Antologie teatrologică de Florica Ichim
O dată cu scurgerea timpului, imaginea memoriei teatrale se stinge. Cine a fost Aura Buzescu, cine Ion Iancovescu, cine Maria Botta, cine Mihai Popescu? Cine-am fost noi? N-o să se mai ştie, n-o să se mai audă. Emoţiile noastre nu vor mai umezi ochi, culorile noastre nu vor mai fi desluşite. Teatrul, artă unică, complexă, dilatat de alte arte ce îl compun, concentrat în lumina forţei cu care pătrunde în sufletele de dincolo de rampă, a fost blestemat până acum să fie pieritor. (Vlad Mugur)
Proiectat parcă pentru a infirma aceste cuvinte amare, volumul care deschide Galeria Teatrului Românesc rămâne unul de referinţă nu doar pentru exemplara artă a dialogului dezvoltată aici, ci şi pentru valoarea confesiunilor despre viaţă şi profesie pe care ni le lasă regizorul cel mai des invocat în teatrul românesc de după ’89.
Volumul I dezvăluie personalitatea fascinantă a celui cunoscut drept Meşterul – un vizionar al scenei, un geniu al fabulaţiei, excepţional descoperitor de talente actoriceşti. O carte mustind de poveşti, iubiri (înainte de toate, pentru mama, Luiza Mugur, şi pentru soţie, actriţa Magda Stief), patimi, umori, temeri, superstiţii şi boli, epoci, întâlniri, triumfuri, prăbuşiri, măşti, personaje şi oameni. O carte făcută, cum spune autoarea, „între două drumuri, între două spectacole, între două lumi”, care îşi ia mereu prin surprindere cititorul, cu ocolişuri abile şi confesiuni făcute pieptiş, o mărturie ludică, doar prin voia sorţii testamentară, în care viaţa şi ficţiunea se împletesc ca într-o sarabandă bulgakoviană.
Volumul II – Hamlet reprezintă o continuare firească şi necesară a primului volum biografic. La vorbă cu Vlad Mugur – Hamlet nu este doar o simplă documentare despre un spectacol-eveniment al teatrului românesc, ci şi o mărturie de recunoştinţă, admiraţie, onestă prietenie şi sinceră dragoste a persoanelor ale căror destine s-au intersectat – pe scenă, în sala de teatru şi în viaţă – cu personalitatea fermecătoare a lui Vlad Mugur, pe drept numit, unul dintre cei mai mari regizori români. Aşadar, la exact 20 de ani de la plecarea dintre noi a Meşterului, iubitorii de artă au acces la o privire panoramică asupra spectacolului testamentar Hamlet, recompus dintr-un jurnal de repetiţii, mărturii ale actorilor din distribuţie, fotografii din spectacol, cronici şi alte materiale document, în care Teatrul se conjugă inseparabil cu Viaţa.
Volumul III al colecţiei este construit în jurul procesului de lucru definitoriu pentru creaţia lui Vlad Mugur: relaţia plină de umanitate şi sens dintre regizor şi actor.
Despre Vlad Mugur
Vlad Mugur, fiul regizorului Val Mugur, s-a născut la 22 iunie 1927, la Bucureşti. A absolvit Institutul de Teatru ca şef de promoţie, cu spectacolul de licenţă Unchiul Vania de Cehov. A lucrat după absolvire la Teatrul Armatei şi în acelaşi timp a fost lector la Facultatea de Teatru, la clasa Aurei Buzescu şi la cea a lui Nicolae Bălţăţeanu, din care făceau parte actorii Gina Patrichi, Silvia Popovici, Sanda Toma, Anca Vereşti, Gheorghe Cozorici, George Constantin, Victor Rebengiuc, Constantin Rauţchi, Amza Pellea. O promoţie care l-a însoţit în 1956, când a fost angajat ca prim-regizor la Teatrul Naţional din Craiova, unde a creat Tragedia optimistă de Vsevolod Vişnevski şi Hamlet de Shakespeare (cu Cozorici în rolul titular). În 1958, pleacă la Teatrul Naţional din Bucureşti, dar montează şi la Teatrul Maghiar din Târgu Mureş, la Teatrul Bulandra, Teatrul din Galaţi şi Teatrul Regional din Bucureşti.
Între 1964 şi 1971 este director al Teatrului Naţional din Cluj, unde pune în scenă: Constructorul Solness de Ibsen, Ifigenia în Aulis de Euripide, Pisica în noaptea Anului Nou de D.R. Popescu, Caligula de Camus, Visul unei nopţi de vară de Shakespeare, ultimele trei şi repetiţiile începute la un nou Hamlet fiindu-i interzise în 1971. Se autoexilează în aceeaşi vară, plecând în Italia şi stabilindu-se mai apoi în Germania, la München. Colaborează la Radio „Europa Liberă”.
În 1973 se mută împreună cu soţia sa, actriţa Magda Stief, la Konstanz. Montează mult aici, dar şi la Hanovra, unde regizează Doi gemeni veneţieni, un Goldoni în aer liber, cu succes de public şi de critică. Lucrează în Germania şi în Elveţia. Înfiinţează la München Ansamblul „Vlad Mugur”. După 1990, lucrează la Münster şi revine în ţară, preluând direcţia Teatrului Giuleşti căruia îi schimbă numele în Teatrul Odeon. Reface Sala Majestic şi pune în scenă Mincinosul lui Goldoni. Spectacole realizate în ţară de-a lungul acestui deceniu: Căderea Troiei de W. Jens, la Teatrul Mic (1994), Scaunele de Ionescu (1996) şi Doi gemeni veneţieni la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj; Scandal cu publicul de Peter Handke, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ (1997), Livada de vişini la TMSC (1998), Crima din strada Lourcine de Labiche la Piatra Neamţ şi TMSC (1998), Aşa este (dacă vi se pare) de Pirandello (1999) la Teatrul Naţional din Craiova şi TMSC (2000), Slugă la doi stăpâni (1999) şi Carnavalul bârfelor (2000), ambele de Goldoni, la Craiova, Doi gemeni veneţieni la Teatrul Nottara (2000).
Revenit după 30 de ani la Teatrul Naţional din Cluj, Vlad Mugur începe pe 22 martie 2001 pregătirile pentru Hamlet, cu Sorin Leoveanu în rolul titular. Avanpremiera are loc pe 22 iunie 2001. Se stinge din viaţă la München, o lună mai târziu.
În 1999 i-a fost decernat Premiul UNITER pentru întreaga activitate.
