Este o piesă sentimentală şi spirituală, fără mari ambiţii estetice, care prilejuieşte un spectacol emoţionant şi revigorant.
[…] Regizorul Claudiu Goga a reuşit să armonizeze jocul a doi actori remarcabili, Maia Morgenstern şi Mircea Rusu. A stăpânit‑o pe prima, l‑a stimulat pe al doilea, reuşind asfel să‑i facă să interacţioneze eficient din punct de vedere artistic. Cei doi au mai mai fost parteneri pe scena Teatrului Evreiesc de Stat, în Jocul regilor de Pavel Kohout, spectacol bun, de succes, în care, însă, subtila reacţie chimică dintre protagonişti nu s‑a produs, aşa cum s‑a întâmplat, din fericire, acum. Maia Morgenstern desface un evantai de mijloace de mare artă, prin care marchează evoluţia personajului. Ea arată, printr‑o gradaţie subtilă, cum miss Daisy se transformă progresiv, cum se îmblânzeşte, cum îmbătrâneşte. Şi‑a creat, însă, singură, dificultăţi, pe care regizorul ar fi putut să le înlăture. Acţiunea se întinde pe o perioadă de cca. un sfert de veac, la începutul căreia eroina avea cu puţin peste şaizeci de ani. Or, Maia Morgenstern se prezintă, din start, ca o femeie în ruină, fapt care o obligă la un tur de forţă pentru a juca etapele ulterioare de degradare. Se ajunge la mimarea unei decrepitudini excesive, aproape penibile, ceea ce textul nu impunea defel. Aceasta nu ne împiedică să admirăm momentele de mare emoţie create de Maia Morgenstern, când îl încurajează pe şofer să pună mâna să citească, sau când îi declară că a fost singurul prieten din viaţa ei.
De altfel, cu acest din urmă moment ar fi trebuit ca regizorul să decidă, în mod autoritar, terminarea spectacolului, deoarece, în continuare, textul devine trenant şi repetitiv. […]
„Pollyanna şi Scarlett O’Hara” de Adrian Mihalache („Miss Daisy şi şoferul ei” de Alfred Uhry – Teatrul Evreiesc de Stat, Bucureşti)
Este o piesă sentimentală şi spirituală, fără mari ambiţii estetice, care prilejuieşte un spectacol emoţionant şi revigorant.
[…] Regizorul Claudiu Goga a reuşit să armonizeze jocul a doi actori remarcabili, Maia Morgenstern şi Mircea Rusu. A stăpânit‑o pe prima, l‑a stimulat pe al doilea, reuşind asfel să‑i facă să interacţioneze eficient din punct de vedere artistic. Cei doi au mai mai fost parteneri pe scena Teatrului Evreiesc de Stat, în Jocul regilor de Pavel Kohout, spectacol bun, de succes, în care, însă, subtila reacţie chimică dintre protagonişti nu s‑a produs, aşa cum s‑a întâmplat, din fericire, acum. Maia Morgenstern desface un evantai de mijloace de mare artă, prin care marchează evoluţia personajului. Ea arată, printr‑o gradaţie subtilă, cum miss Daisy se transformă progresiv, cum se îmblânzeşte, cum îmbătrâneşte. Şi‑a creat, însă, singură, dificultăţi, pe care regizorul ar fi putut să le înlăture. Acţiunea se întinde pe o perioadă de cca. un sfert de veac, la începutul căreia eroina avea cu puţin peste şaizeci de ani. Or, Maia Morgenstern se prezintă, din start, ca o femeie în ruină, fapt care o obligă la un tur de forţă pentru a juca etapele ulterioare de degradare. Se ajunge la mimarea unei decrepitudini excesive, aproape penibile, ceea ce textul nu impunea defel. Aceasta nu ne împiedică să admirăm momentele de mare emoţie create de Maia Morgenstern, când îl încurajează pe şofer să pună mâna să citească, sau când îi declară că a fost singurul prieten din viaţa ei.
De altfel, cu acest din urmă moment ar fi trebuit ca regizorul să decidă, în mod autoritar, terminarea spectacolului, deoarece, în continuare, textul devine trenant şi repetitiv. […]