La cea de-a 51-a ediţii, Festivalul Internaţional de Teatru MESS de la Sarajevo, cel mai vechi din Balcani, îşi plasează intenţiile în viitor. Prin glasul directorului său, regizorul Dino Mustafic, MESS care a sărbătorit anul trecut 50 de ani de existenţă, fiinţând fără întrerupere din 1960 (chiar şi în perioada războiului), îşi proclamă tinereţea. Într-un cuvânt de deschidere plin de miez, cunoscutul om de teatru atribuie artei scenice un rol esenţial în prospectarea sensului lumii de mâine în ciuda faptului că cea de azi e confuză.
La cea de-a 51-a ediţii, Festivalul Internaţional de Teatru MESS de la Sarajevo, cel mai vechi din Balcani, îşi plasează intenţiile în viitor. Prin glasul directorului său, regizorul Dino Mustafic, MESS care a sărbătorit anul trecut 50 de ani de existenţă, fiinţând fără întrerupere din 1960 (chiar şi în perioada războiului), îşi proclamă tinereţea. Într-un cuvânt de deschidere plin de miez, cunoscutul om de teatru atribuie artei scenice un rol esenţial în prospectarea sensului lumii de mâine în ciuda faptului că cea de azi e confuză. Paradoxul mai e şi că „acest viitor se află tot în trecut, în eternitatea temelor pe care scena le îmbrăţişează de când se ştie făcând viaţa mai densă şi mai clară, schimbându-ne mereu imaginea despre lume în consens cu evoluţia ei“, zicea acelaşi Mustafic. De aici această „întoarcere în viitor“, slogan lansat de MESS la ediţia de faţă care am putea spune că s-a materializat încă de la debut. Mai întâi printr-un gest în apărarea culturii, respectiv protestul la adresa bugetului diminuat pentru care au semnalizat din sală sute de lanterne, apoi prin spectacolele incluse pe afiş, într-o policromie stilistică şi de mesaj potrivită cu eclectismul tot mai evident al secolului în care am intrat nu demult.
Pare ciudat să afirmi aceste tendinţe dintr-un loc atât de vechi al Europei. Sarajevo e în acelaşi timp un oraş aşezat la răscrucea mai multor culturi şi civilizaţii. Şi poate tocmai de aceea vocaţia sa tinde să devină premonitorie. Când l-am văzut prima oară într-un festival de iarnă, Sarajevo mi-a apărut doar ca un loc straniu, cu relief neprietenos, brăzdat pe atunci de cruci şi siluetele dezgolite ale caselor incendiate în 1992 (Biblioteca pierduse 90% din fondul de cărţi rare), celebru doar prin asasinatul care a declanşat Primul Război Mondial (despre uciderea ducelui Franz Ferdinand vorbeşte azi un muzeu). De fapt, oraşul e o aşezare de patrimoniu. Nu doar istoria lui impunătoare (a fost fondat prin secolul XIII de călugării franciscani), cât mai cu seamă destinul în mare parte dramatic fac din Sarajevo un model spiritual semnificativ pentru Balcani şi, de ce nu, pentru bătrâna Europă. Ortodocşi, catolici, musulmani, evrei îşi împart frăţeşte peticul ăsta de pământ după ce, e adevărat, a curs destul sânge pe tema etnică şi a disputelor teritoriale. Acum că pe străduţele înguste din oraşul vechi stau la o cafea turcească împreună, că larma bazarului îi absoarbe pe toţi, peisajul degajă armonie, iar oraşul e identificat în ghidurile turistice drept cel mai cosmopolit cu putinţă. În orice caz clopotele catedralelor impunătoare nu stânjenesc moscheea de alături, iar chemarea la rugăciune a muezinului se aude până în holurile spilcuite ale Hotelului „Europa“, al cărui aer habsburgic nu e mai puţin apreciat. Oricum te simţi mai confortabil aici decât în celebra La Mezquita din Cordoba, să zicem, unde catolicii şi musulmanii s-au concurat până la a-şi aşeza una într-alta bisericile.
Oraş al festivalurilor, pe de altă parte, Sarajevo atrage şi un imens public internaţional care-i stimulează suflul european. Film, jazz, design, folk, balet, modă, dar şi sesiuni de vânătoare, afaceri, turism ocupă calendarul întregului an.
“MESS 51 – o întoarcere în viitor” de Doina Papp (Festivalul de la Sarajevo)
La cea de-a 51-a ediţii, Festivalul Internaţional de Teatru MESS de la Sarajevo, cel mai vechi din Balcani, îşi plasează intenţiile în viitor. Prin glasul directorului său, regizorul Dino Mustafic, MESS care a sărbătorit anul trecut 50 de ani de existenţă, fiinţând fără întrerupere din 1960 (chiar şi în perioada războiului), îşi proclamă tinereţea. Într-un cuvânt de deschidere plin de miez, cunoscutul om de teatru atribuie artei scenice un rol esenţial în prospectarea sensului lumii de mâine în ciuda faptului că cea de azi e confuză.
La cea de-a 51-a ediţii, Festivalul Internaţional de Teatru MESS de la Sarajevo, cel mai vechi din Balcani, îşi plasează intenţiile în viitor. Prin glasul directorului său, regizorul Dino Mustafic, MESS care a sărbătorit anul trecut 50 de ani de existenţă, fiinţând fără întrerupere din 1960 (chiar şi în perioada războiului), îşi proclamă tinereţea. Într-un cuvânt de deschidere plin de miez, cunoscutul om de teatru atribuie artei scenice un rol esenţial în prospectarea sensului lumii de mâine în ciuda faptului că cea de azi e confuză. Paradoxul mai e şi că „acest viitor se află tot în trecut, în eternitatea temelor pe care scena le îmbrăţişează de când se ştie făcând viaţa mai densă şi mai clară, schimbându-ne mereu imaginea despre lume în consens cu evoluţia ei“, zicea acelaşi Mustafic. De aici această „întoarcere în viitor“, slogan lansat de MESS la ediţia de faţă care am putea spune că s-a materializat încă de la debut. Mai întâi printr-un gest în apărarea culturii, respectiv protestul la adresa bugetului diminuat pentru care au semnalizat din sală sute de lanterne, apoi prin spectacolele incluse pe afiş, într-o policromie stilistică şi de mesaj potrivită cu eclectismul tot mai evident al secolului în care am intrat nu demult.
Pare ciudat să afirmi aceste tendinţe dintr-un loc atât de vechi al Europei. Sarajevo e în acelaşi timp un oraş aşezat la răscrucea mai multor culturi şi civilizaţii. Şi poate tocmai de aceea vocaţia sa tinde să devină premonitorie. Când l-am văzut prima oară într-un festival de iarnă, Sarajevo mi-a apărut doar ca un loc straniu, cu relief neprietenos, brăzdat pe atunci de cruci şi siluetele dezgolite ale caselor incendiate în 1992 (Biblioteca pierduse 90% din fondul de cărţi rare), celebru doar prin asasinatul care a declanşat Primul Război Mondial (despre uciderea ducelui Franz Ferdinand vorbeşte azi un muzeu). De fapt, oraşul e o aşezare de patrimoniu. Nu doar istoria lui impunătoare (a fost fondat prin secolul XIII de călugării franciscani), cât mai cu seamă destinul în mare parte dramatic fac din Sarajevo un model spiritual semnificativ pentru Balcani şi, de ce nu, pentru bătrâna Europă. Ortodocşi, catolici, musulmani, evrei îşi împart frăţeşte peticul ăsta de pământ după ce, e adevărat, a curs destul sânge pe tema etnică şi a disputelor teritoriale. Acum că pe străduţele înguste din oraşul vechi stau la o cafea turcească împreună, că larma bazarului îi absoarbe pe toţi, peisajul degajă armonie, iar oraşul e identificat în ghidurile turistice drept cel mai cosmopolit cu putinţă. În orice caz clopotele catedralelor impunătoare nu stânjenesc moscheea de alături, iar chemarea la rugăciune a muezinului se aude până în holurile spilcuite ale Hotelului „Europa“, al cărui aer habsburgic nu e mai puţin apreciat. Oricum te simţi mai confortabil aici decât în celebra La Mezquita din Cordoba, să zicem, unde catolicii şi musulmanii s-au concurat până la a-şi aşeza una într-alta bisericile.
Oraş al festivalurilor, pe de altă parte, Sarajevo atrage şi un imens public internaţional care-i stimulează suflul european. Film, jazz, design, folk, balet, modă, dar şi sesiuni de vânătoare, afaceri, turism ocupă calendarul întregului an.
(…)