Saviana STĂNESCU: „Nu pot trăi fără teatru“, interviu de Mirela Sandu

Cu o piesă, „Viză de clown”, montată de Alex Mihail, în premieră sâmbătă, 20 septembrie, la Teatrul Odeon, și cu o alta, „Organic”, gata să iasă pe scena proiectului 9G la TNB, în regia lui Andrei Măjeri, Saviana Stănescu se reîntoarce, dupa 13 ani, cu adevărat în România.

Mirela Sandu: Cum a început
proiectul cu Teatrul „Odeon“?

Saviana STĂNESCU: Cu doamna Dorina
Lazăr şi cu Tamara Susoi mă cunoşteam din perioada în care lucram şi trăiam în
România. Când am terminat studiile pe care le-am făcut în Statele Unite,
dezvoltasem deja câteva proiecte cu Teatrul „Lark“. În 2005 am primit o bursă
pe doi ani de la Theater Communications Group, intitulată „New Generations
Leadership“. Era un mod prin care Teatrul „Lark“ stabilea prin mine relaţii
internaţionale. Prin acea bursă, vreme de doi ani, am fost Director de Programe
Internaţionale şi am pus bazele câtorva schimburi: cu Mexic, Olanda şi, bineînţeles,
cu România. Aşa l-am adus în România, în 2005, pe John Clinton Eisner, directorul
Teatrului „Lark“, l-am prezentat mai multor oameni de teatru şi am încercat să
stabilim mai multe parteneriate. Deschise unui astfel de parteneriat au fost
Teatrele „Odeon“ şi Naţional din Târgu Mureş. Am continuat aceste schimburi
culturale cu cele două instituţii partenere: cu Teatrul „Odeon“, prin organizarea
unor spectacole-lectură cu piese ale unor dramaturgi americani importanţi, iar cu
Teatrul Naţional din Târgu Mureş, prin implementarea unor ateliere de traducere
(în română şi maghiară) şi scriere dramatică, în cadrul taberei de dramaturgie
„Transylvania Playwriting Camp“. În cadrul atelierelor de la Târgu Mureş a fost
tradusă, din engleză, şi piesa mea, Aliens with Extraordinary Skills, de
către un grup de studenţi coordonat de Iulia Popovici. Într-un fel, proiectul
de acum cu Teatrul „Odeon“ a pornit şi ca urmare a acestor colaborări reuşite.
Cum nu aveam altă piesă tradusă în română, am propus Aliens with
Extraordinary Skills. Titlul în engleză este un nume de viză pentru SUA,
iar „aliens“ înseamnă şi străini, şi imigranţi, şi extratereştri. Era imposibil
să redăm toate aceste sensuri în limba română. După mai multe discuţii cu
echipa de la Odeon, am hotărât ca versiunea în română să se numească Viză de
clown. Dorinei Lazăr i-a plăcut şi m-a întrebat ce regizor cred eu că ar fi
mai potrivit. La începutul carierei mele dramaturgice, în România, am lucrat cu
Radu Afrim, pe care îl admir foarte mult: e un regizor original, de mare
calibru. De data aceasta însă nu ni s-au potrivit programele şi interesele estetice/stilistice,
aşa că l-am propus pe tânărul regizor Alex Mihail, care a studiat în SUA, la
Yale.

M.S.: Pe Alex Mihail cum
l-aţi cunoscut?

S.S.: Ne-am întâlnit la
New York, unde voia să ştie mai multe despre viza pentru artişti cu abilităţi
extraordinare, pe care dorea să o obţină la terminarea studiilor. Atunci i-am
spus că am şi o piesă pe această temă şi i-am dat-o să o citească. A rezonat cu
textul şi cu subiectul, iar eu am realizat că el este regizorul cu care pot lucra,
din toate punctele de vedere. Pentru că înţelege şi realitatea românească, şi pe
cea americană; şi, în plus, cunoaşte modul în care dramaturgul, regizorul şi actorii
pot lucra împreună. Am simţit că suntem pe aceeaşi lungime de undă şi iată că nu m-am
înşelat. I-am propus doamnei Dorina Lazăr să monteze el piesa, şi, pentru că Alex
mai regizase la „Odeon“ (Blifat de Gabriel Pintilei) şi îl apreciau, s-a
produs o întâlnire fericită. Bazele proiectului s-au pus prin e-mail. De aceea,
am un mare respect pentru doamna Dorina Lazăr şi intuiţiile ei, pentru felul în
care îşi asumă riscuri şi se luptă pentru ceva în care crede sau simte că va
avea impact.

M.S.: De ce piesele
dumneavoastră nu sunt traduse şi în limba română?

S.S.: Din păcate, nu am
avut timp şi nu m-am mobilizat să îmi traduc piesele. Locuind şi lucrând în
Statele Unite, m-am mutat… în altă limbă. Tot efortul meu – de treisprezece
ani, de când sunt acolo – a fost să locuiesc limba engleză şi să scriu în limba
engleză. Mi-au trebuit câţiva ani până să simt subtilităţile limbii engleze şi
chiar să inovez. Paradoxal, acum, oamenii de teatru americani şi unii critici
spun că piesele mele americane sunt de personaj şi de limbaj. Mă
joc foartemult cu limbajul, pentru că acesta a fost instrumentul meu acolo. Şi,
într-un fel, emigrarea mea s-a produs în limba engleză, în primul rând.

M.S.: Este pentru prima
oară când lucraţi în felul acesta în România?

S.S.: Am mai lucrat aşa,
în cadrul schimburilor cu Teatrul „Lark“. Într-un fel, am arătat modul în care
lucrăm în America la dezvoltarea unei piese. Dar lucrul acesta l-am făcut întotdeauna
în cadrul unor ateliere sau pentru spectacolele-lectură. Pentru mine, şi cred
că şi pentru Alex, a fost prima dată când am lucrat aşa în România: cu
dramaturgul la repetiţii, la lucrul cu actorii. A trebuit să fiu prezentă, cu atât
mai mult cu cât trebuia să fixez şi versiunea în română, să o adaptez la
personalităţile actorilor, pentru ca textul să aibă impact şi aici. În
repetiţii am discutat personajele cu interpreţii, am schimbat nişte replici,
i-am lăsat şi pe ei să vină cu propuneri… A fost un proces de lucru organic. A
fost intens, iar la final s-a văzut că am lucrat împreună, ca o echipă. S-a
mers în adâncimea lucrurilor. Actorii au venit cu propuneri şi am hotărât
împreună care este calea cea mai bună pentru personaje. Anumite monologuri le-am
rescris. Pentru Marius Damian, de exemplu, aveam un cântecel în engleză, care
nu avea niciun sens în română. Am lucrat împreună momentul, şi Marius şi-a
făcut propriul cântecel.

M.S.: Ce credeţi că ar
aduce nou teatrului românesc acest mod de lucru?

S.S.: Acest mod de a
face teatru dă o anumită organicitate spectacolului de text nou. Teatrul este o
muncă de echipă. Din asta nu aş vrea să se înţeleagă că scriem textul împreună.
Este important ca, în procesul de căutare a modului în care se pune în scenă o
piesă, să existe loc pentru această colaborare organică, în care dramaturgul
mai face schimbări, în funcţie de personaje şi de actori. Încercăm cu toţii
ca spectacolul şi traiectoria dramatică, esenţa personajelor şi carnalitatea
lor, să fie cât mai clare şi pregnante.

M.S.: Cum se lucrează
propriu-zis, în America, la un spectacol de acest tip?

S.S.: Acolo nu se
întâmplă ca dramaturgul să nu fie prezent la repetiţii, până la fixarea
textului şi până la premieră. Abia apoi, dacă spectacolul a avut cronici bune,
editurile de marcă propun publicarea piesei, iar punerile în scenă ulterioare respectă
această versiune, fără să mai fie nevoie de dramaturg. La „Lark Play Development
Center“, în timpul repetiţiilor, dramaturgii vin cu scene noi şi le citesc împreună
cu actorii. Nu întotdeauna acel actor care a citit primul rolul ajunge să joace
la premieră. Câteodată, producătorii îl aduc pe parcurs pe un altul, mai
faimos.

Totuşi, actorii se
bat să participe la proiectele de dezvoltare ale pieselor, pentru că astfel au
şansa de a duce rolul până la capăt. De aceea, avem tot timpul, la aceste
ateliere, actori foarte buni, câteodată de Broadway. Vin să citească prima scenă,
primul monolog scris, pentru că… nu se ştie niciodată. Dacă lucrurile
funcţionează organic, dramaturgul ajunge să scrie piesa pentru actorul acela.

M.S.: Care este
diferenţa, din punctul dumneavoastră de vedere, dintre actorii români şi cei
americani?

S.S.: La Teatrul Odeon
am avut norocul unei distribuţii extraordinare, cu actori extrem de creativi şi
buni. La început, a existat un soi de neîncredere faţă de acest tip de proces.
Dar, încetul cu încetul, căutându-şi personajele, actorii au realizat că acest
mod de a discuta motivaţiile şi de a căuta împreună îi ajută pe toţi. S-a
simţit acel moment când actorul şi-a găsit personajul. Deci, până la urmă, cred
că nu sunt aşa de mari diferenţe. Actorii români mi se par – cei de la „Odeon“
în particular – foarte creativi şi cu poftă de joc. Aduc nişte lucruri
extraordinare în termeni de teatralitate, pe
care, poate, cei americani nu le aduc. În schimb, actorii americani au o
anumită precizie pe replică şi pe intenţie dramatică. Acolo se lucrează atât de
mult cu texte noi, încât actorii buni sunt antrenaţi să găsească în text fiecare
intenţie/motivaţie dramatică şi să o nuanţeze. Şi fac aşa chiar de la prima
lectură.

Dar nu aş vrea să
fac comparaţii. Actorii români mi se par mult mai plini de viaţă şi de o
energie creatoare pe care nu întotdeauna o găseşti la cei americani. De exemplu,
personajele din Viză de clown sunt extrem de vii şi frumoase.

M.S.: Ce credeţi că ar
trebui să facă dramaturgii din România pentru a dezvolta mai mult zona aceasta
de teatru nou?

S.S.: La New York se
montează atât de mult teatru contemporan pentru că toată industria teatrală este
orientată în direcţia textului nou. Se observă imediat, încă din şcoală,
apariţia unui dramaturg promiţător. Directorii şi agenţii artistici merg să
vadă ce piesă nouă s-a scris într-un masterat de dramaturgie şi caută să o
dezvolte în continuare. Este cultura textului nou, care, din păcate, aici în
România nu există. Totuşi, cred că, în ultimii zece ani, lucrurile s-au
schimbat foarte mult în bine.

Când am început ca
dramaturg, în România nu existau programe de scriere dramatică. A trebuit să
merg să studiez dramaturgie în Germania, la International Summer Theatre
Academy. Acum, există şi aici masterate de scriere dramatică şi sunt teatre
independente care montează texte contemporane. În plus, cred că ar trebui să
existe (şi eu aş veni să-l creez/conduc, dacă mi s-ar propune) un teatru de
text nou, combinat cu un centru de dezvoltare de piese noi. O sală dedicată strict dezvoltării
de piese noi. Atunci va apărea în România o şcoală solidă de dramaturgie. Asta
va diversifica oferta dramaturgică, iar scriitori cu diverse teme şi moduri de
abordare estetică vor avea ocazia să scrie şi să îşi dezvolte piesele.

Cea mai bună
dezvoltare a unei piese se face atunci când se lucrează efectiv la scenă.
Atunci, dramaturgul se mobilizează mult mai bine, are teatralitatea
spectacolului în minte şi scrie în funcţie de actori. Dramaturgul, de la
Shakespeare încoace, este parte integrantă a procesului scenic.

M.S.: Cum a început
cariera dumneavoastră de dramaturg?

S.S.: Am început ca
poetă, dar poemele mele aveau personaje. Poemele din Sfaturi pentru
gospodine şi muze au început să fie jucate în teatre underground. Proscrisa
este, de fapt, un poem scenic. S-a montat la Teatrul Dramatic din Galaţi,
de către Vasile Nedelcu, şi apoi a fost tradusă în engleză şi franceză. În anul
1998, când era Campionatul Mondial de Fotbal la Paris, Teatrul „Gérard Philipe“
din Saint-Denis a organizat un festival, în care au selectat dramaturgi din
ţările calificate la Campionat. România se calificase şi ea. Am primit un
telefon din Paris, prin care mi se spunea că piesa mea, Proscrisa, a
fost selectată şi că sunt invitată timp de zece zile la Paris, pentru producerea
ei. Aşa a început cariera mea internaţională: cu un poem dramatic. Acolo mă numeau
dramaturg, iar eu mă credeam poetă! Producţia a ieşit foarte bine. Băieţii au
pierdut calificările la fotbal, iar ziarele scriau: „Saviana este încă în
competiţie.“ Unii critici m-au numit „poetesa-dramaturg hard a sfârşitului de
mileniu“. În 1999 m-am dus în Germania şi am scris în engleză începutul primei
mele piese, Numărătoarea inversă. Când m-am întors, aveam o piesă de un
act, care a fost montată de Theo Herghelegiu la Teatrul ACT şi de Radu Afrim
(în cadrul proiectului „Context europa“, Theater des Augenblicks, Viena) sub
titlul Black Milk. Această piesă s-a publicat şi la Paris, şi încă se
mai joacă. Apoi am scris Apocalipsa gonflabilă, care a luat Premiul
UNITER pentru cea mai bună piesă a anului 2000. În 2001 am plecat în America,
cu o Bursă „Fulbright“. Apoi, am făcut un masterat în „Performance Studies“,
altul în „Dramatic Writing“, am lucrat cu Richard Schechner, şi au venit şi
alte colaborări. Aşa au trecut treisprezece ani… După ce, în
tot acest timp, m-am concentrat exclusiv pe cariera americană, acum simt nevoia
să mă întorc în Europa. Mă bucur că am revenit în România cu Viză de clown.
Simt că acum este momentul potrivit să reintegrez identitatea mea europeană/ românească,
pentru că în America m-am stabilizat, estetic vorbind.

M.S.: În ce fel v-a
schimbat experienţa americană, uman şi profesional?

S.S.: Am devenit un pic
mai pragmatică. Înainte eludam complet zona „materialului“. Eram cu capul în
nori – în norii artistici ai inovaţiei estetico-poetice. America, şi mai ales
New York-ul, te forţează la un anume pragmatism. Este vorba de ziua de mâine,
de supravieţuire, de chiriile uriaşe şi, în general, de viaţa grea de acolo.
Chiar şi cei care au foarte mulţi bani vorbesc în termenii aceştia. Este o
cultură a profitului, care mie – un produs al comunismului – îmi era cu totul
străină. Am făcut eforturi uriaşe să mă adaptez. Veneam din boema de la Muzeul
Literaturii, unde se stătea ore întregi în faţa unei beri şi se făcea filosofie.
Într-un capitalism feroce cum este cel american, fiecare
om are în permanenţă dorinţa să profite de oportunitate, să obţină ce vrea, să
progreseze, să facă bani. E o lume total diferită şi un mod de gândire cu care
eu nu eram obişnuită. Sunt artişti din Estul Europei care nu fac faţă acestui
tip de gândire şi se întorc în ţările lor. În Europa, deşi sunt atâtea lipsuri,
există un anumit lux emoţional. Se simte un soi de relaxare, care te îmbie la
creaţie.

M.S.: Cum este
profesoara Saviana Stănescu?

S.S.: Profesoratul are
şi el zona lui performativă. Îmi place să predau, deşi e epuizant un an academic
cu foarte multe cursuri. Pun mult suflet în ceea ce fac. Studenţii sunt foarte
deschişi, iar la cursurile de scriere dramatică fac tot ce pot ca să le
facilitez dezvoltarea propriului talent, îi împing să îşi găsească propria
voce. Investesc foarte multă energie, şi ei simt asta. De aceea vor să vină
atât de mulţi la cursurile mele. Eu cred că educaţia înseamnă şi plăcerea de a
învăţa. Prefer cursurile gen seminar, în care împărtăşeşti ceea ce ştii,
inspiri oamenii, îi faci să gândească, să pună întrebări, să dea ce au mai bun
în ei. Vreau să văd la studenţii mei procesul de gândire şi cum au ajuns la o
anumită concluzie.

M.S.: Mergeţi mult la
teatru?

S.S.: Mi-am dat seama că
nu pot trăi fără teatru. De aceea, pentru mine New York-ul este oraşul
potrivit. Sunt atât de multe lucruri de văzut! Dacă nu merg la teatru câteva
zile, mă resimt. Iar în New York întotdeauna este ceva nou. Sunt invitată tot impul
la spectacolele colegilor mei dramaturgi, sau în cele în care sunt distribuiţi
actori care au jucat în piesele mele, la spectacolele unor regizori cu care am
lucrat. Ne susţinem unii pe alţii. E o comunitate teatrală. Fiecare merge să
vadă ce a făcut celălalt şi să îl încurajeze. Şi totul în mod pozitiv, fără
observaţii deplasate. Există o anumită energie a textului nou, a noului
spectacol, şi tot oraşul trăieşte din acest nou teatral. Culmea este că
dramaturgii sunt cei care merg cel mai puţin la teatru. În schimb, actorii şi
regizorii sunt tot timpul prezenţi. Eu mă consider în primul rând om de teatru.
Am nevoie să mă duc şi la
spectacole experimentale, şi la dans, la producţii cu sau fără text. Nu sunt genul
care scrie sau vede numai un anumit tip de teatru. Scriu şi pentru teatru-dans,
şi multi-media, şi site-specific etc. Cred că azi trebuie să fi m deschişi spre
cât mai multezone artistice. Interdisciplinaritatea e un mod de viaţă. În lumea
teatrală americană există o energie uluitoare de a crea în permanenţă lucruri
noi, pe care nu am mai întâlnit-o nicăieri. Practic, noi nu avem niciodată
vacanţă.

M.S.: Ce proiecte aveţi
pentru următoarea perioadă?

S.S.: În perioada 14–25
august s-a jucat, în premieră, piesa Useless, la IRT Theater din
Manhattan. Apoi, la sfârşitul lunii august încep cursurile. Pe nouă noiembrie
vom prezenta o primă fază a unui proiect realizat de o echipă internaţională, despre
căderea zidului Berlinului. Am dus ideea şi către alte ziduri care s-au mai
ridicat sau au căzut între timp. Regizorul Simon Hanukai, a studiat în America,
dar este de origine din Azerbajan. În România, tot în luna noiembrie, Andrei
Măjeri va monta Useless (Organic), la Teatrul Naţional din Bucureşti, ca
parte a programului 9G. Lucrez cu o regizoare de film la o transpunere a piesei
Aliens with Extraordinary Skills. Regizoarea se numeşte Shira-Lee
Shalit şi a imigrat din Africa de Sud. Am făcut împreună primul draft de
scenariu şi, dacă lucrurile merg bine, în ianuarie vom avea un fel de primă
lectură pentru producători. În afară de asta, la cererea unor actori, scriu
texte special pentru ei. Aşa cum a fost şi Polanski Polanski… Piesele
mele se mai montează la Paris şi în Mexic. Aş vrea ca piesele mele americane să
înceapă să fi e cunoscute în România şi în Europa.

M.S.: De unde vă luaţi
energia pentru a face toate aceste lucruri?

S.S.: Sunt de la natură
o fiinţă plină de energie, dar uneori am nevoie de ore, chiar zile de
singurătate. Aşa îmi reîncarc bateriile. În general, lumea vede doar o anumită
faţetă a mea. Sunt ca personajele mele Nadia şi Lupita, din Viză de Clown:
o parte din mine e plină de energie şi hotărâtă, precum Lupita, dar sunt şi
Nadia, idealistă şi naivă. (Ea se vede mai puţin în interacţiunea cu ceilalţi
oameni.) New York-ul e dur, dar frumos: te trânteşte şi te ridică. Aşa şi eu:
mă ridic de fiecare dată şi încerc să merg mai departe. Deşi uneori mă simt ca
în piesa Singurătatea alergătorului de cursă lungă…

Teatrul azi nr. 10-11-12/2014