La Deva, am descoperit nu numai un oraş neştiut de mine până în acea seară geroasă de ianuarie, dar şi existenţa unui veritabil „teatru de artă“, cu prilejul premierei „Inventatorul iubirii”, noua montare a lui Horaţiu Mihaiu.
La Deva, am descoperit nu numai un oraş neştiut de mine până în acea seară geroasă de ianuarie, dar şi existenţa unui veritabil „teatru de artă“, cu prilejul premierei Inventatorul iubirii, noua montare a lui Horaţiu Mihaiu. Era, deci, o descoperire
dublată de regăsirea „scenografului propriei regii“, cum este şi se consideră adesea el însuşi, reformulând astfel mai vechea definire a scenografiei ca „regia locului de joc“. Şi la Deva, Horaţiu Mihaiu ne‑a apărut într‑o incitantă continuitate de preocupări teatrale, stimulate iniţial de ecloziunea postmodernă, iar în ultimul timp, de perseverenţa programatică a repertoriului promovat, oriunde ar fi, de cunoscutul director McRanin, care nu se mulţumeşte uşor. Ceea ce se continuă, acum, la Deva, printr‑un spectacol de mişcare expresivă şi imagine semnificantă, are antecedente memorabile la Cluj‑Napoca, Râmnicu Vâlcea, Sfântu Gheorghe sau Târgovişte: evocarea, dorită de Horaţiu Mihaiu, a unor „experimente cruciale în istoria artelor plastice şi a spectacolului“, singulară pentru ţara noastră, dar, din păcate, trecător comentată de critică. Horaţiu Mihaiu a reuşit, într‑un fel sau altul, să‑i reprezinte succesiv, mai aproape de plastică ori de coregrafie, pe Mondrian, Picasso, Magritte, Brâncuşi, Miró – să‑i „urce pe scenă“, relevându‑le sensul dramatic al biografiei, tematica operei, cu sursele profunde, cu formele ei distincte, despre care, desigur, s‑a scris din belşug, dar în dinamica şi cromatica spectacolelor obţin o calitate emoţională aparte.
„O parafrază vizuală” de Ion Cazaban (Teatrul de Artă, Deva – „Inventatorul iubirii”, după Gherasim Luca)
La Deva, am descoperit nu numai un oraş neştiut de mine până în acea seară geroasă de ianuarie, dar şi existenţa unui veritabil „teatru de artă“, cu prilejul premierei „Inventatorul iubirii”, noua montare a lui Horaţiu Mihaiu.
La Deva, am descoperit nu numai un oraş neştiut de mine până în acea seară geroasă de ianuarie, dar şi existenţa unui veritabil „teatru de artă“, cu prilejul premierei Inventatorul iubirii, noua montare a lui Horaţiu Mihaiu. Era, deci, o descoperire
dublată de regăsirea „scenografului propriei regii“, cum este şi se consideră adesea el însuşi, reformulând astfel mai vechea definire a scenografiei ca „regia locului de joc“. Şi la Deva, Horaţiu Mihaiu ne‑a apărut într‑o incitantă continuitate de preocupări teatrale, stimulate iniţial de ecloziunea postmodernă, iar în ultimul timp, de perseverenţa programatică a repertoriului promovat, oriunde ar fi, de cunoscutul director McRanin, care nu se mulţumeşte uşor. Ceea ce se continuă, acum, la Deva, printr‑un spectacol de mişcare expresivă şi imagine semnificantă, are antecedente memorabile la Cluj‑Napoca, Râmnicu Vâlcea, Sfântu Gheorghe sau Târgovişte: evocarea, dorită de Horaţiu Mihaiu, a unor „experimente cruciale în istoria artelor plastice şi a spectacolului“, singulară pentru ţara noastră, dar, din păcate, trecător comentată de critică. Horaţiu Mihaiu a reuşit, într‑un fel sau altul, să‑i reprezinte succesiv, mai aproape de plastică ori de coregrafie, pe Mondrian, Picasso, Magritte, Brâncuşi, Miró – să‑i „urce pe scenă“, relevându‑le sensul dramatic al biografiei, tematica operei, cu sursele profunde, cu formele ei distincte, despre care, desigur, s‑a scris din belşug, dar în dinamica şi cromatica spectacolelor obţin o calitate emoţională aparte.
(…)