Vine un moment sau o vârstă când ai sentimentul că, fără să te părăseşti pe tine, poţi să faci mai mult pentru ceilalţi; şi cred că ăsta a fost gândul care m-a susţinut. Pentru că, aşa cum se ştie (sau nu), eu nu montez la Teatrul Naţional din Cluj. Lucrez pentru Teatru, pentru a consolida trupa, pentru a o face una dintre cele mai bune din teatrul românesc. Am sentimentul că, dacă aduc anumiţi regizori, dacă fac workshop-uri cu trupa, pot s-o cresc foarte repede: în trei sau cinci ani. După aceea, raţiunea de a accepta o funcţie administrativă se leagă de faptul că ţineam foarte tare să fac un fel de festival atipic, în care să promovez teatrul românesc, clujean. Dorinţa aceasta s-a concretizat în proiectul „Întâlnirile Internaţionale de la Cluj“. Ele sunt atipice, deoarece nu invităm spectacole din alte teatre, ca în alte festivaluri, ci jucăm doar producţiile Teatrului Naţional, sau ale celor care se asociază cu instituţia noastră; iar banii care s-ar consuma pe participarea unor spectacole din afară, sunt destinaţi invitării unui număr cât mai mare de regizori, oameni de cultură, programatori şi directori de festivaluri din ţară şi din lume, astfel încât „Întâlnirile“ să aibă şansa de a deveni un fel de forum, un loc privilegiat al conexiunilor, în urma cărora să rezulte coproducţii, turnee, schimburi culturale.
Mirela SANDU: Sunteţi un regizor cunoscut, profesor, scriitor. Cum de aţi acceptat să deveniţi director?
Mihai MĂNIUŢIU: Nu prea ştiu nici eu… Cred că vine un moment sau o vârstă când ai sentimentul că, fără să te părăseşti pe tine, poţi să faci mai mult pentru ceilalţi; şi cred că ăsta a fost gândul care m-a susţinut. Pentru că, aşa cum se ştie (sau nu), eu nu montez la Teatrul Naţional din Cluj. Lucrez pentru Teatru, pentru a consolida trupa, pentru a o face una dintre cele mai bune din teatrul românesc. Am sentimentul că, dacă aduc anumiţi regizori, dacă fac workshop-uri cu trupa, pot s-o cresc foarte repede: în trei sau cinci ani. După aceea, raţiunea de a accepta o funcţie administrativă se leagă de faptul că ţineam foarte tare să fac un fel de festival atipic, în care să promovez teatrul românesc, clujean. Dorinţa aceasta s-a concretizat în proiectul „Întâlnirile Internaţionale de la Cluj“. Ele sunt atipice, deoarece nu invităm spectacole din alte teatre, ca în alte festivaluri, ci jucăm doar producţiile Teatrului Naţional, sau ale celor care se asociază cu instituţia noastră; iar banii care s-ar consuma pe participarea unor spectacole din afară, sunt destinaţi invitării unui număr cât mai mare de regizori, oameni de cultură, programatori şi directori de festivaluri din ţară şi din lume, astfel încât „Întâlnirile“ să aibă şansa de a deveni un fel de forum, un loc privilegiat al conexiunilor, în urma cărora să rezulte coproducţii, turnee, schimburi culturale. Prin urmare, „Întâlnirile Internaţionale de la Cluj“ sunt un fel de focar important în sine, dar şi prin ceea ce dezvoltă în anii următori. În general, un festival este împlinit dacă aduce un număr important de spectacole, cu nume răsunătoare. În schimb, „Întâlnirile“ au un aspect actual şi unul proiectiv. În cadrul lor, este la fel de important ceea ce se întâmplă şi ceea ce se va întâmpla în viitorul apropiat.
M.S.: Sunteţi deja la a treia ediţie; s-au creat relaţii?
M.M.: Evident, s-a deblocat Teatrul; am făcut turnee în Serbia şi Italia; urmează să consolidăm relaţia cu Serbia şi cu Polonia; şi sper să facem un turneu mai lung în Irlanda. Am obţinut Marele Premiu la Belgrad, cu spectacolul Cealaltă moarte a Ioanei d’Arc de Stefan Tsanev. În perspectivă, avem regizori importanţi care urmează să colaboreze cu Teatrul Naţional. Cu programatorii şi directorii de festivaluri căutăm alte foruri de schimb cultural, dar, pentru ca toate astea să funcţioneze, trebuie să dovedim cât de buni suntem şi să nu ne sfiim să arătăm că avem ce oferi. Până acum, semnele sunt extrem de bune; sper să continuăm la fel de bine şi sper, de asemenea, să am suportul financiar necesar pentru a mări festivalul. În fiecare an i se adaugă o zi. Ambiţiile nu sunt foarte-foarte mari: nu am început cu şapte sau zece zile, ci cu trei; şi vreau să mă opresc la cinci zile, ca durată a „Întâlnirilor“, fiindcă este ideal pentru acest tip de eveniment. Aşadar, la anul aş dori să cresc de la patru la cinci zile. Asta, fireşte, dacă bugetul şi sponsorii ne-o vor permite.
M.S.: Prima ediţie a „Întâlnirilor“ a fost despre Gellu Naum. Cum aţi ajuns la Gellu Naum?
M.M.: Am o pasiune pentru poetul Gellu Naum, iar ca dramaturg l-am descoperit când am montat Exact în acelaşi timp, spectacol care a luat Premiul UNITER pentru regie. Ţineam foarte tare la dramaturgul suprarealist care a fost Gellu Naum, eram sincer fascinat de poet şi mi-am propus să încep „Întâlnirile“ cu un autor care e şi poet, şi dramaturg şi, în acelaşi timp, un fel de guru al poeziei şi prozei avangardiste româneşti. M-aş fi bucurat ca Gellu Naum să fie prezent şi să se bucure de celebrarea sa. Prima idee a fost ca, de fiecare dată, să dedicăm „Întâlnirile“ unei personalităţi. Iată, la a treia ediţie, revenim la această idee – pentru că la a doua ediţie am fost mai ezitanţi şi am făcut „Întâlnirile Est–vEst“, investigând, în principal, legăturile dintre Estul şi Vestul teatral al Europei. Această a treia ediţie i-am dedicat-o lui George Banu – o personalitate carismatică a teatrului mondial.
M.S.: Cum a decurs fiecare ediţie în parte?
M.M.: Când am făcut „Întâlnirile“ Gellu Naum, spectacolele prezentate au fost exclusiv de Gellu Naum. Pentru tema „Est–vEst“ am avut regizori din Occident, care au lucrat cu trupa noastră. Spectacolele au reflectat tema prin îmbinarea creatorilor dintre Est şi Vest. Acum, tema e pe deplin justificată de personalitatea teatrală copleşitoare a lui George Banu. El a fost un factor mai mult decât activ în realizarea programului „Întâlnirilor“. Practic, toate evenimentele care se desfăşoară la Muzeul de Artă sunt concepute de George Banu (secundat de directorul Muzeului, Călin Stegerean), iar spectacolele sunt inspirate de el. În ceea ce mă priveşte, am discutat de multe ori cu George Banu, care mi-a propus să montez un Brecht sau acest text pe care l-am ales imediat – Plugarul şi Moartea de Johannes von Tepl –, text pe care nu-l cunoşteam. Practic, George Banu mi-a pus textul în mână. Dacă nu aş fi făcut „Întâlnirile Internaţionale“ şi nu aş fi vorbit cu cel căruia i le-am dedicat, nu aş fi realizat acest spectacol. La fel, în urma discuţiilor cu George Banu, Gábor Tompa a ajuns la această personalitate emblematică a teatrului românesc – Aureliu Manea, despre care George Banu a scris în repetate rânduri, numindu-l „meteorul regiei româneşti“. A fost un moment de graţie atunci când Tompa s-a decis să realizeze Trilogia Manea. În cazul lui Silviu Purcărete, George Banu a sugerat un alt text, dar, prin ricoşeu, s-a ajuns la Eugène Ionesco. În cazul lui Alexandru Dabija, George Banu mi-a spus că i-a plăcut foarte tare Absolut, spectacolul de la Teatrul „Act“. Sandu a venit cu propunerea Sânziana şi Pepelea de Vasile Alecsandri şi, astfel, lucrurile au părut să se lege de la sine. Putem spune că Banu a girat toate spectacolele care au fost create pentru „Întâlnirile“ de anul acesta, la fel cum îi aparţin şi temele dezbaterilor publice şi mesele rotunde care au loc în cadrul Festivalului.
M.S.: Pe lângă evenimente, George Banu a sugerat şi invitaţii? M.M.: O parte dintre ei, mai cu seamă francezii. Sunt scriitori importanţi, directori de edituri sau de festivaluri.
M.S.: Din ce zone sunt ceilalţi invitaţi?
M.M.: Regizori – de care noi suntem interesaţi –, manageri de teatre, programatori pentru eventuale coproducţii şi turnee.
M.S.: Vorbeaţi de instituţii şi sponsori. Sunteţi deja la a treia ediţie. Există o instituţie care v-a sprijinit încă de la început?
M.M.: În primul şi în primul rând, trebuie spus că acest eveniment are posibilitatea de a exista pentru că este organizat de Ministerul Culturii şi Teatrul Naţional din Cluj. După aceea, de astă dată avem o susţinere esenţială din partea Primăriei Cluj-Napoca. Este prima oară când avem o susţinere puternică din partea acesteia şi a Consiliului local, deoarece proiectul nostru susţine candidatura oraşului la titlul de „Capitală Culturală Europeană“. Sperăm să avem în continuare acest suport, care poate garanta creşterea şi expansiunea evenimentului la cinci zile de existenţă anuală. După aceea, avem drept partener unic Banca Transilvania, care ne susţine în fiecare an; avem sprijinul BCR-ului şi, de astă dată, am avut şi sprijinul Institutului Francez. Acestora li se adaugă foarte mulţi prieteni ai Teatrului, care ne-au sponsorizat şi fără de care nu ne-am fi descurcat la fel de bine.
M.S.: Suntem într-o perioadă în care se tot taie bugetele. Cât de greu este să faci un festival în 2013?
M.M.: E foarte greu, nu greu. Ce-i mai rău este că trăieşti tot timpul în tensiune, întrebându-te dacă angajamentele pe care ţi le iei (mai cu seamă faţă de partenerii străini) vor putea fi menţinute. Pentru că asta pune la bătaie nu numai obrazul tău, ci şi al instituţiei şi al României. Asta e marea problemă pe care o am: să nu se spună că românii sunt neserioşi. Dar, anul acesta, datorită suportului Ministerului Culturii, care a intervenit cu o sumă care a compensat-o pe cea pe care nu am primit-o de la ICR, şi datorită aportului substanţial al Primăriei şi al Băncii Transilvania, plus sponsorii prieteni de care am pomenit, am putut să merg mai departe. E la limită, dar se poate. Eu fac parte dintre managerii care nu au jelania ca tehnică de obţinere a fondurilor. Dacă ajung să mă jeluiesc, atunci mai bine nu mai fac. În acelaşi timp, sper ca toţi factorii de decizie din Cultură să fie conştienţi că facem efortul pe care îl facem pentru a menţine imaginea foarte bună a culturii româneşti şi imaginea de excelenţă a teatrului nostru în lume. Dacă excelăm undeva în lume şi suntem foarte, foarte sus, este teatrul. Deci, zona în care suntem tari ar trebui ceva mai consecvent susţinută. Foarte mulţi oameni de teatru din străinătate sunt interesaţi de teatrul românesc, de coproducţii, ceea ce presupune şi participarea noastră financiară la un anume proiect. Nu poţi să le spui la nesfârşit că noi venim exclusiv cu talentul, iar ei trebuie să vină cu toţi banii.
M.S.: Este prima oară când vă asociaţi cu alte instituţii pentru „Întâlnirile Internaţionale de la Cluj“. De ce aţi făcut aceste parteneriate cu Teatrul Maghiar şi cu Muzeul de Artă?
M.M.: Nu din motive financiare, pentru că proiectul, în proporţie de 95%, este susţinut de Ministerul Culturii şi de Teatrul Naţional. Una dintre cărţile pe care le lansează George Banu în Festival se cheamă Iubire şi neiubire de teatru. Din iubire am ajuns la acest tip de asociere. George Banu este marele nostru prieten, şi nu cred că există cineva care are „dreptul exclusiv“ asupra lui Biţă. În Cluj există două Teatre puternice, la care Banu ţine, cu doi manageri care sunt vechi prieteni ai lui. Mi s-ar fi părut absurd să nu fie cooptat Teatrul Maghiar, cu Gábor Tompa şi András Visky. De asemenea, Biţă este un foarte rafinat cunoscător al artelor plastice şi un mare colecţionar, astfel că s-a impus de la sine colaborarea cu Muzeul de Artă şi cu directorul său, Călin Stegerean. Practic, toate instituţiile cu care George Banu are legături spirituale sunt prezente în această ediţie.
M.S.: Cum vedeţi, pe lângă acest festival, viitorul Teatrului? Care sunt următorii paşi în construcţia acestuia?
M.M.: Regizori importanţi, texte de succes, consolidarea continuă a trupei şi creşterea ei valorică. Când spun spectacole importante şi de succes, mă refer, de pildă, la Idiotul după Dostoievski – care e în momentul acesta marele succes de public –, La răscruce de vânturi după Emily Brontë, Sânziana şi Pepelea de Vasile Alecsandri, Cei doi gentlemeni din Verona şi Hamlet de William Shakespeare, Războiul Clovnilor de Eli Simon, Panglica lui Moebius de Robert Cohen etc. Pentru a avea succes de public, în Cluj, nu trebuie să cobori nivelul repertoriului. De asemenea, când spun deschiderea repertoriului, mă gândesc la musicaluri de foarte bună calitate – cum a făcut de pildă Ada Milea, creând Insula de Gellu Naum sau Cântece de iarnă.
M.S.: Ce credeţi că are special trupa Teatrului Naţional din Cluj?
M.M.: Cred că are o disponibilitate imensă. Dacă ne uităm la stilurile diferite în care lucrează, şi cum trec actorii de la o zi la alta la alt stil regizoral, cred că ceea ce îi defineşte în prezent este capacitatea de a se angaja 100% într-un proiect. Să treci de la Hamlet la Idiotul, de la Ce nemaipomenită aiureală! la Sânziana şiPepelea, de la Războiul Clovnilor la Panglica lui Moebius, chiar e o performanţă! Membrii Companiei devin în mod constant tot mai buni şi au deja o musculatură actoricească remarcabilă.
M.S.: Sunteţi director de doi ani şi jumătate. Cât din ceea ce v-aţi propus aţi putut realiza în această perioadă?
M.M.: Consolidarea sau formarea unei trupe care să aibă o personalitate distinctă durează între trei şi cinci ani. Sunt de doi ani şi jumătate director, iar trupa are deja personalitate, deci nu pot să fiu nemulţumit. Am făcut titluri foarte dificile, care au succes, aşa că sunt iarăşi mulţumit. Ce mă nemulţumeşte este că nu pot să angajez – să zicem – cam zece tineri pe care îi cunosc şi să le dau şansa de a lucra şi de a fi văzuţi. Sunt foarte mulţi tineri buni, care nu au posibilitatea să arate cât de buni sunt. Nemulţumirea ar fi că am prea puţine posturi de actori sau o prea mică posibilitate de a jongla cu colaboratorii, în sensul de a aduce şi alţi actori-colaboratori. Pentru că trupa este foarte muncită. Cred că e o politică prudentă să nu-ţi extenuezi membrii echipei…
Mihai Măniuţiu: „Întâlnirile de la Cluj au un aspect actual şi unul proiectiv“, interviu de Mirela Sandu
Vine un moment sau o vârstă când ai sentimentul că, fără să te părăseşti pe tine, poţi să faci mai mult pentru ceilalţi; şi cred că ăsta a fost gândul care m-a susţinut. Pentru că, aşa cum se ştie (sau nu), eu nu montez la Teatrul Naţional din Cluj. Lucrez pentru Teatru, pentru a consolida trupa, pentru a o face una dintre cele mai bune din teatrul românesc. Am sentimentul că, dacă aduc anumiţi regizori, dacă fac workshop-uri cu trupa, pot s-o cresc foarte repede: în trei sau cinci ani. După aceea, raţiunea de a accepta o funcţie administrativă se leagă de faptul că ţineam foarte tare să fac un fel de festival atipic, în care să promovez teatrul românesc, clujean. Dorinţa aceasta s-a concretizat în proiectul „Întâlnirile Internaţionale de la Cluj“. Ele sunt atipice, deoarece nu invităm spectacole din alte teatre, ca în alte festivaluri, ci jucăm doar producţiile Teatrului Naţional, sau ale celor care se asociază cu instituţia noastră; iar banii care s-ar consuma pe participarea unor spectacole din afară, sunt destinaţi invitării unui număr cât mai mare de regizori, oameni de cultură, programatori şi directori de festivaluri din ţară şi din lume, astfel încât „Întâlnirile“ să aibă şansa de a deveni un fel de forum, un loc privilegiat al conexiunilor, în urma cărora să rezulte coproducţii, turnee, schimburi culturale.
Mirela SANDU: Sunteţi un regizor cunoscut, profesor,
scriitor. Cum de aţi acceptat să deveniţi director?
Mihai MĂNIUŢIU: Nu prea ştiu nici eu… Cred că vine un moment
sau o vârstă când ai sentimentul că, fără să te părăseşti pe tine, poţi să faci
mai mult pentru ceilalţi; şi cred că ăsta a fost gândul care m-a susţinut.
Pentru că, aşa cum se ştie (sau nu), eu nu montez la Teatrul Naţional din Cluj.
Lucrez pentru Teatru, pentru a consolida trupa, pentru a o face una dintre cele
mai bune din teatrul românesc. Am sentimentul că, dacă aduc anumiţi regizori,
dacă fac workshop-uri cu trupa, pot s-o
cresc foarte repede: în trei sau cinci ani. După aceea, raţiunea de a accepta o
funcţie administrativă se leagă de faptul că ţineam foarte tare să fac un fel
de festival atipic, în care să promovez teatrul românesc, clujean. Dorinţa
aceasta s-a concretizat în proiectul „Întâlnirile
Internaţionale de la Cluj“. Ele sunt atipice, deoarece nu invităm spectacole
din alte teatre, ca în alte festivaluri, ci jucăm doar producţiile Teatrului Naţional,
sau ale celor care se asociază cu instituţia noastră; iar banii care s-ar
consuma pe participarea unor spectacole din afară, sunt destinaţi invitării
unui număr cât mai mare de regizori, oameni de cultură, programatori şi
directori de festivaluri din ţară şi din lume, astfel încât „Întâlnirile“ să
aibă şansa de a deveni un fel de forum, un loc
privilegiat al conexiunilor, în urma cărora să rezulte coproducţii, turnee,
schimburi culturale. Prin urmare, „Întâlnirile Internaţionale de la Cluj“ sunt
un fel de focar important în sine, dar şi prin ceea ce dezvoltă în anii
următori. În general, un festival este împlinit dacă aduce un număr important
de spectacole, cu nume răsunătoare. În schimb, „Întâlnirile“ au un aspect
actual şi unul proiectiv. În cadrul lor, este la fel de important ceea ce se
întâmplă şi ceea ce se va întâmpla în viitorul apropiat.
M.S.: Sunteţi deja la a treia ediţie; s-au
creat relaţii?
M.M.: Evident, s-a deblocat Teatrul; am făcut turnee
în Serbia şi Italia; urmează să consolidăm relaţia cu Serbia şi cu Polonia; şi
sper să facem un turneu mai lung în Irlanda. Am obţinut Marele Premiu la
Belgrad, cu spectacolul Cealaltă moarte a Ioanei
d’Arc de Stefan Tsanev. În
perspectivă, avem regizori importanţi care urmează să colaboreze cu Teatrul
Naţional. Cu programatorii şi directorii de festivaluri căutăm alte foruri de
schimb cultural, dar, pentru ca toate astea să funcţioneze, trebuie să dovedim
cât de buni suntem şi să nu ne sfiim să arătăm că avem ce oferi. Până acum,
semnele sunt extrem de bune; sper să continuăm la fel de bine şi sper, de
asemenea, să am suportul financiar necesar pentru a mări festivalul. În fiecare
an i se adaugă o zi. Ambiţiile nu sunt foarte-foarte mari: nu am început cu
şapte sau zece zile, ci cu trei; şi vreau să mă opresc la cinci zile, ca durată
a „Întâlnirilor“, fiindcă este ideal pentru acest tip de eveniment. Aşadar, la
anul aş dori să cresc de la patru la cinci zile. Asta, fireşte, dacă bugetul şi
sponsorii ne-o vor permite.
M.S.: Prima ediţie a „Întâlnirilor“ a fost
despre Gellu Naum. Cum aţi ajuns la Gellu Naum?
M.M.: Am o pasiune pentru poetul Gellu Naum, iar ca
dramaturg l-am descoperit când am montat Exact în
acelaşi timp, spectacol care a luat Premiul UNITER pentru
regie. Ţineam foarte tare la dramaturgul suprarealist care a fost Gellu Naum, eram
sincer fascinat de poet şi mi-am propus să încep „Întâlnirile“ cu un autor care
e şi poet, şi dramaturg şi, în acelaşi timp, un fel de guru al poeziei şi
prozei avangardiste româneşti.
M-aş fi bucurat ca Gellu Naum să fie prezent şi să se bucure de celebrarea sa.
Prima idee a fost ca, de fiecare dată, să dedicăm „Întâlnirile“ unei personalităţi.
Iată, la a treia ediţie, revenim la această idee – pentru că la a doua ediţie
am fost mai ezitanţi şi am făcut „Întâlnirile Est–vEst“, investigând, în
principal, legăturile
dintre Estul şi Vestul teatral al Europei. Această a treia ediţie i-am dedicat-o
lui George Banu – o personalitate carismatică a teatrului mondial.
M.S.: Cum a decurs fiecare ediţie în parte?
M.M.: Când am făcut „Întâlnirile“ Gellu Naum, spectacolele
prezentate au fost exclusiv de Gellu Naum. Pentru tema „Est–vEst“ am avut
regizori din Occident, care au lucrat cu trupa noastră. Spectacolele au
reflectat tema prin îmbinarea creatorilor dintre Est şi Vest. Acum, tema e pe
deplin justificată de personalitatea teatrală copleşitoare a lui George Banu.
El a fost un factor mai mult decât activ în realizarea
programului „Întâlnirilor“. Practic, toate evenimentele care se desfăşoară la
Muzeul de Artă sunt concepute de George Banu (secundat de directorul Muzeului, Călin
Stegerean), iar spectacolele sunt inspirate de el. În ceea ce mă priveşte, am discutat
de multe ori cu George Banu, care mi-a propus să montez un Brecht sau acest
text pe care l-am ales imediat – Plugarul şi
Moartea de Johannes von Tepl –, text
pe care nu-l cunoşteam. Practic, George Banu mi-a pus textul în mână. Dacă nu
aş fi făcut „Întâlnirile Internaţionale“ şi nu aş fi vorbit cu cel căruia i le-am
dedicat, nu aş fi realizat acest spectacol. La fel, în urma discuţiilor cu
George Banu, Gábor Tompa a ajuns la această personalitate emblematică a
teatrului românesc – Aureliu Manea, despre care George Banu a scris în repetate
rânduri, numindu-l „meteorul regiei româneşti“. A fost un moment de graţie
atunci când Tompa s-a decis să realizeze Trilogia Manea.
În cazul lui Silviu Purcărete, George Banu a sugerat un alt text, dar, prin
ricoşeu, s-a ajuns la Eugène Ionesco. În cazul lui Alexandru Dabija, George
Banu mi-a spus că i-a plăcut foarte tare Absolut,
spectacolul de
la Teatrul „Act“. Sandu a venit cu propunerea Sânziana
şi Pepelea de Vasile Alecsandri şi, astfel, lucrurile au
părut să se lege de la sine. Putem spune că Banu a girat toate spectacolele
care au fost create pentru „Întâlnirile“ de anul acesta, la fel cum îi aparţin
şi temele dezbaterilor publice şi mesele rotunde care au
loc în cadrul Festivalului.
M.S.: Pe lângă evenimente, George Banu a
sugerat şi invitaţii? M.M.: O parte dintre
ei, mai cu seamă francezii. Sunt scriitori importanţi, directori de edituri sau
de festivaluri.
M.S.: Din ce zone sunt ceilalţi invitaţi?
M.M.: Regizori – de care noi suntem interesaţi –, manageri
de teatre, programatori pentru eventuale coproducţii şi turnee.
M.S.: Vorbeaţi de instituţii şi sponsori.
Sunteţi deja la a treia ediţie. Există o instituţie care v-a sprijinit încă de
la început?
M.M.: În primul şi în primul rând, trebuie spus că
acest eveniment are posibilitatea de a exista pentru că este organizat de
Ministerul Culturii şi Teatrul Naţional din Cluj. După aceea, de astă dată avem
o susţinere esenţială din partea Primăriei Cluj-Napoca. Este prima oară când
avem o susţinere puternică din partea acesteia şi a Consiliului local, deoarece
proiectul nostru susţine candidatura oraşului la titlul de „Capitală Culturală
Europeană“. Sperăm să avem în continuare acest suport, care poate garanta
creşterea şi expansiunea evenimentului la cinci zile de existenţă anuală. După
aceea, avem drept partener unic Banca Transilvania, care ne susţine în fiecare
an; avem sprijinul BCR-ului şi, de astă dată, am avut şi sprijinul Institutului
Francez. Acestora li se adaugă foarte mulţi prieteni ai Teatrului, care ne-au
sponsorizat şi fără de care nu ne-am fi descurcat la fel de bine.
M.S.: Suntem într-o perioadă în care se tot
taie bugetele. Cât de greu este să faci un festival în 2013?
M.M.: E foarte greu, nu greu. Ce-i mai rău este că
trăieşti tot timpul în tensiune, întrebându-te dacă angajamentele pe care ţi le
iei (mai cu seamă faţă de partenerii străini) vor putea fi menţinute. Pentru că
asta pune la bătaie nu numai obrazul tău, ci şi al instituţiei şi al României.
Asta e marea problemă pe care o am: să nu se spună că românii sunt neserioşi.
Dar, anul acesta, datorită suportului Ministerului Culturii, care a intervenit cu
o sumă care a compensat-o pe cea pe care nu am primit-o de la ICR, şi datorită
aportului substanţial al Primăriei şi al Băncii Transilvania, plus sponsorii
prieteni de care am pomenit, am putut să merg mai departe. E la limită, dar se
poate. Eu fac parte dintre managerii care nu au jelania ca tehnică de obţinere
a fondurilor. Dacă ajung să mă jeluiesc, atunci mai bine nu mai fac. În acelaşi
timp, sper ca toţi factorii de decizie din Cultură să fie conştienţi că facem
efortul pe care îl facem pentru a menţine imaginea foarte bună a culturii
româneşti şi imaginea de excelenţă a teatrului nostru în lume. Dacă excelăm undeva
în lume şi suntem foarte, foarte sus, este teatrul. Deci, zona în care suntem
tari ar trebui ceva mai consecvent susţinută. Foarte mulţi oameni de teatru din
străinătate sunt interesaţi de teatrul românesc, de coproducţii, ceea ce
presupune şi participarea noastră financiară la un anume proiect. Nu poţi să le
spui la nesfârşit
că noi venim exclusiv cu talentul, iar ei trebuie să vină cu toţi banii.
M.S.: Este prima oară când vă asociaţi cu
alte instituţii pentru „Întâlnirile Internaţionale de la Cluj“. De ce aţi făcut
aceste parteneriate cu Teatrul Maghiar şi cu Muzeul de Artă?
M.M.: Nu din motive financiare, pentru că proiectul,
în proporţie de 95%, este susţinut de Ministerul Culturii şi de Teatrul
Naţional. Una dintre cărţile pe care le lansează George Banu în Festival se
cheamă Iubire şi neiubire de teatru.
Din iubire am ajuns la acest tip de asociere. George Banu este marele nostru
prieten, şi nu cred că există cineva care are „dreptul exclusiv“ asupra lui
Biţă. În Cluj există două Teatre
puternice, la care Banu ţine, cu doi manageri care sunt vechi prieteni ai lui. Mi
s-ar fi părut absurd să nu fie cooptat Teatrul Maghiar, cu Gábor Tompa şi
András Visky. De asemenea, Biţă este un foarte rafinat cunoscător al artelor
plastice şi un mare colecţionar, astfel că s-a impus de la sine colaborarea cu
Muzeul de Artă şi cu directorul său, Călin Stegerean. Practic, toate
instituţiile cu care George Banu are legături spirituale sunt prezente în
această ediţie.
M.S.: Cum vedeţi, pe lângă acest festival,
viitorul Teatrului? Care sunt următorii paşi în construcţia acestuia?
M.M.: Regizori importanţi, texte de succes,
consolidarea continuă a trupei şi creşterea ei valorică. Când spun spectacole
importante şi de succes, mă refer, de pildă, la Idiotul după Dostoievski – care e în momentul acesta
marele succes de public –, La răscruce de vânturi după
Emily Brontë, Sânziana şi Pepelea de
Vasile Alecsandri, Cei doi gentlemeni din Verona şi
Hamlet de William
Shakespeare, Războiul Clovnilor de Eli Simon, Panglica lui Moebius de Robert Cohen etc.
Pentru a avea succes de public, în Cluj, nu trebuie să cobori nivelul
repertoriului. De asemenea, când spun
deschiderea repertoriului, mă gândesc la
musicaluri de foarte bună calitate – cum
a făcut de pildă Ada Milea, creând Insula de Gellu Naum sau Cântece de iarnă.
M.S.: Ce
credeţi că are special trupa Teatrului Naţional din Cluj?
M.M.: Cred că
are o disponibilitate imensă. Dacă ne uităm la stilurile diferite în care
lucrează, şi cum trec actorii de la o zi la alta la alt stil regizoral, cred că
ceea ce îi defineşte în prezent este capacitatea de a se angaja 100% într-un
proiect. Să treci de la Hamlet la Idiotul,
de la Ce nemaipomenită aiureală! la Sânziana şi Pepelea,
de la Războiul Clovnilor la Panglica lui Moebius, chiar e o performanţă! Membrii Companiei devin în mod constant tot mai
buni şi au deja o musculatură actoricească remarcabilă.
M.S.: Sunteţi
director de doi ani şi jumătate. Cât din ceea ce v-aţi propus aţi putut realiza
în această perioadă?
M.M.: Consolidarea
sau formarea unei trupe care să aibă o personalitate distinctă durează între
trei şi cinci ani. Sunt de doi ani şi jumătate director, iar trupa are deja
personalitate, deci nu pot să fiu nemulţumit. Am făcut titluri foarte dificile,
care au succes, aşa că sunt iarăşi mulţumit. Ce mă nemulţumeşte este că nu pot să angajez – să zicem – cam zece tineri pe care îi cunosc şi să le dau
şansa de a lucra şi de a fi văzuţi. Sunt foarte mulţi tineri buni, care nu au
posibilitatea să arate cât de buni sunt. Nemulţumirea ar fi că am prea puţine
posturi de actori sau o prea mică posibilitate de a jongla cu colaboratorii, în
sensul de a aduce şi alţi actori-colaboratori. Pentru că trupa este foarte muncită. Cred că e o
politică prudentă să nu-ţi extenuezi membrii echipei…
Interviu de Mirela SANDU
Transcrierea: Bíró Árpád Levente