Commedia dell’arte este un exerciţiu de virtuozitate pentru actorii Teatrului Masca, educaţi în spiritul unui teatru de expresie corporală şi al umorului burlesc. O echipă tânără, bine antrenată, care se implică în acest gen aparent simplu cu cea mai mare seriozitate, va umple mult timp sala de la Masca. Impresionant este sentimentul puternic de trupă adevărată, aproape compactă, cum de puţine ori ai ocazia să vezi pe scenele bucureştene, în stare să se susţină şi să susţină ritmul spectacolului, chiar dacă, inevitabil, unii sunt mai uşor de remarcat decât alţii. Această unitate a distribuţiei este poate şi meritul lui Mihai Mălaimare, directorul teatrului şi regizorul acestui spectacol.
Commedia dell’arte este un exerciţiu de virtuozitate pentru actorii Teatrului Masca, educaţi în spiritul unui teatru de expresie corporală şi al umorului burlesc.
O echipă tânără, bine antrenată, care se implică în acest gen aparent simplu cu cea mai mare seriozitate, va umple mult timp sala de la Masca. Impresionant este sentimentul puternic de trupă adevărată, aproape compactă, cum de puţine ori ai ocazia să vezi pe scenele bucureştene, în stare să se susţină şi să susţină ritmul spectacolului, chiar dacă, inevitabil, unii sunt mai uşor de remarcat decât alţii. Această unitate a distribuţiei este poate şi meritul lui Mihai Mălaimare, directorul teatrului şi regizorul acestui spectacol.
El a montat Slugă la doi stăpâni într-o viziune originală şi neaşteptată, transpune toată acţiunea în epoca flower-power, rămânând însă aproape de piesa lui Goldoni. Păstrează caracterele, dar le îmbracă în datele altor vremuri, iar costumele în linie modernă semnate de Sanda Mitache reuşesc să păstreze prin sugestie, culoare şi accesorii datele commediei dell’arte. Este destul de riscant jocul cromatic prin care se face distincţie între generaţii (bătrânii costumaţi de epocă şi cu masca specifică, iar tinerii în jeanşi şi haine din piele, purtând inscripţia „make love not war“), imagistic însă reuşeşte să susţină concepţia regizorală, alimentând spectacolul cu un ridicol proiectat unor personaje sau situaţii.
„Plăcerea de a spune o poveste” de Cristiana Gavrilă (Teatrul Masca – „Slugă la doi stăpâni” de Carlo Goldoni)
Commedia dell’arte este un exerciţiu de virtuozitate pentru actorii Teatrului Masca, educaţi în spiritul unui teatru de expresie corporală şi al umorului burlesc. O echipă tânără, bine antrenată, care se implică în acest gen aparent simplu cu cea mai mare seriozitate, va umple mult timp sala de la Masca. Impresionant este sentimentul puternic de trupă adevărată, aproape compactă, cum de puţine ori ai ocazia să vezi pe scenele bucureştene, în stare să se susţină şi să susţină ritmul spectacolului, chiar dacă, inevitabil, unii sunt mai uşor de remarcat decât alţii. Această unitate a distribuţiei este poate şi meritul lui Mihai Mălaimare, directorul teatrului şi regizorul acestui spectacol.
Commedia dell’arte este un exerciţiu de virtuozitate pentru actorii Teatrului Masca, educaţi în spiritul unui teatru de expresie corporală şi al umorului burlesc.
O echipă tânără, bine antrenată, care se implică în acest gen aparent simplu cu cea mai mare seriozitate, va umple mult timp sala de la Masca. Impresionant este sentimentul puternic de trupă adevărată, aproape compactă, cum de puţine ori ai ocazia să vezi pe scenele bucureştene, în stare să se susţină şi să susţină ritmul spectacolului, chiar dacă, inevitabil, unii sunt mai uşor de remarcat decât alţii. Această unitate a distribuţiei este poate şi meritul lui Mihai Mălaimare, directorul teatrului şi regizorul acestui spectacol.
El a montat Slugă la doi stăpâni într-o viziune originală şi neaşteptată, transpune toată acţiunea în epoca flower-power, rămânând însă aproape de piesa lui Goldoni. Păstrează caracterele, dar le îmbracă în datele altor vremuri, iar costumele în linie modernă semnate de Sanda Mitache reuşesc să păstreze prin sugestie, culoare şi accesorii datele commediei dell’arte. Este destul de riscant jocul cromatic prin care se face distincţie între generaţii (bătrânii costumaţi de epocă şi cu masca specifică, iar tinerii în jeanşi şi haine din piele, purtând inscripţia „make love not war“), imagistic însă reuşeşte să susţină concepţia regizorală, alimentând spectacolul cu un ridicol proiectat unor personaje sau situaţii.
[…]