În curând se împlineşte un an de la revoluţia tinerilor basarabeni, „ultima «cărămidă» din Zidul Berlinului”, cum a numit-o Vitalie Ciobanu într-un articol. Pentru Republica Moldova, 7 aprilie e mai mult decât un reper istoric. Câteva piese de teatru, unele deja reprezentate, i-au fost consacrate în 2009, marcând un moment fără precedent în viaţa teatrală de peste Prut. Regizorul Mihai Fusu pregăteşte un ambiţios proiect de teatru documentar – „To Beat or Not to Beat” – despre care puteţi citi într-un interviu cu iniţiatorul său.
„A mărturisi împotriva torturii înseamnă, în același timp, să înțelegi rădăcinile ei”
La sfârşitul anului trecut, în Club 513 din Chişinău (primul spaţiu teatral underground din capitala Moldovei, inaugurat de regizorul Mihai Fusu în martie 2009), a avut loc premiera monodramei „Am ce am eu cu poliţiştii…” – povestea unuia dintre sutele de tineri anchetați și maltratați în urma revoltei anticomuniste de pe 7 aprilie. Textul, având la bază o mărturie reală, e interpretat de Alexandru Pleşca şi pus în scenă de Mihai Fusu.
*
Pe la mijlocul lunii februarie, când am ajuns la Chişinău, dosarul 7 aprilie era încă dezbătut intens în presa locală. La ordinea zilei se afla declanșarea urmăririi penale împotriva magistraților care, în mod ilegal, îi judecaseră în comisariate pe tinerii reținuți pentru participare la revoltă. În emisiunile de știri, Ministrul Justiției anunța, de asemenea, că îl identificase chiar el pe unul dintre provocatorii ce devastaseră clădirile Parlamentului și Președinției şi că, de altfel, toate probele şi audierile martorilor confirmau ipoteza unei diversiuni organizate de fostul regim.
Când l-am reîntâlnit pe Mihai Fusu, în foaierul unui teatru din Chişinău, mi-a mărturisit că lucrează la un proiect de teatru documentar pe aceeaşi temă. Mi-a permis chiar să asist la întâlnirea echipei sale de actori cu un tânăr care fusese arestat şi bătut de poliție în timpul protestelor din aprilie. Acesta fusese de acord să le povestească experienţa sa ca o mărturie ce putea servi la ridicarea spectacolului. Întâlnirea a avut loc în biroul lui Mihai Fusu, o încăpere mică, plină cu valize, fragmente de decor, cărţi şi fotografii (Kafka, Ionesco, Pina Bausch…). Pe uşa biroului său scrie: Teatrul unui singur actor.
Leo Rudenco, Ghenadie Gâlcă, Alexandru (Sașa) Pleșca, Irina Vacarciuc și Mihai Zubcu sunt angajați la Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chişinău, dar au mai lucrat cu Mihai Fusu fie în studenție, fie la spectacole realizate în regim independent. În plus, au luat parte la evenimentele de anul trecut începând chiar din ziua de 6 aprilie, când au primit şi ei un sms: „Veniți în Piața Marii Adunări Naționale să înmormântăm democrația din Republica Moldova”. Saşa, Ghenadie şi Leo au plecat în Piaţă imediat după spectacolul Ronald, clovnul de la McDonalds de Rodrigo Garcia, pe care îl jucau în Club 513. Erau înarmaţi cu speranţă, o tobă şi nişte fluiere…
Pe tânărul aproape ucis în bătaie în arestul poliţiei l-au ascultat, ca şi mine, plini de revoltă şi de întrebări… Interviul ce urmează, realizat cu Mihai Fusu câteva zile mai târziu, îşi propune să reconstituie o parte din contextul, atmosfera şi detaliile acestei întâlniri.
Andreea Dumitru:Sunteți un regizor foarte cunoscut, însă lucrați de ani de zile în condiţii provizorii, dificile. V-ați gândit vreodată să „dezertați” (din teatru, din țară)? Intra 7 aprilie în proiectele dvs., aţi anticipat acest moment, l-aţi presimţit?
Mihai Fusu: Într-adevăr, spectacolele mele, cu toate că sunt recunoscute la festivaluri și de către critici, în Moldova sunt primite destul de modest. Cred că din cauză că nu îmi propun să fac proiecte comerciale (cu toate că știu să le fac; muzicalul Mowgli a fost unul dintre ele) și pentru că sunt fidel unor proiecte de echipă. Să dezertez, cum zici, nu m-am gândit, cu toate că am lucrat mult peste hotare, în mod special în lumea francofonă. Am predat la Paris și Geneva, am montat puțin și am fost și actor la Centrul Național din Montpellier. Dar la un moment dat, mi-am zis că ar trebui să revin la Chișinău. Dacă m-am gândit să plec din meserie… Am și făcut-o odată, între 1989 și 1992, pentru jurnalism. Mi-a plăcut și această meserie. Încă mai public articole şi eseuri în presă. Acum mă pregătesc să mă lansez într-o nouă aventură, la televiziune.
Proiectul teatral despre 7 aprilie – e, așadar, o continuare logică a interesului meu pentru viața socială și politică. Am urmărit evenimentul, am scris despre el două articole mari, am fost coautor al unui film despre protestele din aprilie, Cutia Neagră a Moldovei.
A.D.: Ce legătură e între spectacolul interpretat de Alexandru (Sașa) Pleşca „Am ce am eu cu polițiștii”, prezentat în decembrie la Club 513, şi acest proiect, pe care l-aţi numit deocamdată To Beat or Not to Beat?
M.F.: Monologul lui Sașa a fost extras din materialul acumulat pentru spectacolul To Beat or Not to Beat. Inițial ne-am gândit să fie doar un proiect-pilot, dar el a devenit acum un spectacol autonom.
A.D.: Cum a fost primit?
M.F.: Spectacolul a avut doar două reprezentații la Club 513. ( Din păcate, pentru moment, programul teatral al clubului și-a oprit activitatea din cauza viziunilor diferite pe care noi și patronul clubului le avem asupra spectacolelor.) S-a discutat despre el și pe facebook, dar nu știu cât de mult. Eu nu am cont pe facebook, însă discuțiile îmi erau raportate de Sașa. Dimpotrivă, în club, după spectacol, majoritatea opiniilor au fost pozitive. Au fost și câteva mai critice. Sau mai bine zis, care încercau să spună un cuvânt în apărarea polițiștilor. Nu a celor implicați, ci a polițiștilor în general. Aceste persoane erau de părere că spectacolul aruncă o lumină negativă asupra întregii poliţii. Nu ne-am grăbit să-l reluăm, din cauza altor proiecte în care am fost implicat eu, pe de o parte, și Sașa, pe de altă parte. În plus, mai era și o chestiune legată de conținut, care trebuia dus până la capăt. În finalul spectacolului, personajul interpreta un cântec, dar pentru că ne-am grăbit cu premiera, cântecul era cam sărac. Or, pentru un final puternic, aveam nevoie de un cântec la fel de puternic. Acum câteva zile l-am terminat și suntem gata să prezentăm spectacolul din nou.
A.D.: Aţi avut de la început ideea unui work in progress, cu etape de lucru prezentate public?
M.F.: Îmi place această idee de work in progres, sau spectacol-șantier, mai pe limba noastră. Din punctul meu de vedere, procesul de lucru trebuie să aducă oamenilor de teatru bucurii la fel de mari ca şi cele trăite în fața publicului. Povești de familie de Biljana Srbljanovic a fost un interminabil șantier, a trebuit să-l prezentăm de zeci de ori ca să convingem pe unii să ne dea niște bani și, mai apoi, să fie acceptat ca spectacol într-un teatru. Și A șaptea kafana (scris împreună cu Dumitru Crudu şi Nicoleta Esinencu) a fost un șantier: a trebuit să-l prezentăm ca etape de lucru atât în fața finanțatorilor, cât și la diferite festivaluri, ca materie care putea captiva chiar și într-o formă nefinisată. Știu că mulți regizori se feresc de repetiții publice sau de prezențe străine. Bineînțeles că nici noi nu permitem oricui să vină la repetiții. Doar atunci când considerăm că e spre binele nostru, când avem nevoie de un ochi din afară.
A.D.: La Chişinău, în aceste zile, se vorbește intens despre mersul mult prea lent al cercetărilor în dosarul 7 aprilie. Dar în România, nici după 20 de ani nu putem spune că decembrie ’89 e un moment clarificat pe deplin.
M.F.: Adevărul despre evenimente ca 7 aprilie sau 22 decembrie am impresia că nici nu poate fi aflat până la capăt. Sunt prea multe interese, prea multe persoane care depun tot efortul pentru ca el să nu fie cunoscut. Însă procesul de aflare a adevărului e ceva foarte interesant și pasionant.
A.D.: De fapt, ce încercați să descoperiți lucrând la proiectul To Beat or Not to Beat?
M.F.: Spectacolul nu are ca obiectiv evenimentele violente de la Președinție și Parlament, ci ceea ce a urmat după – arestarea abuzivă și torturarea tinerilor în comisariatele de poliție. Aceste lucruri cred că trebuie scoase la iveală.
A.D.: Cum vă explicaţi că atâţia dramaturgi, care lucrează, de altfel, şi în presă, au abordat deja subiectul? De ce atât de repede? Nu ar fi fost mai bine să așteptați să se instaleze o „distanţă terapeutică”?
M.F.: Mă bucură enorm că mai mulți oameni de teatru și jurnaliști s-au dedicat temei. Pentru mine, e un semn că societatea respiră, că reacționează prompt la violența care i-a fost aplicată. Apropo de „distanța terapeutică”, îmi aduc aminte că, în 1994, am montat un spectacol despre războiul din Transnistria. Se numea Noi. Pentru că nu exista nici o piesă, l-am chemat pe Constantin Cheianu, care a creat un text în colaborare cu Teatrul Luceafărul, unde eram director pe atunci. Prin urmare, consider că scena își poate permite atât abordări imediate, cât și unele mai distanțate, peste niște ani. Fiecare își are utilitatea lui.
A.D.: Cât de diferit va fi acest spectacol față de alte proiecte de teatru documentar la care ați lucrat?
M.F.: Vă spuneam că am o atracție dublă, atât pentru literatură, cât și pentru jurnalism. În jurnalism îmi place investigația. Am descoperit acest lucru în Franța, datorită prietenului meu, regizorul Alain Mollot. Bineînțeles că sunt atras și de texte puternice – Cehov, Shakespeare, Dostoievski, Beckett… Dar la un moment dat, te saturi de ele și atunci vrei să te atingi de evenimente vii, de realitatea nemijlocită. În situația când lipsesc piese pe tema care mă interesează, mă adresez unor dramaturgi ori încerc să construiesc singur scenarii, pornind de la investigații personale. Și pe urmă, am crezut întotdeauna că scriitura de teatru este și o chestiune foarte tehnică. La fel ca scenariul de film.
Diferența dintre To Beat or Not to Beat și A șaptea kafana, un spectacol despre femei traficate, este, în primul rând, aceea că lucrurile despre care vorbim acum ne sunt mult mai apropiate. Eu și actorii implicați în proiect le-am trăit direct. E adevărat că, din fericire, nimeni dintre noi n-a fost reținut și torturat în comisariate, dar evenimentul ne-a marcat pe toți foarte puternic.
A.D.: Cum i-aţi descoperit pe tinerii dispuși să vă povestească experiențele prin care au trecut?
M.F.: Inițial, am crezut că voi putea să-i găsesc prin intermediul cunoscuților, dar foarte repede mi-am dat seama că exista totuși o reticență. Interviurile au fost făcute în lunile mai și iunie, iar alegerile repetate și înfrângerea comuniștilor au avut loc mai târziu, pe 29 iulie. Așa că a trebuit să mă adresez unor organizații pentru apărarea drepturilor omului, care erau deja în contact cu tinerii. Pe majoritatea i-am întâlnit la Centrul Memoria, un ONG din Chișinău, care se ocupa de reabilitarea sănătății tinerilor maltratați și le oferea servicii de avocatură în procesele contra polițiștilor. În fond, aveam deja experiență. Atunci când am făcut spectacolul A șaptea kafana, a trebuit să acționăm prin intermediul Organizației Internaționale pentru Migrație.
Tinerii au fost foarte cooperanți și unii ne-au propus să ne întâlnim și cu alți băieți, care nu intraseră în legătură cu Centrul Memoria. Am înregistrat toate povestirile. Pe cele care vădesc un talent de povestitor le preiau uneori integral, pe cele mai puțin fluente, mai sărace în „literatură”, dar interesante ca factologie, le folosesc pentru a construi scene cu actorii.
A.D.: Aveţi o strategie de „intervievare”? Cum probaţi onestitatea acestor tineri? Ce anume căutaţi în poveştilor lor?
M.F.: Nu mă îndoiesc de onestitatea nimănui, dar evident că sunt mărturii subiective și multe lucruri rămân nespuse. Fiecare vrea să se prezinte într-o lumină mai favorabilă, să apară fie ca victimă, fie ca erou. Pe noi ne interesează să oferim un tablou mai amplu asupra ființei umane și atunci învățăm să citim printre rânduri, punem întrebări suplimentare sau întrebări-„capcană”. Scopul întâlnirilor-„interviuri” nu este neapărat de a obține informații de la cei maltratați, ci de a le face cunoștință actorilor cu acești tineri și cu maniera lor de a vorbi.
A.D.: Am avut prilejul să asist la o întâlnire de acest fel. La un moment dat, tânărul respectiv v-a spus, fără să fi fost întrebat în mod special, că nu numai părinţii săi, ci şi el i-a votat pe comunişti în 5 aprilie. Și că „s-a răzgândit”abia după experienţa din comisariat. A spus asta aproape glumind. Pentru mine (și mi s-a părut că și pentru actori) a fost un șoc. Nu riscați să creați impresia că protestele din aprilie nu au fost „doar” o revoltă anticomunistă?
M.F.: Nu am fost deloc uimit să aflu că mama lui Igor i-a votat pe comuniști. În Moldova, acest clivaj dintre generații e aproape omniprezent. Mulți protestatari erau sunați de părinți în timp ce se aflau acolo, la demonstrație, pentru a fi amenințați și chiar înjurați că au îndrăznit să se revolte împotriva comuniștilor. Am fost doar parțial uimit să aflu că și Igor a votat la fel pe 5 aprilie. Părerea mea este că orice răsturnare de regim implică o revoltă populară, largă, deseori inconștientă. Dar, repet, ceea ce mă interesează nu este revolta din 7 aprilie. Asta e o chestiune care ține deja de istorie. Ceea ce m-a interesat este relația dintre polițiști și tinerii încarcerați, violența gratuită, relația dintre călău și victimă.
De altfel, părerea mea este că între comunismul stalinist și cel de tip brejnevist a fost o mare diferență. În ’89, moldovenii nu s-au revoltat neapărat împotriva orânduirii sovietice, cât a dominației limbii ruse și a limitării anumitor libertăți. Comunismul lui Voronin a fost o copie jalnică a regimului precedent, cu încercări de a crea ceva original, de inspirație neoliberală, cu influențe reformiste chineze și stângist-progresiste europene. Nici acum moldovenii nu l-au detronat pe Voronin din cauza regimului social, cât a politicii sale antiromânești, a îmburghezirii familiei sale și a anturajului mafiot.
A.D.: La întâlnirea amintită nu ați înregistrat nimic, v-aţi făcut doar nişte notiţe. După plecarea tânărului, ați analizat totul împreună cu actorii. Cât de util e acest mod de lucru, oarecum liber, improvizat?
M.F.: Teatrul cere o anumită tehnică, dar este și o artă efemeră, bazată pe emoție. Cum spuneam, interviurile sunt dedicate apropierii actorilor de protestatarii torturați, de mentalitatea și emoțiile lor. Materia de bază pentru actori este memoria afectivă, experiența lor personală. E mult mai util să încerci ori să vezi o dată un lucru decât să discuți despre el de mii de ori.
A.D.: Ce anume mai presupune documentarea pentru acest proiect?
M.F.: Am discutat cu actorii și suntem cu toții conștienți cât de important ar fi să ne întâlnim și cu polițiști. E foarte dificil să ajungi la ei, mai ales acum, când sunt urmăriți penal, pe de o parte, și foarte solidari între ei, pe de altă parte.
Încercăm să găsim o modalitate de a merge într-un comisariat în care au fost încarcerați tinerii pentru a vedea și a simți atmosfera, condițiile de detenție. Ei ne-au povestit despre lucruri concrete, cum ar fi camerele foarte mici în care erau înghesuiţi foarte mulți oameni. Camere fără toalete. Cuști în care erau închise femeile și, uneori, chiar violate. Sunt locuri care trebuie văzute.
Citim materiale despre tortura din evul mediu și vedem filme despre tortura din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Am vizionat împreună cu actorii filme artistice ca Salò de Pasolini sau Experimentul de Hirschbiegel. Pe de o parte, vreau să-i ghidez spre o abordare existențială a temei, spre o pătrundere atât în mentalitatea victimelor, cât și a polițiștilor. Iar pe de altă parte, vrem să cercetăm resorturile politice ale torturii și ale violenței.
A.D.: Cum veţi interveni asupra textelor? Cum aţi lucrat cu Saşa la proiectul-pilot? Ce rol au improvizaţiile în construirea unui spectacol de teatru documentar?
M.F.: Cu Sașa a fost mai simplu. Am folosit povestirea unui tânăr, un text de sine stătător, care a devenit un spectacol-mărturisire. To Beat or Not to Beat e cu totul altceva. N-am vrut să angajez un dramaturg pentru a modela materialul și a construi un scenariu. Prefer să lucrez cu actorii prin metodă empirică, prin improvizație. Improvizația are dublă importanță. Pentru mine, are valoare de testare a scenelor, a materialului obținut, e un sprijin în construirea întregului. Pentru actori, e absolut necesar să înțeleagă atmosfera detenției, să acumuleze experiență psihofizică și să-și găsească fiecare tema personală în spectacol.
A.D.: În timpul întâlnirii la care am asistat, mi s-a părut că ies la iveală şi alte teme la care eraţi dispus să reflectaţi, cum ar fi rolul ambiguu jucat de mass-media și de internet în acele zile ori faptul că înțelegerea evenimentelor din aprilie implică acceptarea unui anumit relativism. Lucrurile sunt, în realitate, mult mai complexe decât am fi dispuşi să admitem. Veți aborda și aceste teme, vă mai preocupă și altele?
M.F.: Ideea pe care am avut-o inițial a fost să facem un spectacol împotriva torturii. Dar a mărturisi împotriva torturii înseamnă, în același timp, să înțelegi rădăcinile ei. E vorba de violența înfăptuită de către oameni împotriva oamenilor. Implicit, trebuie să ne aplecăm asupra mentalităților, a comportamentelor etc. În acest sens, lucrând asupra spectacolului, nu vom încerca să ne protejăm pe noi înșine împotriva unor experiențe dificile, neașteptate. Abia când vom ajunge să asamblăm spectacolul, vom face o selecție a materialului acumulat.
A.D.: Cum aţi perceput societatea basarabeană în toate aceste luni, când practic victime şi torţionari au coabitat sub aparenţa unei vieţi libere, a schimbării? Tânărul mărturisitor spunea: viaţa mea se împarte în două: înainte şi după 7 aprilie. Ați simțit la fel?
M.F.: Lucrând la spectacole de genul A șaptea kafana sau To Beat or Not to Beat înțelegi că, deși condamnabilă, violența este inerentă speciei umane. Eu personal am fost foarte marcat de experiența lucrului la A șaptea kafana. Cred că și spectacolul despre 7 aprilie ne va marca pe noi, cei implicați în el. În ceea ce privește relațiile interumane de după 7 aprilie sau, mai bine zis, tensiunile care au provocat acest moment, ele ne sunt în general caracteristice. Societatea noastră se împarte în victime și călăi de zeci de ani (dacă vorbim despre deportări și exterminarea intelectualității românești din Basarabia). A trebuit să învățăm să trăim așa. După 7 aprilie, lucrurile se mai complică pentru unii, se mai simplifică pentru alții (depinde din ce tabără fac parte – cea a puterii sau a protestatarilor).
Probabil că încă trăim la marginea unui vulcan, care din când în când ne dă de știre. Şi totuşi, cred că tânărul acela ne-a făcut o mărturisire existențială. Generaţia lui s-a maturizat. De fapt, toată societatea noastră s-a maturizat. Moldova de astăzi nu mai este cea de ieri. Și procesele de modernizare, de democratizare a gândirii sunt în plină desfășurare.
Regizorul Mihai Fusu despre proiectul său de teatru documentar dedicat protestelor anticomuniste de la Chişinău
În curând se împlineşte un an de la revoluţia tinerilor basarabeni, „ultima «cărămidă» din Zidul Berlinului”, cum a numit-o Vitalie Ciobanu într-un articol. Pentru Republica Moldova, 7 aprilie e mai mult decât un reper istoric. Câteva piese de teatru, unele deja reprezentate, i-au fost consacrate în 2009, marcând un moment fără precedent în viaţa teatrală de peste Prut. Regizorul Mihai Fusu pregăteşte un ambiţios proiect de teatru documentar – „To Beat or Not to Beat” – despre care puteţi citi într-un interviu cu iniţiatorul său.
„A mărturisi împotriva torturii înseamnă, în același timp, să înțelegi rădăcinile ei”
La sfârşitul anului trecut, în Club 513 din Chişinău (primul spaţiu teatral underground din capitala Moldovei, inaugurat de regizorul Mihai Fusu în martie 2009), a avut loc premiera monodramei „Am ce am eu cu poliţiştii…” – povestea unuia dintre sutele de tineri anchetați și maltratați în urma revoltei anticomuniste de pe 7 aprilie. Textul, având la bază o mărturie reală, e interpretat de Alexandru Pleşca şi pus în scenă de Mihai Fusu.
*
Pe la mijlocul lunii februarie, când am ajuns la Chişinău, dosarul 7 aprilie era încă dezbătut intens în presa locală. La ordinea zilei se afla declanșarea urmăririi penale împotriva magistraților care, în mod ilegal, îi judecaseră în comisariate pe tinerii reținuți pentru participare la revoltă. În emisiunile de știri, Ministrul Justiției anunța, de asemenea, că îl identificase chiar el pe unul dintre provocatorii ce devastaseră clădirile Parlamentului și Președinției şi că, de altfel, toate probele şi audierile martorilor confirmau ipoteza unei diversiuni organizate de fostul regim.
Când l-am reîntâlnit pe Mihai Fusu, în foaierul unui teatru din Chişinău, mi-a mărturisit că lucrează la un proiect de teatru documentar pe aceeaşi temă. Mi-a permis chiar să asist la întâlnirea echipei sale de actori cu un tânăr care fusese arestat şi bătut de poliție în timpul protestelor din aprilie. Acesta fusese de acord să le povestească experienţa sa ca o mărturie ce putea servi la ridicarea spectacolului. Întâlnirea a avut loc în biroul lui Mihai Fusu, o încăpere mică, plină cu valize, fragmente de decor, cărţi şi fotografii (Kafka, Ionesco, Pina Bausch…). Pe uşa biroului său scrie: Teatrul unui singur actor.
Leo Rudenco, Ghenadie Gâlcă, Alexandru (Sașa) Pleșca, Irina Vacarciuc și Mihai Zubcu sunt angajați la Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chişinău, dar au mai lucrat cu Mihai Fusu fie în studenție, fie la spectacole realizate în regim independent. În plus, au luat parte la evenimentele de anul trecut începând chiar din ziua de 6 aprilie, când au primit şi ei un sms: „Veniți în Piața Marii Adunări Naționale să înmormântăm democrația din Republica Moldova”. Saşa, Ghenadie şi Leo au plecat în Piaţă imediat după spectacolul Ronald, clovnul de la McDonalds de Rodrigo Garcia, pe care îl jucau în Club 513. Erau înarmaţi cu speranţă, o tobă şi nişte fluiere…
Pe tânărul aproape ucis în bătaie în arestul poliţiei l-au ascultat, ca şi mine, plini de revoltă şi de întrebări… Interviul ce urmează, realizat cu Mihai Fusu câteva zile mai târziu, îşi propune să reconstituie o parte din contextul, atmosfera şi detaliile acestei întâlniri.
Andreea Dumitru: Sunteți un regizor foarte cunoscut, însă lucrați de ani de zile în condiţii provizorii, dificile. V-ați gândit vreodată să „dezertați” (din teatru, din țară)? Intra 7 aprilie în proiectele dvs., aţi anticipat acest moment, l-aţi presimţit?
Mihai Fusu: Într-adevăr, spectacolele mele, cu toate că sunt recunoscute la festivaluri și de către critici, în Moldova sunt primite destul de modest. Cred că din cauză că nu îmi propun să fac proiecte comerciale (cu toate că știu să le fac; muzicalul Mowgli a fost unul dintre ele) și pentru că sunt fidel unor proiecte de echipă. Să dezertez, cum zici, nu m-am gândit, cu toate că am lucrat mult peste hotare, în mod special în lumea francofonă. Am predat la Paris și Geneva, am montat puțin și am fost și actor la Centrul Național din Montpellier. Dar la un moment dat, mi-am zis că ar trebui să revin la Chișinău. Dacă m-am gândit să plec din meserie… Am și făcut-o odată, între 1989 și 1992, pentru jurnalism. Mi-a plăcut și această meserie. Încă mai public articole şi eseuri în presă. Acum mă pregătesc să mă lansez într-o nouă aventură, la televiziune.
Proiectul teatral despre 7 aprilie – e, așadar, o continuare logică a interesului meu pentru viața socială și politică. Am urmărit evenimentul, am scris despre el două articole mari, am fost coautor al unui film despre protestele din aprilie, Cutia Neagră a Moldovei.
A.D.: Ce legătură e între spectacolul interpretat de Alexandru (Sașa) Pleşca „Am ce am eu cu polițiștii”, prezentat în decembrie la Club 513, şi acest proiect, pe care l-aţi numit deocamdată To Beat or Not to Beat?
M.F.: Monologul lui Sașa a fost extras din materialul acumulat pentru spectacolul To Beat or Not to Beat. Inițial ne-am gândit să fie doar un proiect-pilot, dar el a devenit acum un spectacol autonom.
A.D.: Cum a fost primit?
M.F.: Spectacolul a avut doar două reprezentații la Club 513. ( Din păcate, pentru moment, programul teatral al clubului și-a oprit activitatea din cauza viziunilor diferite pe care noi și patronul clubului le avem asupra spectacolelor.) S-a discutat despre el și pe facebook, dar nu știu cât de mult. Eu nu am cont pe facebook, însă discuțiile îmi erau raportate de Sașa. Dimpotrivă, în club, după spectacol, majoritatea opiniilor au fost pozitive. Au fost și câteva mai critice. Sau mai bine zis, care încercau să spună un cuvânt în apărarea polițiștilor. Nu a celor implicați, ci a polițiștilor în general. Aceste persoane erau de părere că spectacolul aruncă o lumină negativă asupra întregii poliţii. Nu ne-am grăbit să-l reluăm, din cauza altor proiecte în care am fost implicat eu, pe de o parte, și Sașa, pe de altă parte. În plus, mai era și o chestiune legată de conținut, care trebuia dus până la capăt. În finalul spectacolului, personajul interpreta un cântec, dar pentru că ne-am grăbit cu premiera, cântecul era cam sărac. Or, pentru un final puternic, aveam nevoie de un cântec la fel de puternic. Acum câteva zile l-am terminat și suntem gata să prezentăm spectacolul din nou.
A.D.: Aţi avut de la început ideea unui work in progress, cu etape de lucru prezentate public?
M.F.: Îmi place această idee de work in progres, sau spectacol-șantier, mai pe limba noastră. Din punctul meu de vedere, procesul de lucru trebuie să aducă oamenilor de teatru bucurii la fel de mari ca şi cele trăite în fața publicului. Povești de familie de Biljana Srbljanovic a fost un interminabil șantier, a trebuit să-l prezentăm de zeci de ori ca să convingem pe unii să ne dea niște bani și, mai apoi, să fie acceptat ca spectacol într-un teatru. Și A șaptea kafana (scris împreună cu Dumitru Crudu şi Nicoleta Esinencu) a fost un șantier: a trebuit să-l prezentăm ca etape de lucru atât în fața finanțatorilor, cât și la diferite festivaluri, ca materie care putea captiva chiar și într-o formă nefinisată. Știu că mulți regizori se feresc de repetiții publice sau de prezențe străine. Bineînțeles că nici noi nu permitem oricui să vină la repetiții. Doar atunci când considerăm că e spre binele nostru, când avem nevoie de un ochi din afară.
A.D.: La Chişinău, în aceste zile, se vorbește intens despre mersul mult prea lent al cercetărilor în dosarul 7 aprilie. Dar în România, nici după 20 de ani nu putem spune că decembrie ’89 e un moment clarificat pe deplin.
M.F.: Adevărul despre evenimente ca 7 aprilie sau 22 decembrie am impresia că nici nu poate fi aflat până la capăt. Sunt prea multe interese, prea multe persoane care depun tot efortul pentru ca el să nu fie cunoscut. Însă procesul de aflare a adevărului e ceva foarte interesant și pasionant.
A.D.: De fapt, ce încercați să descoperiți lucrând la proiectul To Beat or Not to Beat?
M.F.: Spectacolul nu are ca obiectiv evenimentele violente de la Președinție și Parlament, ci ceea ce a urmat după – arestarea abuzivă și torturarea tinerilor în comisariatele de poliție. Aceste lucruri cred că trebuie scoase la iveală.
A.D.: Cum vă explicaţi că atâţia dramaturgi, care lucrează, de altfel, şi în presă, au abordat deja subiectul? De ce atât de repede? Nu ar fi fost mai bine să așteptați să se instaleze o „distanţă terapeutică”?
M.F.: Mă bucură enorm că mai mulți oameni de teatru și jurnaliști s-au dedicat temei. Pentru mine, e un semn că societatea respiră, că reacționează prompt la violența care i-a fost aplicată. Apropo de „distanța terapeutică”, îmi aduc aminte că, în 1994, am montat un spectacol despre războiul din Transnistria. Se numea Noi. Pentru că nu exista nici o piesă, l-am chemat pe Constantin Cheianu, care a creat un text în colaborare cu Teatrul Luceafărul, unde eram director pe atunci. Prin urmare, consider că scena își poate permite atât abordări imediate, cât și unele mai distanțate, peste niște ani. Fiecare își are utilitatea lui.
A.D.: Cât de diferit va fi acest spectacol față de alte proiecte de teatru documentar la care ați lucrat?
M.F.: Vă spuneam că am o atracție dublă, atât pentru literatură, cât și pentru jurnalism. În jurnalism îmi place investigația. Am descoperit acest lucru în Franța, datorită prietenului meu, regizorul Alain Mollot. Bineînțeles că sunt atras și de texte puternice – Cehov, Shakespeare, Dostoievski, Beckett… Dar la un moment dat, te saturi de ele și atunci vrei să te atingi de evenimente vii, de realitatea nemijlocită. În situația când lipsesc piese pe tema care mă interesează, mă adresez unor dramaturgi ori încerc să construiesc singur scenarii, pornind de la investigații personale. Și pe urmă, am crezut întotdeauna că scriitura de teatru este și o chestiune foarte tehnică. La fel ca scenariul de film.
Diferența dintre To Beat or Not to Beat și A șaptea kafana, un spectacol despre femei traficate, este, în primul rând, aceea că lucrurile despre care vorbim acum ne sunt mult mai apropiate. Eu și actorii implicați în proiect le-am trăit direct. E adevărat că, din fericire, nimeni dintre noi n-a fost reținut și torturat în comisariate, dar evenimentul ne-a marcat pe toți foarte puternic.
A.D.: Cum i-aţi descoperit pe tinerii dispuși să vă povestească experiențele prin care au trecut?
M.F.: Inițial, am crezut că voi putea să-i găsesc prin intermediul cunoscuților, dar foarte repede mi-am dat seama că exista totuși o reticență. Interviurile au fost făcute în lunile mai și iunie, iar alegerile repetate și înfrângerea comuniștilor au avut loc mai târziu, pe 29 iulie. Așa că a trebuit să mă adresez unor organizații pentru apărarea drepturilor omului, care erau deja în contact cu tinerii. Pe majoritatea i-am întâlnit la Centrul Memoria, un ONG din Chișinău, care se ocupa de reabilitarea sănătății tinerilor maltratați și le oferea servicii de avocatură în procesele contra polițiștilor. În fond, aveam deja experiență. Atunci când am făcut spectacolul A șaptea kafana, a trebuit să acționăm prin intermediul Organizației Internaționale pentru Migrație.
Tinerii au fost foarte cooperanți și unii ne-au propus să ne întâlnim și cu alți băieți, care nu intraseră în legătură cu Centrul Memoria. Am înregistrat toate povestirile. Pe cele care vădesc un talent de povestitor le preiau uneori integral, pe cele mai puțin fluente, mai sărace în „literatură”, dar interesante ca factologie, le folosesc pentru a construi scene cu actorii.
A.D.: Aveţi o strategie de „intervievare”? Cum probaţi onestitatea acestor tineri? Ce anume căutaţi în poveştilor lor?
M.F.: Nu mă îndoiesc de onestitatea nimănui, dar evident că sunt mărturii subiective și multe lucruri rămân nespuse. Fiecare vrea să se prezinte într-o lumină mai favorabilă, să apară fie ca victimă, fie ca erou. Pe noi ne interesează să oferim un tablou mai amplu asupra ființei umane și atunci învățăm să citim printre rânduri, punem întrebări suplimentare sau întrebări-„capcană”. Scopul întâlnirilor-„interviuri” nu este neapărat de a obține informații de la cei maltratați, ci de a le face cunoștință actorilor cu acești tineri și cu maniera lor de a vorbi.
A.D.: Am avut prilejul să asist la o întâlnire de acest fel. La un moment dat, tânărul respectiv v-a spus, fără să fi fost întrebat în mod special, că nu numai părinţii săi, ci şi el i-a votat pe comunişti în 5 aprilie. Și că „s-a răzgândit”abia după experienţa din comisariat. A spus asta aproape glumind. Pentru mine (și mi s-a părut că și pentru actori) a fost un șoc. Nu riscați să creați impresia că protestele din aprilie nu au fost „doar” o revoltă anticomunistă?
M.F.: Nu am fost deloc uimit să aflu că mama lui Igor i-a votat pe comuniști. În Moldova, acest clivaj dintre generații e aproape omniprezent. Mulți protestatari erau sunați de părinți în timp ce se aflau acolo, la demonstrație, pentru a fi amenințați și chiar înjurați că au îndrăznit să se revolte împotriva comuniștilor. Am fost doar parțial uimit să aflu că și Igor a votat la fel pe 5 aprilie. Părerea mea este că orice răsturnare de regim implică o revoltă populară, largă, deseori inconștientă. Dar, repet, ceea ce mă interesează nu este revolta din 7 aprilie. Asta e o chestiune care ține deja de istorie. Ceea ce m-a interesat este relația dintre polițiști și tinerii încarcerați, violența gratuită, relația dintre călău și victimă.
De altfel, părerea mea este că între comunismul stalinist și cel de tip brejnevist a fost o mare diferență. În ’89, moldovenii nu s-au revoltat neapărat împotriva orânduirii sovietice, cât a dominației limbii ruse și a limitării anumitor libertăți. Comunismul lui Voronin a fost o copie jalnică a regimului precedent, cu încercări de a crea ceva original, de inspirație neoliberală, cu influențe reformiste chineze și stângist-progresiste europene. Nici acum moldovenii nu l-au detronat pe Voronin din cauza regimului social, cât a politicii sale antiromânești, a îmburghezirii familiei sale și a anturajului mafiot.
A.D.: La întâlnirea amintită nu ați înregistrat nimic, v-aţi făcut doar nişte notiţe. După plecarea tânărului, ați analizat totul împreună cu actorii. Cât de util e acest mod de lucru, oarecum liber, improvizat?
M.F.: Teatrul cere o anumită tehnică, dar este și o artă efemeră, bazată pe emoție. Cum spuneam, interviurile sunt dedicate apropierii actorilor de protestatarii torturați, de mentalitatea și emoțiile lor. Materia de bază pentru actori este memoria afectivă, experiența lor personală. E mult mai util să încerci ori să vezi o dată un lucru decât să discuți despre el de mii de ori.
A.D.: Ce anume mai presupune documentarea pentru acest proiect?
M.F.: Am discutat cu actorii și suntem cu toții conștienți cât de important ar fi să ne întâlnim și cu polițiști. E foarte dificil să ajungi la ei, mai ales acum, când sunt urmăriți penal, pe de o parte, și foarte solidari între ei, pe de altă parte.
Încercăm să găsim o modalitate de a merge într-un comisariat în care au fost încarcerați tinerii pentru a vedea și a simți atmosfera, condițiile de detenție. Ei ne-au povestit despre lucruri concrete, cum ar fi camerele foarte mici în care erau înghesuiţi foarte mulți oameni. Camere fără toalete. Cuști în care erau închise femeile și, uneori, chiar violate. Sunt locuri care trebuie văzute.
Citim materiale despre tortura din evul mediu și vedem filme despre tortura din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Am vizionat împreună cu actorii filme artistice ca Salò de Pasolini sau Experimentul de Hirschbiegel. Pe de o parte, vreau să-i ghidez spre o abordare existențială a temei, spre o pătrundere atât în mentalitatea victimelor, cât și a polițiștilor. Iar pe de altă parte, vrem să cercetăm resorturile politice ale torturii și ale violenței.
A.D.: Cum veţi interveni asupra textelor? Cum aţi lucrat cu Saşa la proiectul-pilot? Ce rol au improvizaţiile în construirea unui spectacol de teatru documentar?
M.F.: Cu Sașa a fost mai simplu. Am folosit povestirea unui tânăr, un text de sine stătător, care a devenit un spectacol-mărturisire. To Beat or Not to Beat e cu totul altceva. N-am vrut să angajez un dramaturg pentru a modela materialul și a construi un scenariu. Prefer să lucrez cu actorii prin metodă empirică, prin improvizație. Improvizația are dublă importanță. Pentru mine, are valoare de testare a scenelor, a materialului obținut, e un sprijin în construirea întregului. Pentru actori, e absolut necesar să înțeleagă atmosfera detenției, să acumuleze experiență psihofizică și să-și găsească fiecare tema personală în spectacol.
A.D.: În timpul întâlnirii la care am asistat, mi s-a părut că ies la iveală şi alte teme la care eraţi dispus să reflectaţi, cum ar fi rolul ambiguu jucat de mass-media și de internet în acele zile ori faptul că înțelegerea evenimentelor din aprilie implică acceptarea unui anumit relativism. Lucrurile sunt, în realitate, mult mai complexe decât am fi dispuşi să admitem. Veți aborda și aceste teme, vă mai preocupă și altele?
M.F.: Ideea pe care am avut-o inițial a fost să facem un spectacol împotriva torturii. Dar a mărturisi împotriva torturii înseamnă, în același timp, să înțelegi rădăcinile ei. E vorba de violența înfăptuită de către oameni împotriva oamenilor. Implicit, trebuie să ne aplecăm asupra mentalităților, a comportamentelor etc. În acest sens, lucrând asupra spectacolului, nu vom încerca să ne protejăm pe noi înșine împotriva unor experiențe dificile, neașteptate. Abia când vom ajunge să asamblăm spectacolul, vom face o selecție a materialului acumulat.
A.D.: Cum aţi perceput societatea basarabeană în toate aceste luni, când practic victime şi torţionari au coabitat sub aparenţa unei vieţi libere, a schimbării? Tânărul mărturisitor spunea: viaţa mea se împarte în două: înainte şi după 7 aprilie. Ați simțit la fel?
M.F.: Lucrând la spectacole de genul A șaptea kafana sau To Beat or Not to Beat înțelegi că, deși condamnabilă, violența este inerentă speciei umane. Eu personal am fost foarte marcat de experiența lucrului la A șaptea kafana. Cred că și spectacolul despre 7 aprilie ne va marca pe noi, cei implicați în el. În ceea ce privește relațiile interumane de după 7 aprilie sau, mai bine zis, tensiunile care au provocat acest moment, ele ne sunt în general caracteristice. Societatea noastră se împarte în victime și călăi de zeci de ani (dacă vorbim despre deportări și exterminarea intelectualității românești din Basarabia). A trebuit să învățăm să trăim așa. După 7 aprilie, lucrurile se mai complică pentru unii, se mai simplifică pentru alții (depinde din ce tabără fac parte – cea a puterii sau a protestatarilor).
Probabil că încă trăim la marginea unui vulcan, care din când în când ne dă de știre. Şi totuşi, cred că tânărul acela ne-a făcut o mărturisire existențială. Generaţia lui s-a maturizat. De fapt, toată societatea noastră s-a maturizat. Moldova de astăzi nu mai este cea de ieri. Și procesele de modernizare, de democratizare a gândirii sunt în plină desfășurare.
Bucureşti–Chişinău, 22 februarie 2010
Foto: Andreea Dumitru