Cred că pentru Mircea Morariu ziua are cel puţin 30 de ore şi nu doar 24, ca pentru mine, altfel nu‑mi explic cum reuşeşte să facă atâtea lucruri. Susţine cursuri de literatură franceză la Universitatea din Oradea, umblă prin ţară la festivaluri şi premiere, scrie despre spectacolele pe care le urmăreşte, îi apare în medie o carte pe an (în 2009, au fost trei volume!), cumpără, citeşte şi recenzează aproape tot ce se tipăreşte în materie de teatru şi literatură, urmăreşte talkshow‑uri şi ştie cam tot ce întâmplă în comunitatea artistică, oficial şi de prin culise. Cu ceva timp în urmă, mi‑a expediat un nou volum, Spectator cu bilet de favoare. 2010 – Un anteatral aşa cum l‑am văzut, o continuare editorială a unui tom precedent, 2009 –Un an teatral aşa cum l‑am văzut, ambele sub sigla Editurii Universităţii din Oradea.
Amândouă reunesc cronici risipite, în cvasimajoritate, prin diverse periodice cu profil cultural, acum orânduite cronologic în sumar. În Cuvântul înainte, Mircea Morariu enunţă, justificativ, această „partea a II‑a“ a crochiului cronicăresc a unor ani teatrali consecutivi, citând‑o, encomiastic, pe Alice Georgescu, preşedinta AICT România, mai precis un articol al său din Dilema veche. Şi consideraţiile sale şi afirmaţiile introductive ale lui Mircea Morariu sunt o schiţă de manifest personal al practicării criticii de teatru. Succinta lor poetică are un desen care postează actul de analiză estetică şi pe realizatorii ei în „tabăra creatorilor“, întrucât, scrie Mircea Morariu, „criticul de teatru nu mai este un extraneu artei spectacolului“ şi „am încercat să fiu artist… nu din ipostaza de suporter, nici din aceea de cenzor, ci din aceea de om căruia îi place să meargă la teatru şi să încerce să spună cât mai onest, mai limpede, mai convingător ceea ce a văzut acolo“.
“Oglinda critică” de Oltiţa Cîntec (“Spectator cu bilet de favoare” de Mircea Morariu)
Cred că pentru Mircea Morariu ziua are cel puţin 30 de ore şi nu doar 24, ca pentru mine, altfel nu‑mi explic cum reuşeşte să facă atâtea lucruri. Susţine cursuri de literatură franceză la Universitatea din Oradea, umblă prin ţară la festivaluri şi premiere, scrie despre spectacolele pe care le urmăreşte, îi apare în medie o carte pe an (în 2009, au fost trei volume!), cumpără, citeşte şi recenzează aproape tot ce se tipăreşte în materie de teatru şi literatură, urmăreşte talkshow‑uri şi ştie cam tot ce întâmplă în comunitatea artistică, oficial şi de prin culise. Cu ceva timp în urmă, mi‑a expediat un nou volum, Spectator cu bilet de favoare. 2010 – Un an teatral aşa cum l‑am văzut, o continuare editorială a unui tom precedent, 2009 – Un an teatral aşa cum l‑am văzut, ambele sub sigla Editurii Universităţii din Oradea.
Amândouă reunesc cronici risipite, în cvasimajoritate, prin diverse periodice cu profil cultural, acum orânduite cronologic în sumar. În Cuvântul înainte, Mircea Morariu enunţă, justificativ, această „partea a II‑a“ a crochiului cronicăresc a unor ani teatrali consecutivi, citând‑o, encomiastic, pe Alice Georgescu, preşedinta AICT România, mai precis un articol al său din Dilema veche. Şi consideraţiile sale şi afirmaţiile introductive ale lui Mircea Morariu sunt o schiţă de manifest personal al practicării criticii de teatru. Succinta lor poetică are un desen care postează actul de analiză estetică şi pe realizatorii ei în „tabăra creatorilor“, întrucât, scrie Mircea Morariu, „criticul de teatru nu mai este un extraneu artei spectacolului“ şi „am încercat să fiu artist… nu din ipostaza de suporter, nici din aceea de cenzor, ci din aceea de om căruia îi place să meargă la teatru şi să încerce să spună cât mai onest, mai limpede, mai convingător ceea ce a văzut acolo“.
(…)