Este unul dintre cei mai fascinanţi şi discreţi actori. O combinaţia rară între artistul carismatic-misterios, intelectualul preocupat şi olteanul plin de umor, dar cu o piramidă sănătoasă a lucrurilor. Împărţit între teatru şi cinema, între pivniţa „ACT“-ului şi platourile de filmare, Marcel Iureş nu se declară nemulţumit de propria lui ţară, dar a obosit „să constate evidenţe“. Însă, fascinat de cultura română, „nu se lasă prăbuşit“. Despre evidenţe, dar mai ales despre teatru, în interviul ce urmează.
Este unul dintre cei mai fascinanţi şi discreţi actori. O combinaţia rară între artistul carismatic-misterios, intelectualul preocupat şi olteanul plin de umor, dar cu o piramidă sănătoasă a lucrurilor. Împărţit între teatru şi cinema, între pivniţa „ACT“-ului şi platourile de filmare, Marcel Iureş nu se declară nemulţumit de propria lui ţară, dar a obosit „să constate evidenţe“. Însă, fascinat de cultura română, „nu se lasă prăbuşit“. Despre evidenţe, dar mai ales despre teatru, în interviul ce urmează.
Cristiana Gavrilă: Vă propun o mică întoarcere în timp: începutul anilor ’90 şi înfiinţarea Teatrului ACT.
Marcel Iureş: Asta numiţi o mică întoarcere? Mie mi se pare o întoarcere enormă… A fost atunci un gest de o violenţă care, practic, m-a şocat. Mi-a trecut peste vreun an, dar atunci i-am simţit cumplit violenţa. Se întâmpla în Teatrul „Odeon“, unde domnul Vlad Mugur închegase o trupă foarte bună. Eu lucram cu Alexandru Dabija, care a fost – şi este – continuatorul lui. Nu vreau, acum, să intru în detalii, dar a fost stupefiant cum s-a spart tot ce se construise la „Odeon“. Începând cu a doua zi, am încercat să ne mutăm mintea şi să ne deplasăm gândurile de la ideea şi din ograda teatrului de Stat. Aşa s-a născut Teatrul ACT. La început a fost o fundaţie care voia să ofere un alt spaţiu teatrului. N-am ştiut niciodată cum va arăta sau cum va supravieţui el. Dar uite că sunt deja 16 ani de Teatru ACT! Nu cred că va îndrăzni cineva să ne dea afară de aici, ca să facă o simigerie sau o bucătărie iraniană… Adică, sper că nu… deşi trăim într-o lume în devălmăşie totală.
C.G.: Când aţi deschis acest drum, unde vă doreaţi să ducă? S-au împlinit acele gânduri?
M.I.: Era doar o conectare, ca formă teatrală, ca spaţiu teatral, la ceva ce se întâmpla de multă vreme în Occident. Teatrul ACT şi-a făcut treaba, din acest punct de vedere: a lăsat urme şi experienţe, începând de la ceea ce am făcut eu şi până la cel mai tânăr actor care a călcat în spaţiul acesta. A lăsat urme şi în public. Au fost momente când m-am îndoit: mi se părea un lucru mult peste puterile mele. M-am gândit că suntem ori în urma fenomenului, ori prea înaintea lui. Sunt clipe de rătăcire pe care le ai şi la tine în apartament, darămite într-o miniinstituţie. Însă, întotdeauna, au existat şi momente de glorie; nu mă refer doar la premii – care, desigur, îţi dau o stare de bine –, ci la reacţia publicului, la nevoia lui de a ne mărturisi bucuria întâlnirii. Gândurile, zâmbetul, emoţia cu care pleacă lumea (dintr-o pivniţă, până la urmă…) sunt cele mai importante.
C.G.: Există un ferment creativ puternic la Teatrul ACT. Cum s-a menţinutaceastă stare, în rândul artiştilor care vin aici?
M.I.: Libertatea te omoară, îţi rupe oasele dacă nu te organizezi perfect. Dovadă este ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Libertatea ne omoară zi de zi, indiferent că vorbim despre preşedintele ţării sau despre un copil de pe stradă. Pentru că e devălmăşie, iar libertatea înseamnă o rigoare infernală, chiar tragică. Dacă vreţi, mutând puţin lucrurile, asta ţine şi de spiritul Teatrului ACT. Îmi spuneaţi, înainte de a începe înregistrarea, că sunt actori care aici joacă într-un fel vizibil diferit de modul în care o fac în alte spaţii. Acesta este răspunsul: se intră liber, dar cu o condiţie: să pui un pariu pe tine însuţi şi să ai ceva de spus. Nu există nici măcar obligativitatea banului. Trebuie să ai ceva de zis, valabil aici şi nu în altă parte, adică în spaţiul ăsta de 120 de metri pătraţi, cu publicul aproape; să vorbeşti foarte corect limba română, s-o respecţi, să ştii că nu ai unde să te ascunzi, nici fizic, nici metafizic, nici lingvistic…
Toată libertatea aia mare se strânge într-un cerc foarte închis. Mai există şi libertatea de a te supune. Poate că asta este partea grea a libertăţii, iar dacă reuşeşti să te simţi liber pe coridorul ăsta îngust, înseamnă că eşti unde trebuie şi poţi să mergi mai departe. Sunt artişti care au trecut pe aici, dar nu au rezistat (sau nu au înţeles această libertate), iar alţii şi-au făcut imediat cuib la Teatrul „ACT“. Este un teatru independent în cel mai real sens al cuvântului. Şi cuvântul nu se referă la ceva în afara Statului, în afara culturii româneşti… Se referă la o stare de a fi, în primul rând. Trebuie să ne respectăm promisiunile pentru care am făcut acest spaţiu. Adică, să respectăm limba română, să nu-l înjurăm pe Dumnezeu… De fapt, altfel nici nu se poate: sunt lucruri de bun-simţ, căci dacă eşti un om cu picioarele pe pământ, îţi dai seama că în limba română nu poţi să înjuri şi să te răsteşti tot timpul.
C.G.: Este jignită pe scenă sau în spaţiul public limba română, astăzi?
M.I.: Să fim puţin mai îngăduitori, şi să zicem că sunt mai mulţi consumatori de proastă calitate decât creatori de limbă. Toată lumea consumă şi nu pune nimic în loc; parcă am fi la McDonald’s. Dar este o limbă solidă şi rezistă, fiindcă s-a lucrat vreo două sute de ani la ea. Se lucrează de pe la Alecsandri, de pe la Aron Pumnul… Ne anunţă Eminescu aceste lucruri, el fiind poate cel mai important între marii ei dulgheri. Cred că este o limbă complicată, grea; s-a născut asaltată din toate părţile de păsări migratoare sau sezoniere, care şi-au făcut cuib aici: mă refer la slavi, la turci, la greci, la evrei… Şi totuşi, într-o diagonală de la Sud-Vest până la Nord-Est, pe vreo mie şi ceva de kilometri, toată lumea înţelege pe toată lumea, deşi vorbim despre un imperiu lingvistic. Dacă trecem din Moldova în Transilvania, şi din Transilvania în Banat sau Oltenia, descoperim nişte ţări perfect distincte. Nici Euro nu le uneşte, nici PIB-ul: le uneşte doar limba şi cultura.
C.G.: Proiectul început alături de domnul Alexandru Dabija, la Teatrul ACT, inspirat din poveştile lui Creangă, este un astfel de exerciţiu lingvistic? Sau de redescoperire a limbii române prin poveste?
M.I.: Ivan Turbincă e o poveste pur mistică, religioasă. E un hohot de râs, dar sub el stă ascuns un abis. Scrie şi Culianu asta, în Gnozele Occidentului… Şi Capra cu trei iezi e tot aşa. Crima, lăcomia, cupiditatea sunt puse la loc de cinste… Dar pe ce? Pe un abis de foc. Efortul a fost în zona culturală simplă. Tezaurul a ceea ce numim România, astăzi, e în pământ moldovenesc. I-am propus domnului Dabija să încercăm să facem această celebră poveste moldovenească, de sorginte rusească, pe olteneşte. Personajul meu din Absolut! e un boschetar care vorbeşte olteneşte. E un nimeni, care îşi câştigă existenţa spunând povestea aceasta. Asta e tot. Şi aici stă şi marea cheie găsită: cine spune povestea. Când o citeşti, ţi-o spune autorul, când o livrezi publicului… trebuie să fie altfel spusă.
C.G.: Spectacolele Tearului ACT sunt gândite pentru un anumit tip de public? Sau publicul vine aici în funcţie de oferta Teatrului în anumite momente?
M.I.: Publicul a învăţat pe parcurs şi chiar s-a selectat. Sunt oameni care ne-au scris că le place experienţa aceasta, de a fi pe acelaşi plan cu o poveste, susţinută atât de aproape. Nu am pasiunea de a imortaliza în fotografii, dar ar fi interesant de văzut, în imagini, evoluţia publicului. Spaţiul fiind extrem de apropiat, de intim, oamenii erau atât de timizi încât puneau mâna la gură când râdeau. Sau aplaudau cu grija de a nu deranja, cumva. Sunt două acorduri, conectate între ele: unul al meu, al actorului, şi celălalt, al publicului. Sau este un dublu acordaj. Există însă un pericol al firescului, pentru actor, care îl poate face să dispară. Această apropiere poate induce în eroare: distanţa intimă te poate trage într-o confidenţialitate ce ţine mai mult de cotidian, iar apropierea faţă de public implică o altă convenţie şi ai nevoie de o tehnică specială, poate mai grea decât cea folosită pe o scenă clasică. E un efort enorm în a fi prezent, în a fi clar, în a „împinge“ textul, a-l adresa. Nu poţi folosi firescul din bucătăria ta, chiar dacă bucătăria ta e de dimensiunile Teatrului ACT. Şi pentru public, emoţiile au altă încărcătură când eşti martorul unui personaj care plânge la jumătate de metru de tine. E ceva cu totul atipic; nu pot să-i dau un nume.
C.G.: Au fost momente când această apropiere a dus la reacţii confuze din partea publicului? Când s-a rupt convenţia de teatru?
M.I.: S-a mai întâmplat. Şi am auzit, de multe ori, comentarii în zona aceasta… Dar toate suferă de o mare confuzie culturală. Foarte multă lume a citit sau a auzit celebra replică a lui Shakespeare: „Lumea toată e o scenă şi toţi oamenii-s actori.“ E o mare confuzie să extinzi asta. E valabil, dar opera de artă are nişte reguli, nişte legi. Nu poţi să zici că doi oameni care stau şi fumează unul lângă altul, iar unul dintre ei, la un moment dat, scuipă pe jos, fac teatru. Ca să fie artă, trebuie respectată o convenţie. Convenţia înseamnă regulă. Aristotel a spus-o acum două mii de ani. Au apărut o serie de creatori moderni care amestecă lucrurile şi habar nu au ce înseamnă regula. Aşa s-a născut, în America, happening-ul. Cineva a chemat jurnaliştii pe un câmp, a săpat o groapă timp de treizeci de minute, apoi a obosit, a dat cu sapa de pământ şi a explicat că asta a fost tot. Şi această experienţă poate fi expusă într-un insectar, dar arta nu este doar atât. Experiment înseamnă să încerci altceva. Fie să inventezi ceva ce n-a mai fost făcut, fie să adânceşti ceva ce a mai fost încercat. Acum, şi dacă îi pui mustăţi Giocondei, şi dacă samovarul cântă ca telefonul mobil, poţi să-l numeşti experiment.
C.G.: Cât de solicitantă este, pentru dumneavoastră, trecerea din pivniţa ACT-ului pe platoul de filmare sau în „luminile“ Hollywoodului?
M.I.: Sunt două meserii diferite, două împrejurări care nu au chiar nicio legătură între ele. Meseria de actor de teatru este baza de la care se porneşte şi în televiziune, şi în film. Sigur, există şcoli care te învaţă cum trebuie să joci la aparat, dar fundamentală tot starea actorului rămâne, tot povestea din care se „înşurubează“ el este baza. E vorba de emoţie, de ce faci lucrul acela aşa şi nu altfel. Există şi capcana posibilităţilor tehnice pe care le oferă filmul: o sumă de poze derulate cu 25 de cadre pe secundă, pe care domnul regizor le taie cum vrea el; dar ele poartă ceva din actor, o emoţie, o acţiune, un semn. În general, nu mă uit la filmele mele, tocmai ca să mă feresc de chestia asta. Oricum, regizorul face ce vrea, cum vrea. Monteurul, la fel. Am înţeles că de multe ori se alege, pentru nu ştiu ce sincron, o dublă cu o floare sau în funcţie de cum dă un căţel din coadă. Nici nu contează că tu, actorul, ai fost mai puţin inspirat în varianta aceea. La film, totul e să iasă bine tehnic. Or, în teatru, într-un rol, sunt stăpânul meu. Şi cârma, şi flacăra, sunt la mine. Filmul este un tip de artă convulsivă: trebuie să ai o anumită concentrare şi să fii bun pe timpul cât durează o dublă. Nu mai contează că aştepţi patru ore într-o rulotă, ca să intri la cadru şi să plângi. Şi nici că repeţi lucrul ăsta de patru sau de nouă ori – ceea ce nu-i normal… E natural să plângi şi de o sută de ori: am şi făcut-o în teatru, dar cu un element de continuitate, care lipseşte când ţi se cere să repeţi pentru că s-a greşit travlingul sau cineva nu ştie textul.
C.G.: Aţi făcut mult film în străinătate. Dar ştiu că aţi refuzat să jucaţi teatru la Londra. Este intrigant acest refuz…
M.I.: Nu mi s-a părut atractiv. De ce să joc pe scena Naţionalului din Londra, în limba engleză, când pot juca, în limba română, la mine acasă? Poate părea o întrebare retorică: englezii cu care am vorbit eu mi-au zis ca dă bine ca box-office, că pot fi văzut de nu ştiu cine… Pe mine nu m-a interesat asta. Poate doar aşa, ca o experienţă bizară… Dar nu am vrut să îmi dublez meseria din limba română cu una în limba engleză. Ar fi fost doar un surogat. Pot face asta regizorii, scenariştii, scenografii, dar eu, ca actor, sunt dependent de subsolurile limbii şi nu le pot accesa decât în limba română. În film nu simt asta, pentru că nu sunt chemat să joc un profesor universitar de la Oxford. Şi, dacă s-ar întâmpla, aş refuza, pentru că nu mi se pare cinstit…
C.G.: Din aceste motive, vi s-a întâmplat să refuzaţi un rol care v-ar fi putut interesa, în alte condiţii?
M.I.: Am avut grijă şi m-am ferit să ajung în situaţia asta. Însă mi s-a întâmplat să refuz nişte roluri mai mari, în faţa unora mai mici. Şi asta presupune că refuzi bani, că te iei de gât cu agenţii… În fine, lucruri complicate. Din afară, toate par răsfăţuri, luxuri. Dar nu sunt aşa. Se întâmplă, la un moment dat, să te intereseze mai mult ceva anume. Am văzut băieţi superbi, topiţi după o pitică sau după o grasă. Este şi asta o experienţă care le lipseşte, e un sentiment de care au nevoie, o efuziune…
C.G.: Este vreo experienţă, vreo zonă neîncercată, ca actor, pe care să o doriţi acum?
M.I.: E o meserie paradoxală: nu-ţi dai seama de ceea ce-ţi lipseşte decât atunci când atingi momentul ăla. Când te întâlneşti cu lucrul acela. E o continuă întrebare: de ce, cum, la ce bun – ceea ce facem noi. Şi nu mă refer numai la chestia asta de care mă ocup eu, actoria… La fel e şi-n viaţă. Îţi revin întrebări, uimiri, curiozităţi. O poveste se scrie toată viaţa: nu-i poţi pune punct şi să o reiei când vrei tu, ca în jocurile virtuale.
C.G.: Cetatea soarelui a fost primul spectacol jucat la ACT. Într-un interviu,povestiţi: „Nu ieşisem dintr-o utopie care era să ne frângă oasele sau chiar ni le-afrânt? […] Aveam ochii mari şi noi, actorii, şi publicul.“ Din 1998, s-a schimbat societatearomânească? Ar mai avea efect asupra publicului, acum?
M.I.: Seamănă cu ce ni se întâmplă nouă, deci cred că ar mai merge şi acum. M-am gândit să-l reiau, dar nu am făcut asta pentru că eu nu mai sunt acelaşi. Sigur, la noi, contextul dă o speranţă de viaţă milenară în rău – poate că şi-n bine –, dar noi trecem între timp şi nu mai credem în aceleaşi lucruri. Te şi plictiseşti să spui la nesfârşit că nu ne-am mişcat, de vreo 250 de ani, din locul unde ne-au lăsat Cuza şi Kogălniceanu, decât puţin, sub regi… E plictisitor să repeţi că trăim, ca mentalitate, într-un fel de ţarc comunist, unde mai trec unii şi ne mai aruncă ceva banane, ca la cimpanzei. Devine penibil ca, pe durata unei vieţi, să spui aceleaşi lucruri.
C.G.: Nu întrezăriţi nicio portiţă spre „în afara“ ţarcului?
M.I.: Ştiţi celebrul experiment cu cocoşul, căruia, dacă îi tragi o linie cu degetul pe pământ, el nu va mai trece niciodată de linia aia. Cam aşa se poartă foarte multe popoare (unele, chiar cu un mare grad de civilizaţie), şi de aceea nu cred că trebuie să ne mândrim, dar nici să punem capul în pământ. Singura soluţie e să ne vedem de treabă. Eu am treabă: mă trag dintr-o zonă pur valahă, unde piramida satului era foarte corect aşezată. Şi a ierarhiilor umane, şi a tradiţiei, şi a pământului, şi a animalelor. Când un om trecea pe o uliţă de mai multe ori, fără nimic în mână, din ce în ce mai beat, se spunea „ăla n-are nicio treabă“. Vorbim de constatare acum, da? 90% din cetăţenii României n-au nicio treabă. Cât poţi să constaţi chestia asta, trebuie, totuşi, ca măcar unii dintre noi să ne facem de treabă sau să ne facem treaba. Atâta cât putem, cât ne lasă impozitele, organizarea… În contextul în care Europa ne dă braţe de dosare cu aplicaţii de finanţări pentru păşuni, pentru tractoare, pentru animale… Cine le face pe astea? În România, învăţământul sistematic la ţară a apărut în vremea lui Cuza. Ţăranul român citeşte doar de 200 de ani, iar acum domnul Bill Gates zice că ne dă programe ca să implementăm biblioteca virtuală la ţară! Desfiinţăm şcoli cu duiumul, dar dotăm bibliotecile şcolare – probabil, pentru şoareci.
C.G.: Credeţi în expresia „rezistenţă prin cultură“? Nu seamănă a demagogie?
M.I.: În primul rând, nu înţeleg la ce se referă expresia asta. Vorbele le înţeleg: rezistăm prin cultură. Dar ăsta este un lucru firesc, aparţine naturii; orice om rezistă prin cultura personală, prin citit, prin creaţia culturală. Sunt foarte puţini cei care produc într-adevăr cultură. „Rezistenţa prin cultură“ seamănă cu un alt cuvânt: chintesenţă, despre care nu poţi să spui nimic. E a cincea esenţă? N-a gustat-o, n-a mirosit-o şi n-a băut-o nimeni. În schimb, rezistenţa prin cultură se pare că a adus nişte parale unora… Educaţia nu înseamnă numai să scrii şi să citeşti. Înseamnă, în primul rând, respect faţă de ceea ce crezi tu că e valoros. Şi, mai ales, faţă de familie. Toată lumea râde când aude povestea asta cu familia; ne gândim la Caragiale, care zice: „Patria e familia cea mare şi familia este patria cea mică.“ Dar el o zicea plângând, şi de aceea a şi pus replica asta în gura unui fante. TEATRULazi
C.G.: În ce măsură mai avem noi acces la aceste valori? Educaţie, respect, bun-simţ… Mai au aceşti termeni vreo putere sau semnificaţie în lumea noastră?
M.I.: Nu sunt un om nemulţumit de propria mea ţară sau de propria mea cultură. Doar obosesc constatând evidenţe; însă asta nu mă pune jos. Au ajuns instituţiile mai tari decât omul – decât un om, pur şi simplu. Sunt studii care vorbesc despre moartea părţii tandre, slabe, cea de mângâiat, a omului. Fiinţa este băgată într-o carapace. Facem ce facem, şi ne construim asta în jurul inimii, în jurul minţii. În jurul ideii de Stat, de naţiune. Şi marea luptă contemporană este să dai cu ciocanul în carapace: poate reuşeşti să mai spargi ceva. Am făcut ochii mari când am aflat că oamenii se ocupă cu vânzarea obiectelor virtuale şi că o doamnă s-a îmbogăţit din design de astfel de obiecte. Mi se pare ca efectul unei boli, toată povestea asta. Şi ideea de joc o înţeleg – sunt de meserie, cu asta mă ocup –, dar să plăteşti bani grei ca să ţi se facă o poşetă virtuală, pe care nu o vei atinge niciodată, n-am să pot înţelege.
C.G.: Se produc mutaţii legate de dorinţele oamenilor, sau lumea a ajuns într-un exces? Ce credeţi?
M.I.: Noi lucrăm cu obiecte care sunt gândite de unii să nu ne facă rău. S-a schimbat ideea de ceva ce-ţi face bine – care era o chestie religioasă, mistică, profundă –, cu grija de a nu-ţi face rău. Se uită partea umană, în toată povestea asta. Sacrul venea din nemijlocire, iar acum relaţiile noastre sunt mijlocite, în majoritatea lor. Este o întreagă psihologie care se modifică… Sunt studii despre impactul prezervativului în relaţiile sentimentale la adolescenţi. Această mijlocire exclude jumătate din pachetul natural al apropierii dintre o fată şi un băiat. Mai mult, se inversează ordinea: prima reacţie este de spaimă, atracţia este retezată în faţa dubiului. Cum să te înspăimânţi de o fată superbă?
C.G.: Într-o istorie personală, dumneavoastră cum aţi simţit etapele maturizării?
M.I.: Cu lipsurile la locul lor. Jumătate din viaţa mea s-a derulat sub comunism, deci cu lipsuri de informaţie, de modele… Am făcut modele din bătrânii noştri, din poveştile lor de prin războaie, din fugile lor de comunişti. Am făcut eroi din oameni care acum sunt numiţi laşi sau colaboraţionişti, dar care au ales umilinţa de genul ăsta, ca să ne crească pe noi. Ca să avem acum o brumă de ceva, ca să avem biblioteci, ca să avem ce mânca. Toată lumea vrea să fim la nivelul Angliei şi al Franţei. Nu putem fi nici mai mult, dar nici mai puţin decât ceea ce suntem. Aici avem noi o problemă, pentru că s-a reuşit cumva să ne considerăm mai puţin decât suntem în realitate.
C.G.: Daţi aceste exemple, dar în perioada aceea erau şi oameni care au avut reacţie. Cel puţin în teatru. Mă gândesc la Lucian Pintilie, Liviu Ciulei, David Esrig…
M.I.: Acestea sunt instituţii în formă de persoană. Ei ne-au dat enorm, iarlucrurile astea le purtăm cu noi, în gene, în felul cum rostim, în respectul pe care-lmai avem faţă de cultura română, faţă de limbă, faţa de ideea de profesie. N-a fostdegeaba ceea ce ne-au oferit ei. Poate că vă uimeşte ce se întâmplă pe Antena 1,cu „Teatrul s-a întors acasă“? N-aţi văzut? E bine de văzut, ca să ne lămurim undepoate ajunge în jos omul şi „arta“ românească. Spunem foarte uşor că încă avemmari actori, vorbim despre profesia noastră şi despre cum trebuie să o luăm înserios… Dar întoarcem pagina, şi pe dosul ei sunt drepturi. Numai drepturi: dreptulde a te exprima cu orice preţ, de a te hăhăi, de a-ţi bate joc de orice, de a te jucaîn derizoriu cu orice fel de valoare, de a te vinde oricum.
În imagine: Marcel Iureș la Chișinău, în octombrie 2011, fotografiat de Ramin Mazur
Marcel Iureş: „Libertatea înseamnă o rigoare infernală, chiar tragică“, interviu de Cristiana Gavrilă
Este unul dintre cei mai fascinanţi şi discreţi actori. O combinaţia rară între artistul carismatic-misterios, intelectualul preocupat şi olteanul plin de umor, dar cu o piramidă sănătoasă a lucrurilor. Împărţit între teatru şi cinema, între pivniţa „ACT“-ului şi platourile de filmare, Marcel Iureş nu se declară nemulţumit de propria lui ţară, dar a obosit „să constate evidenţe“. Însă, fascinat de cultura română, „nu se lasă prăbuşit“. Despre evidenţe, dar mai ales despre teatru, în interviul ce urmează.
Este unul dintre cei mai fascinanţi şi discreţi actori. O combinaţia rară între artistul carismatic-misterios, intelectualul preocupat şi olteanul plin de umor, dar cu o piramidă sănătoasă a lucrurilor. Împărţit între teatru şi cinema, între pivniţa „ACT“-ului şi platourile de filmare, Marcel Iureş nu se declară nemulţumit de propria lui ţară, dar a obosit „să constate evidenţe“. Însă, fascinat de cultura română, „nu se lasă prăbuşit“. Despre evidenţe, dar mai ales despre teatru, în interviul ce urmează.
Cristiana Gavrilă: Vă propun o mică întoarcere în timp: începutul anilor ’90 şi înfiinţarea Teatrului ACT.
Marcel Iureş: Asta numiţi o mică întoarcere? Mie mi se pare o întoarcere enormă… A fost atunci un gest de o violenţă care, practic, m-a şocat. Mi-a trecut peste vreun an, dar atunci i-am simţit cumplit violenţa. Se întâmpla în Teatrul „Odeon“, unde domnul Vlad Mugur închegase o trupă foarte bună. Eu lucram cu Alexandru Dabija, care a fost – şi este – continuatorul lui. Nu vreau, acum, să intru în detalii, dar a fost stupefiant cum s-a spart tot ce se construise la „Odeon“. Începând cu a doua zi, am încercat să ne mutăm mintea şi să ne deplasăm gândurile de la ideea şi din ograda teatrului de Stat. Aşa s-a născut Teatrul ACT. La început a fost o fundaţie care voia să ofere un alt spaţiu teatrului. N-am ştiut niciodată cum va arăta sau cum va supravieţui el. Dar uite că sunt deja 16 ani de Teatru ACT! Nu cred că va îndrăzni cineva să ne dea afară de aici, ca să facă o simigerie sau o bucătărie iraniană… Adică, sper că nu… deşi trăim într-o lume în devălmăşie totală.
C.G.: Când aţi deschis acest drum, unde vă doreaţi să ducă? S-au împlinit acele gânduri?
M.I.: Era doar o conectare, ca formă teatrală, ca spaţiu teatral, la ceva ce se întâmpla de multă vreme în Occident. Teatrul ACT şi-a făcut treaba, din acest punct de vedere: a lăsat urme şi experienţe, începând de la ceea ce am făcut eu şi până la cel mai tânăr actor care a călcat în spaţiul acesta. A lăsat urme şi în public. Au fost momente când m-am îndoit: mi se părea un lucru mult peste puterile mele. M-am gândit că suntem ori în urma fenomenului, ori prea înaintea lui. Sunt clipe de rătăcire pe care le ai şi la tine în apartament, darămite într-o miniinstituţie. Însă, întotdeauna, au existat şi momente de glorie; nu mă refer doar la premii – care, desigur, îţi dau o stare de bine –, ci la reacţia publicului, la nevoia lui de a ne mărturisi bucuria întâlnirii. Gândurile, zâmbetul, emoţia cu care pleacă lumea (dintr-o pivniţă, până la urmă…) sunt cele mai importante.
C.G.: Există un ferment creativ puternic la Teatrul ACT. Cum s-a menţinut această stare, în rândul artiştilor care vin aici?
M.I.: Libertatea te omoară, îţi rupe oasele dacă nu te organizezi perfect. Dovadă este ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Libertatea ne omoară zi de zi, indiferent că vorbim despre preşedintele ţării sau despre un copil de pe stradă. Pentru că e devălmăşie, iar libertatea înseamnă o rigoare infernală, chiar tragică. Dacă vreţi, mutând puţin lucrurile, asta ţine şi de spiritul Teatrului ACT. Îmi spuneaţi, înainte de a începe înregistrarea, că sunt actori care aici joacă într-un fel vizibil diferit de modul în care o fac în alte spaţii. Acesta este răspunsul: se intră liber, dar cu o condiţie: să pui un pariu pe tine însuţi şi să ai ceva de spus. Nu există nici măcar obligativitatea banului. Trebuie să ai ceva de zis, valabil aici şi nu în altă parte, adică în spaţiul ăsta de 120 de metri pătraţi, cu publicul aproape; să vorbeşti foarte corect limba română, s-o respecţi, să ştii că nu ai unde să te ascunzi, nici fizic, nici metafizic, nici lingvistic…
Toată libertatea aia mare se strânge într-un cerc foarte închis. Mai există şi libertatea de a te supune. Poate că asta este partea grea a libertăţii, iar dacă reuşeşti să te simţi liber pe coridorul ăsta îngust, înseamnă că eşti unde trebuie şi poţi să mergi mai departe. Sunt artişti care au trecut pe aici, dar nu au rezistat (sau nu au înţeles această libertate), iar alţii şi-au făcut imediat cuib la Teatrul „ACT“. Este un teatru independent în cel mai real sens al cuvântului. Şi cuvântul nu se referă la ceva în afara Statului, în afara culturii româneşti… Se referă la o stare de a fi, în primul rând. Trebuie să ne respectăm promisiunile pentru care am făcut acest spaţiu. Adică, să respectăm limba română, să nu-l înjurăm pe Dumnezeu… De fapt, altfel nici nu se poate: sunt lucruri de bun-simţ, căci dacă eşti un om cu picioarele pe pământ, îţi dai seama că în limba română nu poţi să înjuri şi să te răsteşti tot timpul.
C.G.: Este jignită pe scenă sau în spaţiul public limba română, astăzi?
M.I.: Să fim puţin mai îngăduitori, şi să zicem că sunt mai mulţi consumatori de proastă calitate decât creatori de limbă. Toată lumea consumă şi nu pune nimic în loc; parcă am fi la McDonald’s. Dar este o limbă solidă şi rezistă, fiindcă s-a lucrat vreo două sute de ani la ea. Se lucrează de pe la Alecsandri, de pe la Aron Pumnul… Ne anunţă Eminescu aceste lucruri, el fiind poate cel mai important între marii ei dulgheri. Cred că este o limbă complicată, grea; s-a născut asaltată din toate părţile de păsări migratoare sau sezoniere, care şi-au făcut cuib aici: mă refer la slavi, la turci, la greci, la evrei… Şi totuşi, într-o diagonală de la Sud-Vest până la Nord-Est, pe vreo mie şi ceva de kilometri, toată lumea înţelege pe toată lumea, deşi vorbim despre un imperiu lingvistic. Dacă trecem din Moldova în Transilvania, şi din Transilvania în Banat sau Oltenia, descoperim nişte ţări perfect distincte. Nici Euro nu le uneşte, nici PIB-ul: le uneşte doar limba şi cultura.
C.G.: Proiectul început alături de domnul Alexandru Dabija, la Teatrul ACT, inspirat din poveştile lui Creangă, este un astfel de exerciţiu lingvistic? Sau de redescoperire a limbii române prin poveste?
M.I.: Ivan Turbincă e o poveste pur mistică, religioasă. E un hohot de râs, dar sub el stă ascuns un abis. Scrie şi Culianu asta, în Gnozele Occidentului… Şi Capra cu trei iezi e tot aşa. Crima, lăcomia, cupiditatea sunt puse la loc de cinste… Dar pe ce? Pe un abis de foc. Efortul a fost în zona culturală simplă. Tezaurul a ceea ce numim România, astăzi, e în pământ moldovenesc. I-am propus domnului Dabija să încercăm să facem această celebră poveste moldovenească, de sorginte rusească, pe olteneşte. Personajul meu din Absolut! e un boschetar care vorbeşte olteneşte. E un nimeni, care îşi câştigă existenţa spunând povestea aceasta. Asta e tot. Şi aici stă şi marea cheie găsită: cine spune povestea. Când o citeşti, ţi-o spune autorul, când o livrezi publicului… trebuie să fie altfel spusă.
C.G.: Spectacolele Tearului ACT sunt gândite pentru un anumit tip de public? Sau publicul vine aici în funcţie de oferta Teatrului în anumite momente?
M.I.: Publicul a învăţat pe parcurs şi chiar s-a selectat. Sunt oameni care ne-au scris că le place experienţa aceasta, de a fi pe acelaşi plan cu o poveste, susţinută atât de aproape. Nu am pasiunea de a imortaliza în fotografii, dar ar fi interesant de văzut, în imagini, evoluţia publicului. Spaţiul fiind extrem de apropiat, de intim, oamenii erau atât de timizi încât puneau mâna la gură când râdeau. Sau aplaudau cu grija de a nu deranja, cumva. Sunt două acorduri, conectate între ele: unul al meu, al actorului, şi celălalt, al publicului. Sau este un dublu acordaj. Există însă un pericol al firescului, pentru actor, care îl poate face să dispară. Această apropiere poate induce în eroare: distanţa intimă te poate trage într-o confidenţialitate ce ţine mai mult de cotidian, iar apropierea faţă de public implică o altă convenţie şi ai nevoie de o tehnică specială, poate mai grea decât cea folosită pe o scenă clasică. E un efort enorm în a fi prezent, în a fi clar, în a „împinge“ textul, a-l adresa. Nu poţi folosi firescul din bucătăria ta, chiar dacă bucătăria ta e de dimensiunile Teatrului ACT. Şi pentru public, emoţiile au altă încărcătură când eşti martorul unui personaj care plânge la jumătate de metru de tine. E ceva cu totul atipic; nu pot să-i dau un nume.
C.G.: Au fost momente când această apropiere a dus la reacţii confuze din partea publicului? Când s-a rupt convenţia de teatru?
M.I.: S-a mai întâmplat. Şi am auzit, de multe ori, comentarii în zona aceasta… Dar toate suferă de o mare confuzie culturală. Foarte multă lume a citit sau a auzit celebra replică a lui Shakespeare: „Lumea toată e o scenă şi toţi oamenii-s actori.“ E o mare confuzie să extinzi asta. E valabil, dar opera de artă are nişte reguli, nişte legi. Nu poţi să zici că doi oameni care stau şi fumează unul lângă altul, iar unul dintre ei, la un moment dat, scuipă pe jos, fac teatru. Ca să fie artă, trebuie respectată o convenţie. Convenţia înseamnă regulă. Aristotel a spus-o acum două mii de ani. Au apărut o serie de creatori moderni care amestecă lucrurile şi habar nu au ce înseamnă regula. Aşa s-a născut, în America, happening-ul. Cineva a chemat jurnaliştii pe un câmp, a săpat o groapă timp de treizeci de minute, apoi a obosit, a dat cu sapa de pământ şi a explicat că asta a fost tot. Şi această experienţă poate fi expusă într-un insectar, dar arta nu este doar atât. Experiment înseamnă să încerci altceva. Fie să inventezi ceva ce n-a mai fost făcut, fie să adânceşti ceva ce a mai fost încercat. Acum, şi dacă îi pui mustăţi Giocondei, şi dacă samovarul cântă ca telefonul mobil, poţi să-l numeşti experiment.
C.G.: Cât de solicitantă este, pentru dumneavoastră, trecerea din pivniţa ACT-ului pe platoul de filmare sau în „luminile“ Hollywoodului?
M.I.: Sunt două meserii diferite, două împrejurări care nu au chiar nicio legătură între ele. Meseria de actor de teatru este baza de la care se porneşte şi în televiziune, şi în film. Sigur, există şcoli care te învaţă cum trebuie să joci la aparat, dar fundamentală tot starea actorului rămâne, tot povestea din care se „înşurubează“ el este baza. E vorba de emoţie, de ce faci lucrul acela aşa şi nu altfel. Există şi capcana posibilităţilor tehnice pe care le oferă filmul: o sumă de poze derulate cu 25 de cadre pe secundă, pe care domnul regizor le taie cum vrea el; dar ele poartă ceva din actor, o emoţie, o acţiune, un semn. În general, nu mă uit la filmele mele, tocmai ca să mă feresc de chestia asta. Oricum, regizorul face ce vrea, cum vrea. Monteurul, la fel. Am înţeles că de multe ori se alege, pentru nu ştiu ce sincron, o dublă cu o floare sau în funcţie de cum dă un căţel din coadă. Nici nu contează că tu, actorul, ai fost mai puţin inspirat în varianta aceea. La film, totul e să iasă bine tehnic. Or, în teatru, într-un rol, sunt stăpânul meu. Şi cârma, şi flacăra, sunt la mine. Filmul este un tip de artă convulsivă: trebuie să ai o anumită concentrare şi să fii bun pe timpul cât durează o dublă. Nu mai contează că aştepţi patru ore într-o rulotă, ca să intri la cadru şi să plângi. Şi nici că repeţi lucrul ăsta de patru sau de nouă ori – ceea ce nu-i normal… E natural să plângi şi de o sută de ori: am şi făcut-o în teatru, dar cu un element de continuitate, care lipseşte când ţi se cere să repeţi pentru că s-a greşit travlingul sau cineva nu ştie textul.
C.G.: Aţi făcut mult film în străinătate. Dar ştiu că aţi refuzat să jucaţi teatru la Londra. Este intrigant acest refuz…
M.I.: Nu mi s-a părut atractiv. De ce să joc pe scena Naţionalului din Londra, în limba engleză, când pot juca, în limba română, la mine acasă? Poate părea o întrebare retorică: englezii cu care am vorbit eu mi-au zis ca dă bine ca box-office, că pot fi văzut de nu ştiu cine… Pe mine nu m-a interesat asta. Poate doar aşa, ca o experienţă bizară… Dar nu am vrut să îmi dublez meseria din limba română cu una în limba engleză. Ar fi fost doar un surogat. Pot face asta regizorii, scenariştii, scenografii, dar eu, ca actor, sunt dependent de subsolurile limbii şi nu le pot accesa decât în limba română. În film nu simt asta, pentru că nu sunt chemat să joc un profesor universitar de la Oxford. Şi, dacă s-ar întâmpla, aş refuza, pentru că nu mi se pare cinstit…
C.G.: Din aceste motive, vi s-a întâmplat să refuzaţi un rol care v-ar fi putut interesa, în alte condiţii?
M.I.: Am avut grijă şi m-am ferit să ajung în situaţia asta. Însă mi s-a întâmplat să refuz nişte roluri mai mari, în faţa unora mai mici. Şi asta presupune că refuzi bani, că te iei de gât cu agenţii… În fine, lucruri complicate. Din afară, toate par răsfăţuri, luxuri. Dar nu sunt aşa. Se întâmplă, la un moment dat, să te intereseze mai mult ceva anume. Am văzut băieţi superbi, topiţi după o pitică sau după o grasă. Este şi asta o experienţă care le lipseşte, e un sentiment de care au nevoie, o efuziune…
C.G.: Este vreo experienţă, vreo zonă neîncercată, ca actor, pe care să o doriţi acum?
M.I.: E o meserie paradoxală: nu-ţi dai seama de ceea ce-ţi lipseşte decât atunci când atingi momentul ăla. Când te întâlneşti cu lucrul acela. E o continuă întrebare: de ce, cum, la ce bun – ceea ce facem noi. Şi nu mă refer numai la chestia asta de care mă ocup eu, actoria… La fel e şi-n viaţă. Îţi revin întrebări, uimiri, curiozităţi. O poveste se scrie toată viaţa: nu-i poţi pune punct şi să o reiei când vrei tu, ca în jocurile virtuale.
C.G.: Cetatea soarelui a fost primul spectacol jucat la ACT. Într-un interviu, povestiţi: „Nu ieşisem dintr-o utopie care era să ne frângă oasele sau chiar ni le-a frânt? […] Aveam ochii mari şi noi, actorii, şi publicul.“ Din 1998, s-a schimbat societatea românească? Ar mai avea efect asupra publicului, acum?
M.I.: Seamănă cu ce ni se întâmplă nouă, deci cred că ar mai merge şi acum. M-am gândit să-l reiau, dar nu am făcut asta pentru că eu nu mai sunt acelaşi. Sigur, la noi, contextul dă o speranţă de viaţă milenară în rău – poate că şi-n bine –, dar noi trecem între timp şi nu mai credem în aceleaşi lucruri. Te şi plictiseşti să spui la nesfârşit că nu ne-am mişcat, de vreo 250 de ani, din locul unde ne-au lăsat Cuza şi Kogălniceanu, decât puţin, sub regi… E plictisitor să repeţi că trăim, ca mentalitate, într-un fel de ţarc comunist, unde mai trec unii şi ne mai aruncă ceva banane, ca la cimpanzei. Devine penibil ca, pe durata unei vieţi, să spui aceleaşi lucruri.
C.G.: Nu întrezăriţi nicio portiţă spre „în afara“ ţarcului?
M.I.: Ştiţi celebrul experiment cu cocoşul, căruia, dacă îi tragi o linie cu degetul pe pământ, el nu va mai trece niciodată de linia aia. Cam aşa se poartă foarte multe popoare (unele, chiar cu un mare grad de civilizaţie), şi de aceea nu cred că trebuie să ne mândrim, dar nici să punem capul în pământ. Singura soluţie e să ne vedem de treabă. Eu am treabă: mă trag dintr-o zonă pur valahă, unde piramida satului era foarte corect aşezată. Şi a ierarhiilor umane, şi a tradiţiei, şi a pământului, şi a animalelor. Când un om trecea pe o uliţă de mai multe ori, fără nimic în mână, din ce în ce mai beat, se spunea „ăla n-are nicio treabă“. Vorbim de constatare acum, da? 90% din cetăţenii României n-au nicio treabă. Cât poţi să constaţi chestia asta, trebuie, totuşi, ca măcar unii dintre noi să ne facem de treabă sau să ne facem treaba. Atâta cât putem, cât ne lasă impozitele, organizarea… În contextul în care Europa ne dă braţe de dosare cu aplicaţii de finanţări pentru păşuni, pentru tractoare, pentru animale… Cine le face pe astea? În România, învăţământul sistematic la ţară a apărut în vremea lui Cuza. Ţăranul român citeşte doar de 200 de ani, iar acum domnul Bill Gates zice că ne dă programe ca să implementăm biblioteca virtuală la ţară! Desfiinţăm şcoli cu duiumul, dar dotăm bibliotecile şcolare – probabil, pentru şoareci.
C.G.: Credeţi în expresia „rezistenţă prin cultură“? Nu seamănă a demagogie?
M.I.: În primul rând, nu înţeleg la ce se referă expresia asta. Vorbele le înţeleg: rezistăm prin cultură. Dar ăsta este un lucru firesc, aparţine naturii; orice om rezistă prin cultura personală, prin citit, prin creaţia culturală. Sunt foarte puţini cei care produc într-adevăr cultură. „Rezistenţa prin cultură“ seamănă cu un alt cuvânt: chintesenţă, despre care nu poţi să spui nimic. E a cincea esenţă? N-a gustat-o, n-a mirosit-o şi n-a băut-o nimeni. În schimb, rezistenţa prin cultură se pare că a adus nişte parale unora… Educaţia nu înseamnă numai să scrii şi să citeşti. Înseamnă, în primul rând, respect faţă de ceea ce crezi tu că e valoros. Şi, mai ales, faţă de familie. Toată lumea râde când aude povestea asta cu familia; ne gândim la Caragiale, care zice: „Patria e familia cea mare şi familia este patria cea mică.“ Dar el o zicea plângând, şi de aceea a şi pus replica asta în gura unui fante. TEATRULazi
C.G.: În ce măsură mai avem noi acces la aceste valori? Educaţie, respect, bun-simţ… Mai au aceşti termeni vreo putere sau semnificaţie în lumea noastră?
M.I.: Nu sunt un om nemulţumit de propria mea ţară sau de propria mea cultură. Doar obosesc constatând evidenţe; însă asta nu mă pune jos. Au ajuns instituţiile mai tari decât omul – decât un om, pur şi simplu. Sunt studii care vorbesc despre moartea părţii tandre, slabe, cea de mângâiat, a omului. Fiinţa este băgată într-o carapace. Facem ce facem, şi ne construim asta în jurul inimii, în jurul minţii. În jurul ideii de Stat, de naţiune. Şi marea luptă contemporană este să dai cu ciocanul în carapace: poate reuşeşti să mai spargi ceva. Am făcut ochii mari când am aflat că oamenii se ocupă cu vânzarea obiectelor virtuale şi că o doamnă s-a îmbogăţit din design de astfel de obiecte. Mi se pare ca efectul unei boli, toată povestea asta. Şi ideea de joc o înţeleg – sunt de meserie, cu asta mă ocup –, dar să plăteşti bani grei ca să ţi se facă o poşetă virtuală, pe care nu o vei atinge niciodată, n-am să pot înţelege.
C.G.: Se produc mutaţii legate de dorinţele oamenilor, sau lumea a ajuns într-un exces? Ce credeţi?
M.I.: Noi lucrăm cu obiecte care sunt gândite de unii să nu ne facă rău. S-a schimbat ideea de ceva ce-ţi face bine – care era o chestie religioasă, mistică, profundă –, cu grija de a nu-ţi face rău. Se uită partea umană, în toată povestea asta. Sacrul venea din nemijlocire, iar acum relaţiile noastre sunt mijlocite, în majoritatea lor. Este o întreagă psihologie care se modifică… Sunt studii despre impactul prezervativului în relaţiile sentimentale la adolescenţi. Această mijlocire exclude jumătate din pachetul natural al apropierii dintre o fată şi un băiat. Mai mult, se inversează ordinea: prima reacţie este de spaimă, atracţia este retezată în faţa dubiului. Cum să te înspăimânţi de o fată superbă?
C.G.: Într-o istorie personală, dumneavoastră cum aţi simţit etapele maturizării?
M.I.: Cu lipsurile la locul lor. Jumătate din viaţa mea s-a derulat sub comunism, deci cu lipsuri de informaţie, de modele… Am făcut modele din bătrânii noştri, din poveştile lor de prin războaie, din fugile lor de comunişti. Am făcut eroi din oameni care acum sunt numiţi laşi sau colaboraţionişti, dar care au ales umilinţa de genul ăsta, ca să ne crească pe noi. Ca să avem acum o brumă de ceva, ca să avem biblioteci, ca să avem ce mânca. Toată lumea vrea să fim la nivelul Angliei şi al Franţei. Nu putem fi nici mai mult, dar nici mai puţin decât ceea ce suntem. Aici avem noi o problemă, pentru că s-a reuşit cumva să ne considerăm mai puţin decât suntem în realitate.
C.G.: Daţi aceste exemple, dar în perioada aceea erau şi oameni care au avut reacţie. Cel puţin în teatru. Mă gândesc la Lucian Pintilie, Liviu Ciulei, David Esrig…
M.I.: Acestea sunt instituţii în formă de persoană. Ei ne-au dat enorm, iar lucrurile astea le purtăm cu noi, în gene, în felul cum rostim, în respectul pe care-l mai avem faţă de cultura română, faţă de limbă, faţa de ideea de profesie. N-a fost degeaba ceea ce ne-au oferit ei. Poate că vă uimeşte ce se întâmplă pe Antena 1, cu „Teatrul s-a întors acasă“? N-aţi văzut? E bine de văzut, ca să ne lămurim unde poate ajunge în jos omul şi „arta“ românească. Spunem foarte uşor că încă avem mari actori, vorbim despre profesia noastră şi despre cum trebuie să o luăm în serios… Dar întoarcem pagina, şi pe dosul ei sunt drepturi. Numai drepturi: dreptul de a te exprima cu orice preţ, de a te hăhăi, de a-ţi bate joc de orice, de a te juca în derizoriu cu orice fel de valoare, de a te vinde oricum.
În imagine: Marcel Iureș la Chișinău, în octombrie 2011, fotografiat de Ramin Mazur