Justin Grad, neuitatul Aşchiuţă din emisiunile televizate din anii ’70, a împlinit venerabila vârstă de 90 de ani. Nu puţini oameni se pot lăuda cu o asemenea longevitate, dar şi mai puţini au farmecul, naturaleţea, nonşalanţa şi vitalitatea lui Justin Grad. A fost unul dintre acei păpuşari pentru care meseria era raţiunea lui de a exista. A jucat pe scena de la „Ţăndărică“, al cărei slujitor devotat a fost până la plecarea din România,o mulţime de roluri în spectacole de referinţă ca „Mâna cu cinci degete”, „Ala bala portocala”, „Eu şi materia moartă”, „Cabaretissimo”, „Cele trei neveste ale lui Don Cristobal”, pentru a enumera doar câteva titluri. Agil, inteligent, rafinat, cu mult umor, Justin a cucerit generaţii întregi de copii, părinţi şi bunici, înseninând copilăria atât de gri şi de searbădă din acei ani. L‑am cunoscut la primul lui drum în România, după Revoluţie şi m‑a cucerit cu tinereţea spiritului, dar şi a sufletului. Interviul l‑am realizat prin corespondenţă, rugându‑mă de el să se apuce să scrie. Mi‑am dorit ca aceste gânduri venite de departe să creioneze portretul unui om dedicat acestui gen care a avut vedetele sale. Justin Grad a fost una dintre ele şi va rămâne mereu un om modest care iubeşte România chiar de la depărtare.
[…]
R.T.: Cum era Teatrul „Ţăndărică“ când te‑ai angajat? Atmosfera, oamenii?
J.G.: Teatrul era un şantier de lucru, în plină efervescenţă, condus de Margareta Niculescu cu o mână de fier, cu o inteligenţă sclipitoare, cu o putere de muncă şi stăpânire de sine uluitoare. Nu ridica tonul niciodată, dar era, întotdeauna, categorică. Ansamblul în totalitatea lui avea un nivel cultural ridicat, se muncea cu plăcere şi abnegaţie pentru reuşita teatrului şi a valorii lui artistice. La o întâlnire cu marele actor rus Cerkasov, doamna Bulandra l‑a întrebat cum se poate realiza un spectacol de valoare şi de succes. „Text, actori şi regizori de înaltă calificare profesională“. De altfel, asta a fost şi deviza Margaretei Niculescu: solicita valori din toate domeniile de activitate. Pascal Bentoiu, Henry Mălineanu compuneau muzică specială ca pentru film. Regizori de ţinută: Marieta Sadova, Ginel Teodorescu, Radu Penciulescu, Silviu Purcărete şi alţii. Când printre actorii teatrului nu se găsea vocea corespunzătoare pentru un rol important, invita vârfuri din teatrul dramatic: Alexandru Giugaru, Ion Finteşteanu, Marcel Anghelescu, Maria Tănase, Stela Popescu etc. Şi să nu uităm de spectacolele de la 9 jumătate, seara, când teatrele stingeau lumina, la „Ţăndărică“ se aprindeau, iar intelectualitatea şi tot ce avea mai de preţ Bucureştiul îşi dădea întâlnire la acele spectacole de dans, de muzică şi poezie cu Miriam Răducanu, Gigi Căciuleanu, ca să enumăr pe doi dintre ei. Aşa a fost perioada „de aur“ a teatrului Ţăndărică, creată de inventivitatea Margaretei Niculescu.
[…]
R.T.: Cum ai caracteriza perioada de după plecarea din ţară?
J.G.: A fost o surpriză plăcută! Am fost trimis de teatru în Tahiti, la cererea directoarei Casei de cultură de pe insulă, ca să formez o echipă de păpuşari din funcţionarii instituţiei. Cu echipa astfel formată am pus în scenă spectacole de succes pe care le‑am jucat în insulele Marchize, în Bora‑Bora, culminând cu festivalul „Atlanticului de sud“ din Noua Zeelandă. Timpul a trecut minunat în acest peisaj exotic şi după patru ani am ajuns în Norvegia, cu un nou contract, jucând „Peer Gynt“ în regia Margaretei Niculescu. Am făcut turnee superbe, înconjurând Norvegia de patru ori: am admirat fiordurile, cirezile de reni pe câmpurile albe ale Laponiei, am cunoscut nopţile albe şi am ajuns în cel mai nordic punct al ţării, Kirkenes, în Oceanul Îngheţat. Au mai trecut doi ani şi alţi doi la Paris, unde fosta mea directoare de scenă Rennée George Silviu încerca să facă un teatru. N‑a reuşit însă! În 1983, am avut un contract la Tel Aviv de unde nu am mai revenit decât după Revoluţie. Eu nu am plecat cu gândul să nu mă mai întorc. Chiria garsonierei mele, telefonul şi procentul de 12% din salariu au fost achitate la zi. Când prietenii mei mi‑au spus: „Rămâi acolo unde eşti, situaţia în ţară e dezastruoasă şi n‑ai să te mai poţi acomoda după anii petrecuţi dincolo de cealaltă parte a cortinei“.
Justin Grad: „N-am regrete“, interviu de Raluca Tulbure
Justin Grad, neuitatul Aşchiuţă din emisiunile televizate din anii ’70, a împlinit venerabila vârstă de 90 de ani. Nu puţini oameni se pot lăuda cu o asemenea longevitate, dar şi mai puţini au farmecul, naturaleţea, nonşalanţa şi vitalitatea lui Justin Grad. A fost unul dintre acei păpuşari pentru care meseria era raţiunea lui de a exista. A jucat pe scena de la „Ţăndărică“, al cărei slujitor devotat a fost până la plecarea din România,o mulţime de roluri în spectacole de referinţă ca „Mâna cu cinci degete”, „Ala bala portocala”, „Eu şi materia moartă”, „Cabaretissimo”, „Cele trei neveste ale lui Don Cristobal”, pentru a enumera doar câteva titluri. Agil, inteligent, rafinat, cu mult umor, Justin a cucerit generaţii întregi de copii, părinţi şi bunici, înseninând copilăria atât de gri şi de searbădă din acei ani. L‑am cunoscut la primul lui drum în România, după Revoluţie şi m‑a cucerit cu tinereţea spiritului, dar şi a sufletului. Interviul l‑am realizat prin corespondenţă, rugându‑mă de el să se apuce să scrie. Mi‑am dorit ca aceste gânduri venite de departe să creioneze portretul unui om dedicat acestui gen care a avut vedetele sale. Justin Grad a fost una dintre ele şi va rămâne mereu un om modest care iubeşte România chiar de la depărtare.
[…]
R.T.: Cum era Teatrul „Ţăndărică“ când te‑ai angajat? Atmosfera, oamenii?
J.G.: Teatrul era un şantier de lucru, în plină efervescenţă, condus de Margareta Niculescu cu o mână de fier, cu o inteligenţă sclipitoare, cu o putere de muncă şi stăpânire de sine uluitoare. Nu ridica tonul niciodată, dar era, întotdeauna, categorică. Ansamblul în totalitatea lui avea un nivel cultural ridicat, se muncea cu plăcere şi abnegaţie pentru reuşita teatrului şi a valorii lui artistice. La o întâlnire cu marele actor rus Cerkasov, doamna Bulandra l‑a întrebat cum se poate realiza un spectacol de valoare şi de succes. „Text, actori şi regizori de înaltă calificare profesională“. De altfel, asta a fost şi deviza Margaretei Niculescu: solicita valori din toate domeniile de activitate. Pascal Bentoiu, Henry Mălineanu compuneau muzică specială ca pentru film. Regizori de ţinută: Marieta Sadova, Ginel Teodorescu, Radu Penciulescu, Silviu Purcărete şi alţii. Când printre actorii teatrului nu se găsea vocea corespunzătoare pentru un rol important, invita vârfuri din teatrul dramatic: Alexandru Giugaru, Ion Finteşteanu, Marcel Anghelescu, Maria Tănase, Stela Popescu etc. Şi să nu uităm de spectacolele de la 9 jumătate, seara, când teatrele stingeau lumina, la „Ţăndărică“ se aprindeau, iar intelectualitatea şi tot ce avea mai de preţ Bucureştiul îşi dădea întâlnire la acele spectacole de dans, de muzică şi poezie cu Miriam Răducanu, Gigi Căciuleanu, ca să enumăr pe doi dintre ei. Aşa a fost perioada „de aur“ a teatrului Ţăndărică, creată de inventivitatea Margaretei Niculescu.
[…]
R.T.: Cum ai caracteriza perioada de după plecarea din ţară?
J.G.: A fost o surpriză plăcută! Am fost trimis de teatru în Tahiti, la cererea directoarei Casei de cultură de pe insulă, ca să formez o echipă de păpuşari din funcţionarii instituţiei. Cu echipa astfel formată am pus în scenă spectacole de succes pe care le‑am jucat în insulele Marchize, în Bora‑Bora, culminând cu festivalul „Atlanticului de sud“ din Noua Zeelandă. Timpul a trecut minunat în acest peisaj exotic şi după patru ani am ajuns în Norvegia, cu un nou contract, jucând „Peer Gynt“ în regia Margaretei Niculescu. Am făcut turnee superbe, înconjurând Norvegia de patru ori: am admirat fiordurile, cirezile de reni pe câmpurile albe ale Laponiei, am cunoscut nopţile albe şi am ajuns în cel mai nordic punct al ţării, Kirkenes, în Oceanul Îngheţat. Au mai trecut doi ani şi alţi doi la Paris, unde fosta mea directoare de scenă Rennée George Silviu încerca să facă un teatru. N‑a reuşit însă! În 1983, am avut un contract la Tel Aviv de unde nu am mai revenit decât după Revoluţie. Eu nu am plecat cu gândul să nu mă mai întorc. Chiria garsonierei mele, telefonul şi procentul de 12% din salariu au fost achitate la zi. Când prietenii mei mi‑au spus: „Rămâi acolo unde eşti, situaţia în ţară e dezastruoasă şi n‑ai să te mai poţi acomoda după anii petrecuţi dincolo de cealaltă parte a cortinei“.
[…]
În imagine: împreună cu Margareta Niculescu