Spectacolul, un monolog susţinut cu proiecţii de
imagini dintr-un Chişinău de altădată şi din cel de azi, e construit din două
părţi distincte: povestea personală a personajului central, care cedează apoi cuvântul
poetului Haïm Nahman Bialik, trimis în 1903 de o comisie inernaţională la faţa
locului şi care a scris cu această ocazie un poem, În oraşul masacrului. Poemul a avut un puternic impact asupra
comunităţii evreieşti, îndemnată să-şi ia destinul în propriile sale mâini şi
să-şi afirme demnitatea. Un soi de „Indignez-vous” avant la lettre! Nicoleta Esinencu, coautoare a unui spectacol, Clear History (jucat actualmente la
Teatrul Spălătorie din Chişinău), ce vorbeşte despre un alt pogrom, al evreilor
din Transnistria, comis în 1941 de Armata Română cu sprijinul populației locale,
era în sală. Am apreciat, ca şi ea, spectacolul şi emoţia transmisă de
interpret, dar nu am putut decât să fiu de acord cu ea: cel puţin în prima
parte, ar fi trebuit lăsate să vorbească faptele în toată grozăvia lor, fără
comentariile de compătimire ale tânărului ce vizita azi oraşul. Poemul lui Haïm
Nahman Bialik, prezent imediat după măcel, completează pe o altă dimensiune
spectacolul, epica e convingătoare, totuşi în altă cheie decât prima parte a
spectacolului. Dar cele două tipuri de emoţie sunt complementare şi cred că
Zohar Wexler se află de abia la începutul drumului său, în căutarea strămoşilor
pierduţi.
Mi-am încheiat serile mele teatrale în ţinuturile syldave
cu un spectacol pe un text de Mihaela Michailov, pe care-l cunosc bine şi pe care
l-am văzut în 2010 pus în scenă de Alexandra Badea la Teatrul foarte Mic din
Bucureşti: Google, ţara mea. A fost tot un şantier, traducerea
cam prea literară ar mai trebui puţin trasă la rindea, dar meritul său cel mai
evident au fost seriozitatea şi chiar dăruirea cu care echipa şi tânăra
regizoare, Clémence Gross, au înţeles să vorbească despre discriminare, rasism,
prejudecată. Dăruire care nu le-a ferit însă uneori de unele tonuri
melodramatice, care vor dispărea probabil după o luptă mai atentă cu textul.
Regizoare nu face concesii, nu se pierde nici în nuanţe şi afirmă de la bun
început: piesa este „un portret în vitriol despre probleme de identitate şi
comunitare care agită România şi descrie scene de viaţă rasiste: discriminarea cărei
îi sunt victime negrii şi rromii ce trăiesc în această ţară”. Mihaela Michailov
a asistat la spectacol şi a continuat o discuţie pasionantă cu publicul, extrem
de sensibil la această problematică, devenită foarte actuală în Franţa de
astăzi. Prezent la discuţie a fost și Saimir Mile, preşedintele asociaţiei „La
voix des Rroms”, destul de informat despre situaţia rromilor în România, mergând
până la dezrobirea ţiganilor sub Alexandru Ioan Cuza. Am avut surpriza să-l aud
citind în limba romani mesajul lui Dario Fo, cu ocazia Zilei Mondiale a
Teatrului (eram în 27 martie). Era poate proba cea mai elocventă împotriva
prejudecăţilor rasiste şi pentru recunoaşterea dreptului rromilor la cultură şi
respect. Chapeau bas, Monsieur Saimir Mile!
Mirella PATUREAU
P.S. Nu am
mai putut include în acest carnet de voiaj în Syldavie două spectacole, cel al
lui Benoît Vitse, cu scrisorile dintre Benjamin Fondane şi Louis-Ferdinand
Céline, creat în România acum doi anin cred, şi recitalul de poezie semnat
Monsieur Delagare. Nici timpul, nici alte îndatori mai stricte nu mi-au permis
să-i întovărăşesc. Toate regretele şi scuzele mele.
__________
Maison
d’Europe et de l’Orient, Paris – Saison roumaine en
Syldavie, 21 februarie – 29 martie 2013.
Foto :
1. „Cabaretul cuvintelor”, cu Matei Vișniec
2. „Numărătoare inversă” de Saviana Stănescu (regia Valérie Antonijevich). Machetă de decor de James Brandily
3. „Kichinev 1903”, regie și interpretare Zohar Wexler
4. și 5. „Google, ţara mea” de Mihaela Michailov, regia Clémence Gross. Spectacol și discuții public-creatori