Cea de-a XIX-a ediţie a Festivalului Naţional de Teatru a avut loc în perioada 31 octombrie–8 noiembrie 2009, într-un an de criză economică şi financiară. O criză pe care analiştii economici şi politici au diagnosticat-o şi au anunţat-o cu maximă seriozitate încă din a doua jumătate a anului 2008, dar pe care guvernanţii de la Bucureşti, clasa politică în general au tratat-o îndelung şi inconştient cu superioară şi păguboasă indiferenţă…
1. Cea de-a XIX-a ediţie a Festivalului Naţional de Teatru a avut loc în perioada 31 octombrie–8 noiembrie 2009, într-un an de criză economică şi financiară. O criză pe care analiştii economici şi politici au diagnosticat-o şi au anunţat-o cu maximă seriozitate încă din a doua jumătate a anului 2008, dar pe care guvernanţii de la Bucureşti, clasa politică în general au tratat-o îndelung şi inconştient cu superioară şi păguboasă indiferenţă. Ameţiţi de creşterea economică din anii din urmă (eram asiguraţi că economia naţională „duduie“), o creştere economică bazată nu pe dezvoltare, nu pe producţie, ci pe consum şi pe bani aduşi din afară de românii plecaţi peste hotare în căutarea fericirii şi a unui loc de muncă mai bine plătit, decidenţii de pe meleagurile mioritice nu s-au preocupat deloc de adoptarea unor măsuri anticriză: au făcut promisiuni cu nemiluita, au cheltuit ori au angajat cheltuieli cu veselă inconştienţă şi au indus în conştiinţa populaţiei ideea că iluzoria promisiune cu trăitul bine a devenit realitate, că totul e bine şi că o să fie şi mai bine. Cam la fel cum procedau Nicolae Ceauşescu şi pseudo-planificatorii economiei de comandă. Aşa s-a făcut că a XVIII-a ediţie a Festivalului Naţional de Teatru, cea din 2008, a beneficiat de un buget incredibil de mare, atât de mare încât cei însărcinaţi cu împărţirea lui mai-mai că s-au văzut în situaţia de a nu mai şti ce să facă cu banii. Au fost invitate o mulţime de spectacole din străinătate, atât de multe încât Festivalul a fost unul internaţional, oferta românească fiind, în schimb, minimală şi sufocată, asta ca nu cumva cineva să fie acuzat de naţionalism. Au fost, de asemenea, poftite tot felul de personalităţi, mai ales de ieri, dar şi de azi ale teatrului european şi nu numai, programatori, artişti, teoreticieni, au fost tipărite cărţi mai bune sau mai rele, oferite gratuit tuturor invitaţilor care, pentru „a vedea“ mai bine, au primit tot felul de cadouri, inclusiv o sticlă de vin, marca FNT, neîndoielnic spre a li se înlesni „claritatea“ privirii. Trupele selecţionate au primit onorarii considerabile, pe pofta inimii (cele din străinătate) sau decente (cele indigene), staful organizatoric a fost mai stufos ca niciodată, nu neapărat şi mai eficient, confirmând astfel vechea poveste de la manutanţă unde mulţi lucrează şi puţini muncesc. În fine, lumea a plecat acasă cu ideea că românii o duc bine, doar cu teatrul stau ceva mai prost. Şi asta din motive pe care le-am detaliat în analiza de anul trecut şi asupra cărora nu mai e cazul să revin.
Iată însă că prin ianuarie–februarie 2009, îndată după ce au ieşit din beţia sărbătorilor şi din nenumăratele acţiuni de socializare pedelisto-pediste, guvernanţii români au înţeles că nu mai e timp de euforie şi că, de fapt, e criză. Au anunţat pe un ton marţial reduceri bugetare masive, chiar dacă multe au fost doar pe hârtie şi la televiziune, că doar politicianul român e, înainte de orice, prototipul omului-televizor, preocupat mai întâi de numărul camerei de filmat ce îl are în vedere şi mai puţin de substanţa şi adevărul zicerilor sale. Şi pentru că nimic nu e nou sub soare, conform vechilor obiceiuri moştenite de la „odios“ şi de la „sinistra lui soţie“, cel mai vârtos s-a tăiat de la învăţământ şi de la cultură. Adică de la „sectoarele“ cele mai copleşite până atunci cu promisiuni. Asta însemna, în consecinţă, şi că întreg sistemul festivalier din România va fi afectat, că toţi cei implicaţi în manifestări de cultură teatrală vor fi nevoiţi să îşi reevalueze planurile, să măsoare de două ori şi să taie o singură dată. Dar, cum speranţa moare ultima, cum pe la noi, în ciuda evidenţelor, mai persistă iluzia „rectificărilor bugetare pozitive“, directorul artistic şi selecţionerul unic al Festivalului Naţional de Teatru, criticul de teatru Cristina Modreanu, a sperat şi… a vizitat. Nu doar teatrele româneşti, ci şi pe cele din străinătate, convinsă fiind că latura internaţională a ediţiei din 2009 va fi încă şi mai abundentă decât a fost în 2008. Nu ştiu cât la sută din bugetul, oricum cvasi-secret al Festivalului, s-a dus pe astfel de vizite „de lucru“ (bursa zvonurilor nu suferă de recesiune, dar, mă rog, eu încă sper că se va ajunge şi aici la transparenţă), vizite al căror rezultat se găseşte numai în articolele semnate de Cristina Modreanu prin diverse publicaţii cu editor mai mult ori mai puţin cunoscut. Ştiu doar că atunci când a văzut că se-ngroaşă gluma, directorul artistic a scris la repezeală o scrisoare deschisă, ţâfnoasă şi belicoasă, în stilul pamfletelor agresive de gazetă, scrisoare adresată ministrului culturii, cultelor şi patrimoniului naţional, în care îl acuza de folosirea în scopuri politicianiste a Festivalului „Enescu“, de finanţarea lui preferenţială, subordonată unor atare scopuri ş.a.m.d. Semnatara scrisorii nu a ţinut cont nici de faptul că, spre deosebire de FNT, Festivalul „George Enescu“ nu doar a vorbit la nesfârşit despre instituţionalizare, ci a şi obţinut-o, nici de ceea ce se cheamă strategii retorice şi de persuasiune. A urmărit doar un efect de presă imediat care nici el nu s-a prea făcut vizibil. Ba dimpotrivă. În fapt, Cristina Modreanu nu s-a ales decât cu un răspuns politicos din partea ministrului Theodor Paleologu, cu ceva bani în plus şi cu o punere la punct tăioasă, dar la obiect, din partea directorului Festivalului „George Enescu“, Ioan Holender. Nu s-au alocat mai puţini bani manifestării muzicale internaţionale pe care a atacat-o neinspirat colega noastră animată de principiul „daţi mai puţin să se ajungă la toată lumea“, nici capra vecinului nu a murit.
După cum nu a murit nici capra Festivalului Naţional de Teatru. Ediţia din 2009 s-a ţinut, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. S-a ţinut însă în condiţii ceva mai austere. Am avut parte doar de un singur spectacol invitat din străinătate, cel cu Cântăreaţacheală, în regia lui Jean-Luc Lagarce, şi acela nu de ultimă oră, deloc de natură să rupă gura târgului, cu un final interminabil, iar venirea lui a fost plătită, din câte se pare, în bună parte de forurile culturale franceze care, din când în când, îşi mai amintesc şi de sora mai mică a Franţei, România, şi de micul Paris de odinioară, Bucureştiul, şi mai lasă să le scape câte o pomană culturală simbolică. Am ascultat o franceză impecabilă, rostită fără reproş de interpreţi formaţi la vechea şcoală de actorie, m-am amuzat de atitudinea parodic-arhivistică adoptată de regizor în punerea în scenă şi cam atât. A trebuit, de asemenea, să ne mulţumim cu filme proiectate târziu în noapte, gentuţa cu suveniruri a fost mai sărăcăcioasă, a lipsit ingredientul bahic menit să stimuleze vederea, tot la fel cum a lipsit un caiet-program profesionist (cel editat în colaborare cu 24–FUN fiind un antimodel absolut, asta poate din raţiuni de falsă simetrie, deoarece am avut parte de mult anti-teatru, şi în sensul bun al cuvântului, instituţionalizat de teoreticieni, şi în sensul lui rău, deloc de dorit, dar simţit), s-a înlocuit neinspiratul afiş de anul trecut cu un altul parcă şi mai puţin inspirat, menit să inducă impresia de abundenţă, trupele participante şi invitaţii au fost cazaţi la hoteluri mai proaste, artiştii nu au mai primit onorarii, ba chiar trupele participante au fost poftite să suporte o parte din cheltuielile de deplasare, în schimb conferenţiarii străini, veniţi de peste mări şi ţări, au fost plătiţi regeşte, c-aşa-i românul, generos şi ospitalier, chiar dacă în locurile lor de baştină teoriile emise de stranierii cu pricina sunt socotite demult „fumate“, s-au editat cărţi, unele bune, altele nu tocmai, şi pentru ca ghiveciul să fie desăvârşit spectacolelor cu adevărat bune, ce meritau să fie invitate, li s-au asociate altele pe care nici măcar un festival interjudeţean nu le-ar fi admis nici în secţiunea off, atât de precară fiind artisticitatea lor. Dar, despre asta, mai la vale.
Festivalul a avut un producător (UNITER), finanţatori (Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, Consiliul General şi Primăria Municipiului Bucureşti), co-producători, coorganizatori, sponsori, parteneri de tradiţie, parteneri media, parteneri media-online, sprijinitori şi „recomandatori“, conform zicerii „unde-i unul nu-i putere, la nevoi şi la durere“. Acum, că tot veni vorba, veşnicul cârcotaş ce sunt nu poate să nu se întrebe cu ce buget au finanţat evenimentul, au atenuat durerea şi au răspuns Consiliul General şi Primăria Municipiului Bucureşti nevoilor FNT? Cu bani lichizi? Cu bunăvoinţa de a pune la dispoziţia Festivalului, în mod gratuit, sălile teatrelor din subordine? Cu ani în urmă, când altcineva, la fel de cârcotaş ca mine, a formulat o întrebare identică, i s-a răspuns că respectivele foruri au oferit gratuit spaţiul pentru publicitatea stradală şi pentru cea din mijloacelede transport în comun. Despre o astfel de contribuţie nu poate fi vorba la ediţia din 2009, fiindcă afişul urât la care am făcut referire mai sus nu a prea fost de văzut în locurile intens circulate, iar publicitatea din jurul evenimentului a fost modestă, dacă nu aproape zero. Cum minimă a fost şi prezenţa în sala de spectacole a publicului obişnuit, adică a „civililor“ plătitori de bilet. E adevărat, sălile au fost pline, ceea ce era de aşteptat câtă vreme cele mai multe spectacole s-au jucat „cu publicul pe scenă“ ori în formula studio, fiindcă aşa au fost gândite ele, cu rost artistic ori fără, de creatorii lor. Dar şi despre asta, tot mai la vale.
2. Evenimentele cuprinse în cele nouă zile de festival au fost grupate în 11 secţiuni, unele consistente, altele mai puţin, iar altele de-a dreptul protocolare ori simbolice. Mă gândesc, de pildă, la cea purtând titlul FNT vă recomandă.
Personal, şi nu cred că am fost singurul în această situaţie, am acordat cea mai mare atenţie manifestărilor integrate în secţiunea intitulată, aşa cum îi stă bine unui festival naţional, în limba engleză, că doar suntem cetăţenii satului global, RomanianShowcase. E vorba despre acea secţiune al cărei rost e să treacă în revistă spectacolele pe care selecţionerul le-a socotit a fi cele mai importante, mai relevante pentru stagiunea 2008 – 2009 pe care avea sarcina să o rezume Festivalul.
Anul trecut, întocmind ca şi acum un text de sinteză asupra FNT, am inserat o listă destul de lungă de spectacole a căror absenţă de pe afiş mi s-a părut un abuz. Un abuz cumulat cu grave erori de gust, de vreme ce locul lor a fost uzurpat de încropeli anartistice ce nu au interesat pe nimeni, dar care, din motive numai de Cristina Modreanu ştiute, au fost poftite în Festival spre stupefacţia spectatorilor. Nu cred că la ediţia din noiembrie 2009 selecţionera a mai comis astfel de gafe lamentabile. Nu i se pot reproşa Cristinei Modreanu nici omisiuni majore, nici nedreptăţi flagrante. Mă îndoiesc, de exemplu, că invitarea în FNT a unui spectacol precum Uriaşii munţilor de la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“ din Iaşi ar fi contribuit la creşterea reprezentativă a cotei de artisticitate a ediţiei din 2009. E adevărat, spectacolul e montat de Silviu Purcărete, regizorul e unul cu renume, la fel şi scenograful Dragoş Buhagiar, dar, din păcate, talentul lor s-a dovedit a nu putea înfrânge inerţia colectivului actoricesc ieşean care evoluează suprinzător, dezamăgitor de diletant. În plus, Purcărete a mai comis şi o seamă de erori de distribuţie, aşa că a fost chiar mai bine pentru el şi pentru imaginea lui, dar şi pentru spectatori că, de această dată, a fost omis din selecţie, iar semi-eşecul ieşean nu a fost arătat publicului festivalier.
Oferta de titluri din ediţia 2009 a FNT fiind extrem de bogată, chiar prea bogată (impresia de aglomeraţie e lăsată de însuşi afişul evenimentului), nu mi-am putut permite luxul de a revedea acele câteva spectacole foarte bune pe care le-am văzut cu alte ocazii, pe parcursul stagiunii trecute, şi pe care le-aş fi recomandat oricui cu dragă inimă, fără nici cea mai mică teamă că aş fi în eroare. Mă gândesc la Trei surori de Cehov, în regia lui Tompa Gábor, şi la Moartea lui Danton de Georg Büchner, regizat de Mihai Măniuţiu, ambele de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, ori la Omul–Pernă de Martin McDonagh, înscenat de Radu Afrim la Teatrul „Maria Filotti“ din Brăila. La Cântăreaţa cheală de Eugène Ionesco, de la Teatrul Naţional din Cluj, chiar dacă, din punct de vedere regizoral (acelaşi Tompa Gábor), spectacolul e un remake al celui realizat în 1993 la Teatrul Maghiar. Toate acestea au fost spectacolele de top ale ediţiei 2009 a FNT. Am scris despre ele la vremea potrivită chiar în revista Teatrul azi şi nu mai am nimic de adăugat. Bune mi s-au părut şi sper să fi rămas la fel şi alte spectacole din oferta Festivalului, cărora le-am consacrat cronici mai mult sau mai puţin detaliate ori inspirate în numere anterioare ale revistei ce găzduieşte acum acest articol cu caracter de bilanţ. E vorba despre Frumos, după piesa lui Jon Fosse, un spectacol cu adevărat frumos al Teatrului „Toma Caragiu“ din Ploieşti, în regia lui Vlad Massaci, despre Cântăreaţa cheală în versiunea „veselă“ şi tonică ce i-a fost dată de Alexandru Dabija la Teatrul German de Stat din Timişoara, o instituţie de spectacole care, iată, a început din nou să conteze în relieful teatral românesc.
Cu toate defectele pe care le-am semnalat în cronica de întâmpinare, defecte ce ţin de precaritatea realizării unor roluri şi din golurile evidente din distribuţie, în aceeaşi categorie a spectacolelor ce îşi merită locul pe afişul FNT aş mai menţiona Trei surori de la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“ din Timişoara, îndrăzneţ şi uneori emoţionant spectacol al Adei Lupu. Deşi am fost nemulţumit şi mi-am manifestat în scris nemulţumirea faţă de nemăsura de care a dat dovadă Alexander Hausvater în punerea în scenă mai curând grandilocventă decât grandioasă a Poveştii de iarnă shakespeariene la Naţionalul timişorean, dar şi faţă de nenumăratele intruziuni ale kitsch–ului în respectiva montare, mă asociez deciziei Cristinei Modreanu de a fi invitat spectacolul în Festival. Mă disociez, în schimb, de încercarea de manipulare din micul text de recomandare inserat în jalnicul caiet-program al FNT, text în care se pretinde că spectacolul timişorean „se constituie într-un eveniment al anului teatral în România“. Regret, nu se constituie. Utilă şi justificată a fost, după părerea mea, şi prezenţa celor două versiuni ale piesei Psihoză 4.48 de Sarah Kane, produse la Teatrul Naţional din Cluj. Tânărul regizor Răzvan Mureşan a optat pentru o versiune mai „economicoasă“, în două personaje, dar şi mai caldă, mai emoţionantă, în vreme ce spectacolul în cheie cabaretistică înfăptuit de Mihai Măniuţiu mi s-a părut mai dur, mai necruţător, mult mai puţin dornic să empatizeze cu tragedia personajului ce îşi programează sinuciderea.
A XIX-a ediţie a Festivalului Naţional de Teatru mi-a prilejuit şi o seamă de bucurii noi, găzduite de aceeaşi secţiune Romanian Showcase. Le numesc bucurii, în pofida faptului că ele nu vin dinspre spectacole perfecte. La loc de frunte aş menţiona Casa Zoikăi, spectacol al Teatrului de Comedie din Bucureşti după celebra piesă a lui Mihail Bulgakov, montare prin care regizorul Alexandru Tocilescu continuă seria spectacolelor prin care realizează, pe cont propriu şi în limbaj teatral, procesul comunismului. Spectacolul e departe de a fi unitar din punct de vedere stilstic, tonalitatea găsită în prima lui parte (care mi s-a părut a fi cea corectă) a fost în chip inexplicabil abandonată în favoarea parodiei (o parodie prea groasă pe alocuri) în următoarele două părţi. Dar şi aşa, Casa Zoikăi ilustrează meritoriu teme fundamentale, precum cea a supravegherii, a delaţiunii, a corupţiei, tot atâtea pecingini ale comunismului ce se cuvin reamintite celor ce le-au trăit şi făcute cunoscute celor ce au avut şansa de a fi scutiţi de ele. În plus, spectacolul de la Teatrul de Comedie mi se pare important şi datorită exemplarelor evoluţii actoriceşti ale Virginiei Mirea (Zoia), George Mihăiţă (Ametistov) şi Gelu Niţu (Contele Obolianinov).
Tot la categoria „bucurii“ (o bucurie umbrită de locul nicidecum favorabil din care l-am văzut) aş înscrie spectacolul cu Furtuna shakespeariană, inteligent şi inventiv realizat de Cristian Juncu la Teatrul „Toma Caragiu“ din Ploieşti. E drept, nu se ajunge întotdeauna la profunzimile filosofice ale textului, nu se subliniază îndeajuns că arta lui Prospero este magia ca mijloc de înţelegere şi luare în stăpânire a universului prin gândire, se trece cam repede peste superbul monolog cu magnifica lui încheiere „noi suntem plămada din care sunt făcute visele şi scurta noastră viaţă o întregeşte un somn“, avem de-a face chiar cu o repunere de accent dinspre Prospero (Ioan Coman) înspre Ariel (Ada Simionică), dar într-o lume, precum a noastră, în care raţiunea şi teatrul mai au de înfruntat destule primejdii şi sălbăticii spectacolul ploieştean e, indubitabil, unul notabil.
Lucia patinează, piesă de Laura Sintija Černiauskaitė, în regia lui Radu Afrim, producţie eroică a Teatrului „Andrei Mureşanu“ din Sfântu Gheorghe (şi spun eroică fiindcă montarea a fost realizată într-o perioadă în care autoritatea locală în subordinea căreia se află instituţia a declanşat o iresponsabilă prigoană împotriva ei), mi s-a părut şi el un spectacol demn de luat în seamă. Sigur e că a meritat exerciţiul de alpinism pe care am fost silit să îl fac spre a ajunge la rândul de la „cucurigu“ unde mi s-a rezervat loc (alături de alţi critici, dar şi de artişti importanţi, dacă nu ar fi să o menţionez decât pe Rodica Negrea), asta ce în vreme locurile bune au intrat în posesia studenţilor. Dar dincolo de acest inconvenient de care nu se face nicidecum vinovat regizorul, e limpede că Radu Afrim are nu doar ceea ce se cheamă stil, ci şi program regizoral, că spectacolele lui, indiferent în ce loc din ţară ar fi realizate, se fac remarcate prin combinatorica emoţiei, a jocului şi a ironiei, din amestecul acestora zămislindu-se, în cazul de faţă, o mică bijuterie teatrală, adesea rafinat şlefuită.
În fine, Lapte negru după piesa lui Vasile Sigarev, spectacol regizat de Claudiu Goga la Teatrul „Sică Alexandrescu“ din Braşov, ne-a dezvăluit un alt Vasili Sigarev decât cel ştiut de noi din Plastilina. Realismul, fie el şi de sorginte poetică, e aici amestecat cu inflexiuni de mit şi de mistic, melanjul devenind limpede în cazul simbolicului personaj Petrovna, interpretat de Virginia Itta Marcu. Acestea – alături de Ioana şi focul (Teatrul de Comedie din Bucureşti – regia Cătălina Buzoianu), şi Regele Lear (Teatrul „Bulandra“- regia Andrei Şerban) completează ceea ce aş numi jumătatea plină a paharului, aşa cum a fost ea vizibilă în ediţia a XIX-a a FNT.
Nu toate aceste montări îşi justifică, din punct de vedere artistic, formula de studio. Atât Lucia patinează, cât şi Lapte negru, bunăoară, puteau fi foarte bine concepute şi jucate în formula à l’italienne. Cred că mai curând precaritatea publicului de la sediu a contat în opţiunea pentru o atare formulă. Nu i-aş reproşa Cristinei Modreanu decizia de a fi invitat în Festival trei versiuni ale piesei – simbol pentru teatrul ionescian – Cântăreaţa cheală –, cu atât mai mult cu cât ele sunt extrem de diferite şi ilustrează, la urma urmei, imensitatea resurselor de teatralitate ale textului. Nu i-aş reproşa nici invitarea celor două versiuni clujene ale piesei lui Sarah Kane. Naţionalul clujean a realizat – la un nivel artistic cel puţin onorabil – un experiment unic în România şi nu cred a fi fost neinspirată decizia ca acest experiment să devină cunoscut şi altor spectatori decât cei clujeni. Nu i-aş reproşa selecţionerei nici măcar introducerea în repertoriul Festivalului a spectacolului cu piesa Sinucigaşul de Nikolai Erdman, regizat de Felix Alexa la Teatrul Naţional din Bucureşti. Era nevoie şi de comedie în stare pură în Festival, era cu siguranţă nevoie şi de ceea ce se cheamă un spectacol „de public“. Sigur că Dan Puric e previzibil (dar, fie şi aşa, îl prefer pe scenă decât în chip de almanah religios şi naţionalist ambulant, privit cu gura căscată de nedezminţitul lui admirator, Robert Turcescu), e cum nu se poate mai vizibil că unii actori din distribuţie sunt nemulţumiţi că au sarcini artistice pe care le socotesc prea mici pentru talentul şi valoarea lor, drept pentru care le îndeplinesc în dorul lel, e la fel de vizibil că alţii „trag“ la public, însă la fel de clar e că Adela Mărculescu, în rolul Serafima Ilinicina, are o evoluţie plină de viaţă şi de prospeţime ce se cuvine menţionată. Dacă e să îi reproşez ceva Cristinei Modreanu la capitolul Felix Alexa e că anul acesta a găsit loc pentru Sinucigaşul, în vreme ce la ediţia anterioară a lăsat inexplicabil pe dinafară Moarteaunui comis voiajor de la „Bulandra“ ori Jocul regilor de la Teatrul Evreiesc de Stat.
3. Un tânăr şi talentat actor de la un teatru din provincie a postat pe Facebook, în chiar zilele celei de-a XIX-a ediţii a Festivalului Naţional de Teatru, o afirmaţie care m-a pus pe gânduri: „A început să mă doară teatrul“. L-am rugat să se explice iar el mi-a scris că motivul durerilor sale îl reprezintă numeroasele „infracţiuni teatrale“ pe care le-a văzut în Festival. Sunt de acord cu tânărul meu prieten. Au existat infracţiuni în ediţia a XIX-a FNT. Care ar fi, în opinia mea, aceste infracţiuni care, dacă ar exista un cod penal al teatrului, ar aduce spectacolelor în cauză ani buni de temniţă grea? Mai întâi, Turandot, adaptare de Lia Bugnar după piesa lui Carlo Gozzi, de la Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu, în regia lui Andriy Zholdak, prezentat în secţiunea Premieră în FNT. A fost vorba despre un spectacol adus de Cristina Modreanu „pe încredere“, pe „neve“, cum se zice. Numai că, „pentru a repune adevărul în drepturile lui istorice“, cum îi place să spună primarului general al Capitalei, Turandot nu a avut nicidecum premiera în FNT. El a putut fi văzut, atât de spectatorii obişnuiţi, cât şi de critici, în data de 1 octombrie 2009, cu ocazia unei microstagiuni organizată de Teatrul sibian. Din motive numai de ea ştiute,
Cristina Modreanu nu a făcut deplasarea la Sibiu, nu a văzut cum stau lucrurile şi nu a prevenit o catastrofă teatrală incalificabilă. Nu ştiu care au fost cauzele absenţei sale, socotesc însă că nimic nu scuză absenţa cu pricina pe care nu o pot numi altfel decât iresponsabilă. Indiferent de ce înseamnă Teatrul din Sibiu pentru mişcarea teatrală naţională, indiferent ce obligaţii are directoarea artistică a FNT faţă de respectivul Teatru, e limpede că nimic nu îi justifică, nu îi scuză inconştienţa. Cristina Modreanu a luat parte la ediţia din vara lui 2009 a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu şi a văzut pretinsul spectacol după piesa Woyzeck de Georg Büchner, montat de acelaşi regizor la Agency Culture. Ceea ce s-a putut vedea era, indiscutabil, de natură să o pună în gardă şi să o îndemne la maximă prudenţă. Se vede treaba că nu a pus-o şi uite aşa a pătruns în FNT o impardonabilă infracţiune teatrală ce a plasat atât instituţia teatrală producătoare, cât şi pe directoarea artistică a FNT într-o situaţie jenantă, ruşinoasă de-a dreptul. Cu toate că spre deosebire de montarea după minunata piesă a lui Georg Büchner, în cazul de faţă o bună parte din textul lui Gozzi a fost auzită, însă e greu, e imposibil de precizat ce legătură există între ceea ce se rosteşte şi ceea ce se vede pe scenă. Bună parte din poveste e transferată de Zholdak în vremea celui de-al treilea Reich, Altoum e o imagine mai mult ori mai puţin aproximativă a lui Adolf Hitler, un Hitler înveşmântat în uniformă de ofiţer ss, cu zvastică, dar şi cu coroană monarhică, extrem de incoerent în dorinţele sale. El vrea să termine degrabă cu războiul, cu lupta, cu vărsarea de sânge, dar comandă la telefon noi şi noi atacuri. O doreşte pe cruda Turandot măritată şi cuminţită, însă are faţă de ea tot felul de porniri incestuoase. Ba chiar şi Calaf şi Barach sunt ofiţeri nazişti, nu prea se înţelege bine de ce şi pentru ce. De fapt, se înţelege. Numai fiindcă aşa a vrut megavoinţa regizorului căruia se vede treaba că puţin îi pasă de rigoare, de logică ori de bun simţ teatral.
La Bucureşti, spectacolul s-a jucat în imensa Sală Mare a Teatrului Naţional din Bucureşti. Nu am văzut reprezentaţia din motive de igienă intelectuală. Dar mi s-a spus că s-a plecat masiv de la spectacol, semn că spectatorii români, nefiind nicidecum nişte „rechini flămânzi“, cum îi califică Andriy Zholdak în delirantele lui consideraţii despre repetiţii, publicate în cartea Repetiţiile şi teatrul reînnoit – Secolulregiei apărută în anul 2009 la Editura Nemira, s-a salvat de teamă ca nu cumva să i se aplece după meniul atât de săţios servit de voinţa tiranică a regizorului, meniu în care felul de bază se cheamă supremaţia neconcordanţelor absolute.
Tot la categoria infracţiuni intră debilul spectacolaş cu piesa Cum traversează Barbie criza mondială, după piesa Michaelei Mihailov, diletant înfăptuit deAlexandra Badea la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“ din Timişoara. Nu insistprea mult aici cu analiza încropelii cu pricina fiindcă mă ocup de ea într-o cronicăseparată, ce poate fi citită tot în acest număr al revistei. Un comentator germanimprovizat, apropiat de Teatrul Naţional din Timişoara, mereu pe post de ştie-totşi întotdeauna gata să ne dea sfaturi, precum odinioară consilierii sovietici, neasigură într-o publicaţie on line că ne-am afla în faţa unui spectacol de teatruextrem de modern. Eu nu pot să spun decât că suntem în faţa a ceva ce nutrebuia cu niciun preţ arătat în cadrul FNT. Că acest ceva a făcut imense deserviciiTeatrului Naţional din Timişoara. Ca şi eforturilor remarcabile pe care le facde patru ani încoace tinerii lui directori pentru a readuce instituţia în prim-planulvieţii teatrale româneşti. Realismul şi responsabilitatea ar fi trebuit să determineconducerea Naţionalului timişorean să refuze deplasarea acestui spectacol.Degeaba te făleşti că instituţia pe care o conduci vine în Festival cu trei spectacole,în van scrii în atent, publicaţia Teatrului, că Timişoara ar fi devenit „un noucentru de cercetare teatrală“ câtă vreme dai totul peste cap cu ceva–ul impardonabilnumit Cum travesează Barbie criza mondială.
Doar fiindcă e adepta îndemnului, devenit regulă pentru noua literatură dramatică românească „Scrieţi, fetelor, numai scrieţi!“ –, Cristina Modreanu a mai permis accesul pe afişul Festivalului, în secţiunea Romanian Showcase, a unei nereuşite a Gianinei Cărbunariu, nereuşită ce se cheamă Poimâine alaltăieri de la Teatrul Mic. Spectacolul nu e chiar o infracţiune teatrală, dar nici departe de acest statut nu e. Cum nu e departe de calificativul cu pricina nici Epopeea lui Ghilgamesh, versiune teatrală şi regia Dragoş Galgoţiu, neizbutită producţie a Teatrului „Odeon“ de la care iarăşi s-a plecat masiv. Spectacolul seamănă cu un album de artă, cu reproduceri superbe, în care rostul actorilor e acela de a funcţiona asemenea textelor explicative. Numai că cei mai mulţi o fac cvasidiletant şi neinteresant. La fel cum e întreg spectacolul.
Infracţiune în lege e însă Krum, după piesa lui Hanoch Levin, spectacol defectiv de valoare artistică reală, aproximativ montat de Theodor Cristian Popescu la Teatrul Naţional din Târgu Mureş. Nu ştiu care au fost raţiunile artistice ce au determinat invitarea acestui spectacol peltic în FNT. Doar spre a se arăta că la Târgu Mureş se montează texte serioase şi nu piese bulevardiere, după schimbarea de director? Debil şi neconvingător argument. Cristina Modreanu, deşi tânără, are o anumită experienţă în viaţa teatrală românească. Îi este neîndoielnic cunoscut detaliul că se întâmplă adesea ca într-un colectiv teatral, după o perioadă foarte proastă, să se producă o ruptură, un salt. Care are o anumită semnificaţie, o anumită valoare pentru respectivul colectiv, dar care nu îl îndreptăţeşte să primească imediat premii cu coroniţă. Din premiul şi din coroniţa excesiv de generos dăruite de Cristina Modreanu prin invitarea acestui spectacol de tip vampir, care m-a stors de orice energie şi m-a făcut să mă cert cu mine însumi şi cu teatrul, s-a ales, din păcate, scrumul.
Acestea sunt, după părerea mea, infracţiunile teatrale ce s-au comis în FNT. Ele reprezintă jumătatea goală a paharului. Mi se va spune – pariez pe asta – că ele sunt mult mai puţin numeroase decât spectacolele pe care le-am socotit bune şi foarte bune. E adevărat. Dar nu e, pe de altă parte, mai puţin adevărat că în manifestări de anvergura Festivalului Naţional de Teatru astfel de greşeli cântăresc mai mult decât reuşitele.
4. Nu am izbutit să văd montările alese de Cristina Modreanu spre a ilustra secţiunea Debut în FNT, tot la fel cum nu am ajuns să iau parte la spectacolele din secţiunea Opera Revival. Acelaşi peregrin german la care mă refeream mai sus face, în articolul menţionat, afirmaţia periculoasă şi infatuată, că la Bucureşti nu se prea ştie ce înseamnă regia modernă de operă. Privesc cu rezerve astfel de consideraţii generalizatoare cu atât mai mult cu cât ele vin din partea unui extraneu.
Am luat parte la lansările de carte, la colocviul În laboratorul lui Grotowski, la o seamă de conferinţe şi dezbateri. Manifestări utile şi necesare. M-au dezamăgit comunicările prezentate în cadrul sesiunii Teatrul românesc după 20 de ani –Deschideri, personalităţi, influenţe, tendinţe, organizat de FNT şi Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru – secţia română. Precizez că, din motive personale, nu le-am audiat pe toate. Se poate să îmi fi scăpat cele valoroase.
Ce pot spune în final? Că judecând după scenografiile luxuriante ce au putut fi văzute în FNT, cineva venit, de pe Marte, să zicem, ar putea crede, nu fără motiv, că în România nici nu poate fi vorba despre criză economică şi financiară şi că teatrul românesc e rumen şi sănătos, cum rumen şi sănătos ar fi şi Festivalul Naţional. Nu e decât forma specifică prin care practicăm, o dată în plus, orgolioasa noastră disimulare milenară. Atât şi nimic mai mult. Din păcate.
„Jumătatea plină, jumătatea goală“ de Mircea Morariu
Cea de-a XIX-a ediţie a Festivalului Naţional de Teatru a avut loc în perioada 31 octombrie–8 noiembrie 2009, într-un an de criză economică şi financiară. O criză pe care analiştii economici şi politici au diagnosticat-o şi au anunţat-o cu maximă seriozitate încă din a doua jumătate a anului 2008, dar pe care guvernanţii de la Bucureşti, clasa politică în general au tratat-o îndelung şi inconştient cu superioară şi păguboasă indiferenţă…
1. Cea de-a XIX-a ediţie a Festivalului Naţional de Teatru a avut loc în perioada 31 octombrie–8 noiembrie 2009, într-un an de criză economică şi financiară. O criză pe care analiştii economici şi politici au diagnosticat-o şi au anunţat-o cu maximă seriozitate încă din a doua jumătate a anului 2008, dar pe care guvernanţii de la Bucureşti, clasa politică în general au tratat-o îndelung şi inconştient cu superioară şi păguboasă indiferenţă. Ameţiţi de creşterea economică din anii din urmă (eram asiguraţi că economia naţională „duduie“), o creştere economică bazată nu pe dezvoltare, nu pe producţie, ci pe consum şi pe bani aduşi din afară de românii plecaţi peste hotare în căutarea fericirii şi a unui loc de muncă mai bine plătit, decidenţii de pe meleagurile mioritice nu s-au preocupat deloc de adoptarea unor măsuri anticriză: au făcut promisiuni cu nemiluita, au cheltuit ori au angajat cheltuieli cu veselă inconştienţă şi au indus în conştiinţa populaţiei ideea că iluzoria promisiune cu trăitul bine a devenit realitate, că totul e bine şi că o să fie şi mai bine. Cam la fel cum procedau Nicolae Ceauşescu şi pseudo-planificatorii economiei de comandă. Aşa s-a făcut că a XVIII-a ediţie a Festivalului Naţional de Teatru, cea din 2008, a beneficiat de un buget incredibil de mare, atât de mare încât cei însărcinaţi cu împărţirea lui mai-mai că s-au văzut în situaţia de a nu mai şti ce să facă cu banii. Au fost invitate o mulţime de spectacole din străinătate, atât de multe încât Festivalul a fost unul internaţional, oferta românească fiind, în schimb, minimală şi sufocată, asta ca nu cumva cineva să fie acuzat de naţionalism. Au fost, de asemenea, poftite tot felul de personalităţi, mai ales de ieri, dar şi de azi ale teatrului european şi nu numai, programatori, artişti, teoreticieni, au fost tipărite cărţi mai bune sau mai rele, oferite gratuit tuturor invitaţilor care, pentru „a vedea“ mai bine, au primit tot felul de cadouri, inclusiv o sticlă de vin, marca FNT, neîndoielnic spre a li se înlesni „claritatea“ privirii. Trupele selecţionate au primit onorarii considerabile, pe pofta inimii (cele din străinătate) sau decente (cele indigene), staful organizatoric a fost mai stufos ca niciodată, nu neapărat şi mai eficient, confirmând astfel vechea poveste de la manutanţă unde mulţi lucrează şi puţini muncesc. În fine, lumea a plecat acasă cu ideea că românii o duc bine, doar cu teatrul stau ceva mai prost. Şi asta din motive pe care le-am detaliat în analiza de anul trecut şi asupra cărora nu mai e cazul să revin.
Iată însă că prin ianuarie–februarie 2009, îndată după ce au ieşit din beţia sărbătorilor şi din nenumăratele acţiuni de socializare pedelisto-pediste, guvernanţii români au înţeles că nu mai e timp de euforie şi că, de fapt, e criză. Au anunţat pe un ton marţial reduceri bugetare masive, chiar dacă multe au fost doar pe hârtie şi la televiziune, că doar politicianul român e, înainte de orice, prototipul omului-televizor, preocupat mai întâi de numărul camerei de filmat ce îl are în vedere şi mai puţin de substanţa şi adevărul zicerilor sale. Şi pentru că nimic nu e nou sub soare, conform vechilor obiceiuri moştenite de la „odios“ şi de la „sinistra lui soţie“, cel mai vârtos s-a tăiat de la învăţământ şi de la cultură. Adică de la „sectoarele“ cele mai copleşite până atunci cu promisiuni. Asta însemna, în consecinţă, şi că întreg sistemul festivalier din România va fi afectat, că toţi cei implicaţi în manifestări de cultură teatrală vor fi nevoiţi să îşi reevalueze planurile, să măsoare de două ori şi să taie o singură dată. Dar, cum speranţa moare ultima, cum pe la noi, în ciuda evidenţelor, mai persistă iluzia „rectificărilor bugetare pozitive“, directorul artistic şi selecţionerul unic al Festivalului Naţional de Teatru, criticul de teatru Cristina Modreanu, a sperat şi… a vizitat. Nu doar teatrele româneşti, ci şi pe cele din străinătate, convinsă fiind că latura internaţională a ediţiei din 2009 va fi încă şi mai abundentă decât a fost în 2008. Nu ştiu cât la sută din bugetul, oricum cvasi-secret al Festivalului, s-a dus pe astfel de vizite „de lucru“ (bursa zvonurilor nu suferă de recesiune, dar, mă rog, eu încă sper că se va ajunge şi aici la transparenţă), vizite al căror rezultat se găseşte numai în articolele semnate de Cristina Modreanu prin diverse publicaţii cu editor mai mult ori mai puţin cunoscut. Ştiu doar că atunci când a văzut că se-ngroaşă gluma, directorul artistic a scris la repezeală o scrisoare deschisă, ţâfnoasă şi belicoasă, în stilul pamfletelor agresive de gazetă, scrisoare adresată ministrului culturii, cultelor şi patrimoniului naţional, în care îl acuza de folosirea în scopuri politicianiste a Festivalului „Enescu“, de finanţarea lui preferenţială, subordonată unor atare scopuri ş.a.m.d. Semnatara scrisorii nu a ţinut cont nici de faptul că, spre deosebire de FNT, Festivalul „George Enescu“ nu doar a vorbit la nesfârşit despre instituţionalizare, ci a şi obţinut-o, nici de ceea ce se cheamă strategii retorice şi de persuasiune. A urmărit doar un efect de presă imediat care nici el nu s-a prea făcut vizibil. Ba dimpotrivă. În fapt, Cristina Modreanu nu s-a ales decât cu un răspuns politicos din partea ministrului Theodor Paleologu, cu ceva bani în plus şi cu o punere la punct tăioasă, dar la obiect, din partea directorului Festivalului „George Enescu“, Ioan Holender. Nu s-au alocat mai puţini bani manifestării muzicale internaţionale pe care a atacat-o neinspirat colega noastră animată de principiul „daţi mai puţin să se ajungă la toată lumea“, nici capra vecinului nu a murit.
După cum nu a murit nici capra Festivalului Naţional de Teatru. Ediţia din 2009 s-a ţinut, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. S-a ţinut însă în condiţii ceva mai austere. Am avut parte doar de un singur spectacol invitat din străinătate, cel cu Cântăreaţa cheală, în regia lui Jean-Luc Lagarce, şi acela nu de ultimă oră, deloc de natură să rupă gura târgului, cu un final interminabil, iar venirea lui a fost plătită, din câte se pare, în bună parte de forurile culturale franceze care, din când în când, îşi mai amintesc şi de sora mai mică a Franţei, România, şi de micul Paris de odinioară, Bucureştiul, şi mai lasă să le scape câte o pomană culturală simbolică. Am ascultat o franceză impecabilă, rostită fără reproş de interpreţi formaţi la vechea şcoală de actorie, m-am amuzat de atitudinea parodic-arhivistică adoptată de regizor în punerea în scenă şi cam atât. A trebuit, de asemenea, să ne mulţumim cu filme proiectate târziu în noapte, gentuţa cu suveniruri a fost mai sărăcăcioasă, a lipsit ingredientul bahic menit să stimuleze vederea, tot la fel cum a lipsit un caiet-program profesionist (cel editat în colaborare cu 24–FUN fiind un antimodel absolut, asta poate din raţiuni de falsă simetrie, deoarece am avut parte de mult anti-teatru, şi în sensul bun al cuvântului, instituţionalizat de teoreticieni, şi în sensul lui rău, deloc de dorit, dar simţit), s-a înlocuit neinspiratul afiş de anul trecut cu un altul parcă şi mai puţin inspirat, menit să inducă impresia de abundenţă, trupele participante şi invitaţii au fost cazaţi la hoteluri mai proaste, artiştii nu au mai primit onorarii, ba chiar trupele participante au fost poftite să suporte o parte din cheltuielile de deplasare, în schimb conferenţiarii străini, veniţi de peste mări şi ţări, au fost plătiţi regeşte, c-aşa-i românul, generos şi ospitalier, chiar dacă în locurile lor de baştină teoriile emise de stranierii cu pricina sunt socotite demult „fumate“, s-au editat cărţi, unele bune, altele nu tocmai, şi pentru ca ghiveciul să fie desăvârşit spectacolelor cu adevărat bune, ce meritau să fie invitate, li s-au asociate altele pe care nici măcar un festival interjudeţean nu le-ar fi admis nici în secţiunea off, atât de precară fiind artisticitatea lor. Dar, despre asta, mai la vale.
Festivalul a avut un producător (UNITER), finanţatori (Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, Consiliul General şi Primăria Municipiului Bucureşti), co-producători, coorganizatori, sponsori, parteneri de tradiţie, parteneri media, parteneri media-online, sprijinitori şi „recomandatori“, conform zicerii „unde-i unul nu-i putere, la nevoi şi la durere“. Acum, că tot veni vorba, veşnicul cârcotaş ce sunt nu poate să nu se întrebe cu ce buget au finanţat evenimentul, au atenuat durerea şi au răspuns Consiliul General şi Primăria Municipiului Bucureşti nevoilor FNT? Cu bani lichizi? Cu bunăvoinţa de a pune la dispoziţia Festivalului, în mod gratuit, sălile teatrelor din subordine? Cu ani în urmă, când altcineva, la fel de cârcotaş ca mine, a formulat o întrebare identică, i s-a răspuns că respectivele foruri au oferit gratuit spaţiul pentru publicitatea stradală şi pentru cea din mijloacelede transport în comun. Despre o astfel de contribuţie nu poate fi vorba la ediţia din 2009, fiindcă afişul urât la care am făcut referire mai sus nu a prea fost de văzut în locurile intens circulate, iar publicitatea din jurul evenimentului a fost modestă, dacă nu aproape zero. Cum minimă a fost şi prezenţa în sala de spectacole a publicului obişnuit, adică a „civililor“ plătitori de bilet. E adevărat, sălile au fost pline, ceea ce era de aşteptat câtă vreme cele mai multe spectacole s-au jucat „cu publicul pe scenă“ ori în formula studio, fiindcă aşa au fost gândite ele, cu rost artistic ori fără, de creatorii lor. Dar şi despre asta, tot mai la vale.
2. Evenimentele cuprinse în cele nouă zile de festival au fost grupate în 11 secţiuni, unele consistente, altele mai puţin, iar altele de-a dreptul protocolare ori simbolice. Mă gândesc, de pildă, la cea purtând titlul FNT vă recomandă.
Personal, şi nu cred că am fost singurul în această situaţie, am acordat cea mai mare atenţie manifestărilor integrate în secţiunea intitulată, aşa cum îi stă bine unui festival naţional, în limba engleză, că doar suntem cetăţenii satului global, Romanian Showcase. E vorba despre acea secţiune al cărei rost e să treacă în revistă spectacolele pe care selecţionerul le-a socotit a fi cele mai importante, mai relevante pentru stagiunea 2008 – 2009 pe care avea sarcina să o rezume Festivalul.
Anul trecut, întocmind ca şi acum un text de sinteză asupra FNT, am inserat o listă destul de lungă de spectacole a căror absenţă de pe afiş mi s-a părut un abuz. Un abuz cumulat cu grave erori de gust, de vreme ce locul lor a fost uzurpat de încropeli anartistice ce nu au interesat pe nimeni, dar care, din motive numai de Cristina Modreanu ştiute, au fost poftite în Festival spre stupefacţia spectatorilor. Nu cred că la ediţia din noiembrie 2009 selecţionera a mai comis astfel de gafe lamentabile. Nu i se pot reproşa Cristinei Modreanu nici omisiuni majore, nici nedreptăţi flagrante. Mă îndoiesc, de exemplu, că invitarea în FNT a unui spectacol precum Uriaşii munţilor de la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“ din Iaşi ar fi contribuit la creşterea reprezentativă a cotei de artisticitate a ediţiei din 2009. E adevărat, spectacolul e montat de Silviu Purcărete, regizorul e unul cu renume, la fel şi scenograful Dragoş Buhagiar, dar, din păcate, talentul lor s-a dovedit a nu putea înfrânge inerţia colectivului actoricesc ieşean care evoluează suprinzător, dezamăgitor de diletant. În plus, Purcărete a mai comis şi o seamă de erori de distribuţie, aşa că a fost chiar mai bine pentru el şi pentru imaginea lui, dar şi pentru spectatori că, de această dată, a fost omis din selecţie, iar semi-eşecul ieşean nu a fost arătat publicului festivalier.
Oferta de titluri din ediţia 2009 a FNT fiind extrem de bogată, chiar prea bogată (impresia de aglomeraţie e lăsată de însuşi afişul evenimentului), nu mi-am putut permite luxul de a revedea acele câteva spectacole foarte bune pe care le-am văzut cu alte ocazii, pe parcursul stagiunii trecute, şi pe care le-aş fi recomandat oricui cu dragă inimă, fără nici cea mai mică teamă că aş fi în eroare. Mă gândesc la Trei surori de Cehov, în regia lui Tompa Gábor, şi la Moartea lui Danton de Georg Büchner, regizat de Mihai Măniuţiu, ambele de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, ori la Omul–Pernă de Martin McDonagh, înscenat de Radu Afrim la Teatrul „Maria Filotti“ din Brăila. La Cântăreaţa cheală de Eugène Ionesco, de la Teatrul Naţional din Cluj, chiar dacă, din punct de vedere regizoral (acelaşi Tompa Gábor), spectacolul e un remake al celui realizat în 1993 la Teatrul Maghiar. Toate acestea au fost spectacolele de top ale ediţiei 2009 a FNT. Am scris despre ele la vremea potrivită chiar în revista Teatrul azi şi nu mai am nimic de adăugat. Bune mi s-au părut şi sper să fi rămas la fel şi alte spectacole din oferta Festivalului, cărora le-am consacrat cronici mai mult sau mai puţin detaliate ori inspirate în numere anterioare ale revistei ce găzduieşte acum acest articol cu caracter de bilanţ. E vorba despre Frumos, după piesa lui Jon Fosse, un spectacol cu adevărat frumos al Teatrului „Toma Caragiu“ din Ploieşti, în regia lui Vlad Massaci, despre Cântăreaţa cheală în versiunea „veselă“ şi tonică ce i-a fost dată de Alexandru Dabija la Teatrul German de Stat din Timişoara, o instituţie de spectacole care, iată, a început din nou să conteze în relieful teatral românesc.
Cu toate defectele pe care le-am semnalat în cronica de întâmpinare, defecte ce ţin de precaritatea realizării unor roluri şi din golurile evidente din distribuţie, în aceeaşi categorie a spectacolelor ce îşi merită locul pe afişul FNT aş mai menţiona Trei surori de la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“ din Timişoara, îndrăzneţ şi uneori emoţionant spectacol al Adei Lupu. Deşi am fost nemulţumit şi mi-am manifestat în scris nemulţumirea faţă de nemăsura de care a dat dovadă Alexander Hausvater în punerea în scenă mai curând grandilocventă decât grandioasă a Poveştii de iarnă shakespeariene la Naţionalul timişorean, dar şi faţă de nenumăratele intruziuni ale kitsch–ului în respectiva montare, mă asociez deciziei Cristinei Modreanu de a fi invitat spectacolul în Festival. Mă disociez, în schimb, de încercarea de manipulare din micul text de recomandare inserat în jalnicul caiet-program al FNT, text în care se pretinde că spectacolul timişorean „se constituie într-un eveniment al anului teatral în România“. Regret, nu se constituie. Utilă şi justificată a fost, după părerea mea, şi prezenţa celor două versiuni ale piesei Psihoză 4.48 de Sarah Kane, produse la Teatrul Naţional din Cluj. Tânărul regizor Răzvan Mureşan a optat pentru o versiune mai „economicoasă“, în două personaje, dar şi mai caldă, mai emoţionantă, în vreme ce spectacolul în cheie cabaretistică înfăptuit de Mihai Măniuţiu mi s-a părut mai dur, mai necruţător, mult mai puţin dornic să empatizeze cu tragedia personajului ce îşi programează sinuciderea.
A XIX-a ediţie a Festivalului Naţional de Teatru mi-a prilejuit şi o seamă de bucurii noi, găzduite de aceeaşi secţiune Romanian Showcase. Le numesc bucurii, în pofida faptului că ele nu vin dinspre spectacole perfecte. La loc de frunte aş menţiona Casa Zoikăi, spectacol al Teatrului de Comedie din Bucureşti după celebra piesă a lui Mihail Bulgakov, montare prin care regizorul Alexandru Tocilescu continuă seria spectacolelor prin care realizează, pe cont propriu şi în limbaj teatral, procesul comunismului. Spectacolul e departe de a fi unitar din punct de vedere stilstic, tonalitatea găsită în prima lui parte (care mi s-a părut a fi cea corectă) a fost în chip inexplicabil abandonată în favoarea parodiei (o parodie prea groasă pe alocuri) în următoarele două părţi. Dar şi aşa, Casa Zoikăi ilustrează meritoriu teme fundamentale, precum cea a supravegherii, a delaţiunii, a corupţiei, tot atâtea pecingini ale comunismului ce se cuvin reamintite celor ce le-au trăit şi făcute cunoscute celor ce au avut şansa de a fi scutiţi de ele. În plus, spectacolul de la Teatrul de Comedie mi se pare important şi datorită exemplarelor evoluţii actoriceşti ale Virginiei Mirea (Zoia), George Mihăiţă (Ametistov) şi Gelu Niţu (Contele Obolianinov).
Tot la categoria „bucurii“ (o bucurie umbrită de locul nicidecum favorabil din care l-am văzut) aş înscrie spectacolul cu Furtuna shakespeariană, inteligent şi inventiv realizat de Cristian Juncu la Teatrul „Toma Caragiu“ din Ploieşti. E drept, nu se ajunge întotdeauna la profunzimile filosofice ale textului, nu se subliniază îndeajuns că arta lui Prospero este magia ca mijloc de înţelegere şi luare în stăpânire a universului prin gândire, se trece cam repede peste superbul monolog cu magnifica lui încheiere „noi suntem plămada din care sunt făcute visele şi scurta noastră viaţă o întregeşte un somn“, avem de-a face chiar cu o repunere de accent dinspre Prospero (Ioan Coman) înspre Ariel (Ada Simionică), dar într-o lume, precum a noastră, în care raţiunea şi teatrul mai au de înfruntat destule primejdii şi sălbăticii spectacolul ploieştean e, indubitabil, unul notabil.
Lucia patinează, piesă de Laura Sintija Černiauskaitė, în regia lui Radu Afrim, producţie eroică a Teatrului „Andrei Mureşanu“ din Sfântu Gheorghe (şi spun eroică fiindcă montarea a fost realizată într-o perioadă în care autoritatea locală în subordinea căreia se află instituţia a declanşat o iresponsabilă prigoană împotriva ei), mi s-a părut şi el un spectacol demn de luat în seamă. Sigur e că a meritat exerciţiul de alpinism pe care am fost silit să îl fac spre a ajunge la rândul de la „cucurigu“ unde mi s-a rezervat loc (alături de alţi critici, dar şi de artişti importanţi, dacă nu ar fi să o menţionez decât pe Rodica Negrea), asta ce în vreme locurile bune au intrat în posesia studenţilor. Dar dincolo de acest inconvenient de care nu se face nicidecum vinovat regizorul, e limpede că Radu Afrim are nu doar ceea ce se cheamă stil, ci şi program regizoral, că spectacolele lui, indiferent în ce loc din ţară ar fi realizate, se fac remarcate prin combinatorica emoţiei, a jocului şi a ironiei, din amestecul acestora zămislindu-se, în cazul de faţă, o mică bijuterie teatrală, adesea rafinat şlefuită.
În fine, Lapte negru după piesa lui Vasile Sigarev, spectacol regizat de Claudiu Goga la Teatrul „Sică Alexandrescu“ din Braşov, ne-a dezvăluit un alt Vasili Sigarev decât cel ştiut de noi din Plastilina. Realismul, fie el şi de sorginte poetică, e aici amestecat cu inflexiuni de mit şi de mistic, melanjul devenind limpede în cazul simbolicului personaj Petrovna, interpretat de Virginia Itta Marcu. Acestea – alături de Ioana şi focul (Teatrul de Comedie din Bucureşti – regia Cătălina Buzoianu), şi Regele Lear (Teatrul „Bulandra“- regia Andrei Şerban) completează ceea ce aş numi jumătatea plină a paharului, aşa cum a fost ea vizibilă în ediţia a XIX-a a FNT.
Nu toate aceste montări îşi justifică, din punct de vedere artistic, formula de studio. Atât Lucia patinează, cât şi Lapte negru, bunăoară, puteau fi foarte bine concepute şi jucate în formula à l’italienne. Cred că mai curând precaritatea publicului de la sediu a contat în opţiunea pentru o atare formulă. Nu i-aş reproşa Cristinei Modreanu decizia de a fi invitat în Festival trei versiuni ale piesei – simbol pentru teatrul ionescian – Cântăreaţa cheală –, cu atât mai mult cu cât ele sunt extrem de diferite şi ilustrează, la urma urmei, imensitatea resurselor de teatralitate ale textului. Nu i-aş reproşa nici invitarea celor două versiuni clujene ale piesei lui Sarah Kane. Naţionalul clujean a realizat – la un nivel artistic cel puţin onorabil – un experiment unic în România şi nu cred a fi fost neinspirată decizia ca acest experiment să devină cunoscut şi altor spectatori decât cei clujeni. Nu i-aş reproşa selecţionerei nici măcar introducerea în repertoriul Festivalului a spectacolului cu piesa Sinucigaşul de Nikolai Erdman, regizat de Felix Alexa la Teatrul Naţional din Bucureşti. Era nevoie şi de comedie în stare pură în Festival, era cu siguranţă nevoie şi de ceea ce se cheamă un spectacol „de public“. Sigur că Dan Puric e previzibil (dar, fie şi aşa, îl prefer pe scenă decât în chip de almanah religios şi naţionalist ambulant, privit cu gura căscată de nedezminţitul lui admirator, Robert Turcescu), e cum nu se poate mai vizibil că unii actori din distribuţie sunt nemulţumiţi că au sarcini artistice pe care le socotesc prea mici pentru talentul şi valoarea lor, drept pentru care le îndeplinesc în dorul lel, e la fel de vizibil că alţii „trag“ la public, însă la fel de clar e că Adela Mărculescu, în rolul Serafima Ilinicina, are o evoluţie plină de viaţă şi de prospeţime ce se cuvine menţionată. Dacă e să îi reproşez ceva Cristinei Modreanu la capitolul Felix Alexa e că anul acesta a găsit loc pentru Sinucigaşul, în vreme ce la ediţia anterioară a lăsat inexplicabil pe dinafară Moartea unui comis voiajor de la „Bulandra“ ori Jocul regilor de la Teatrul Evreiesc de Stat.
3. Un tânăr şi talentat actor de la un teatru din provincie a postat pe Facebook, în chiar zilele celei de-a XIX-a ediţii a Festivalului Naţional de Teatru, o afirmaţie care m-a pus pe gânduri: „A început să mă doară teatrul“. L-am rugat să se explice iar el mi-a scris că motivul durerilor sale îl reprezintă numeroasele „infracţiuni teatrale“ pe care le-a văzut în Festival. Sunt de acord cu tânărul meu prieten. Au existat infracţiuni în ediţia a XIX-a FNT. Care ar fi, în opinia mea, aceste infracţiuni care, dacă ar exista un cod penal al teatrului, ar aduce spectacolelor în cauză ani buni de temniţă grea? Mai întâi, Turandot, adaptare de Lia Bugnar după piesa lui Carlo Gozzi, de la Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu, în regia lui Andriy Zholdak, prezentat în secţiunea Premieră în FNT. A fost vorba despre un spectacol adus de Cristina Modreanu „pe încredere“, pe „neve“, cum se zice. Numai că, „pentru a repune adevărul în drepturile lui istorice“, cum îi place să spună primarului general al Capitalei, Turandot nu a avut nicidecum premiera în FNT. El a putut fi văzut, atât de spectatorii obişnuiţi, cât şi de critici, în data de 1 octombrie 2009, cu ocazia unei microstagiuni organizată de Teatrul sibian. Din motive numai de ea ştiute,
Cristina Modreanu nu a făcut deplasarea la Sibiu, nu a văzut cum stau lucrurile şi nu a prevenit o catastrofă teatrală incalificabilă. Nu ştiu care au fost cauzele absenţei sale, socotesc însă că nimic nu scuză absenţa cu pricina pe care nu o pot numi altfel decât iresponsabilă. Indiferent de ce înseamnă Teatrul din Sibiu pentru mişcarea teatrală naţională, indiferent ce obligaţii are directoarea artistică a FNT faţă de respectivul Teatru, e limpede că nimic nu îi justifică, nu îi scuză inconştienţa. Cristina Modreanu a luat parte la ediţia din vara lui 2009 a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu şi a văzut pretinsul spectacol după piesa Woyzeck de Georg Büchner, montat de acelaşi regizor la Agency Culture. Ceea ce s-a putut vedea era, indiscutabil, de natură să o pună în gardă şi să o îndemne la maximă prudenţă. Se vede treaba că nu a pus-o şi uite aşa a pătruns în FNT o impardonabilă infracţiune teatrală ce a plasat atât instituţia teatrală producătoare, cât şi pe directoarea artistică a FNT într-o situaţie jenantă, ruşinoasă de-a dreptul. Cu toate că spre deosebire de montarea după minunata piesă a lui Georg Büchner, în cazul de faţă o bună parte din textul lui Gozzi a fost auzită, însă e greu, e imposibil de precizat ce legătură există între ceea ce se rosteşte şi ceea ce se vede pe scenă. Bună parte din poveste e transferată de Zholdak în vremea celui de-al treilea Reich, Altoum e o imagine mai mult ori mai puţin aproximativă a lui Adolf Hitler, un Hitler înveşmântat în uniformă de ofiţer ss, cu zvastică, dar şi cu coroană monarhică, extrem de incoerent în dorinţele sale. El vrea să termine degrabă cu războiul, cu lupta, cu vărsarea de sânge, dar comandă la telefon noi şi noi atacuri. O doreşte pe cruda Turandot măritată şi cuminţită, însă are faţă de ea tot felul de porniri incestuoase. Ba chiar şi Calaf şi Barach sunt ofiţeri nazişti, nu prea se înţelege bine de ce şi pentru ce. De fapt, se înţelege. Numai fiindcă aşa a vrut megavoinţa regizorului căruia se vede treaba că puţin îi pasă de rigoare, de logică ori de bun simţ teatral.
La Bucureşti, spectacolul s-a jucat în imensa Sală Mare a Teatrului Naţional din Bucureşti. Nu am văzut reprezentaţia din motive de igienă intelectuală. Dar mi s-a spus că s-a plecat masiv de la spectacol, semn că spectatorii români, nefiind nicidecum nişte „rechini flămânzi“, cum îi califică Andriy Zholdak în delirantele lui consideraţii despre repetiţii, publicate în cartea Repetiţiile şi teatrul reînnoit – Secolul regiei apărută în anul 2009 la Editura Nemira, s-a salvat de teamă ca nu cumva să i se aplece după meniul atât de săţios servit de voinţa tiranică a regizorului, meniu în care felul de bază se cheamă supremaţia neconcordanţelor absolute.
Tot la categoria infracţiuni intră debilul spectacolaş cu piesa Cum traversează Barbie criza mondială, după piesa Michaelei Mihailov, diletant înfăptuit de Alexandra Badea la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“ din Timişoara. Nu insist prea mult aici cu analiza încropelii cu pricina fiindcă mă ocup de ea într-o cronică separată, ce poate fi citită tot în acest număr al revistei. Un comentator german improvizat, apropiat de Teatrul Naţional din Timişoara, mereu pe post de ştie-tot şi întotdeauna gata să ne dea sfaturi, precum odinioară consilierii sovietici, ne asigură într-o publicaţie on line că ne-am afla în faţa unui spectacol de teatru extrem de modern. Eu nu pot să spun decât că suntem în faţa a ceva ce nu trebuia cu niciun preţ arătat în cadrul FNT. Că acest ceva a făcut imense deservicii Teatrului Naţional din Timişoara. Ca şi eforturilor remarcabile pe care le fac de patru ani încoace tinerii lui directori pentru a readuce instituţia în prim-planul vieţii teatrale româneşti. Realismul şi responsabilitatea ar fi trebuit să determine conducerea Naţionalului timişorean să refuze deplasarea acestui spectacol. Degeaba te făleşti că instituţia pe care o conduci vine în Festival cu trei spectacole, în van scrii în atent, publicaţia Teatrului, că Timişoara ar fi devenit „un nou centru de cercetare teatrală“ câtă vreme dai totul peste cap cu ceva–ul impardonabil numit Cum travesează Barbie criza mondială.
Doar fiindcă e adepta îndemnului, devenit regulă pentru noua literatură dramatică românească „Scrieţi, fetelor, numai scrieţi!“ –, Cristina Modreanu a mai permis accesul pe afişul Festivalului, în secţiunea Romanian Showcase, a unei nereuşite a Gianinei Cărbunariu, nereuşită ce se cheamă Poimâine alaltăieri de la Teatrul Mic. Spectacolul nu e chiar o infracţiune teatrală, dar nici departe de acest statut nu e. Cum nu e departe de calificativul cu pricina nici Epopeea lui Ghilgamesh, versiune teatrală şi regia Dragoş Galgoţiu, neizbutită producţie a Teatrului „Odeon“ de la care iarăşi s-a plecat masiv. Spectacolul seamănă cu un album de artă, cu reproduceri superbe, în care rostul actorilor e acela de a funcţiona asemenea textelor explicative. Numai că cei mai mulţi o fac cvasidiletant şi neinteresant. La fel cum e întreg spectacolul.
Infracţiune în lege e însă Krum, după piesa lui Hanoch Levin, spectacol defectiv de valoare artistică reală, aproximativ montat de Theodor Cristian Popescu la Teatrul Naţional din Târgu Mureş. Nu ştiu care au fost raţiunile artistice ce au determinat invitarea acestui spectacol peltic în FNT. Doar spre a se arăta că la Târgu Mureş se montează texte serioase şi nu piese bulevardiere, după schimbarea de director? Debil şi neconvingător argument. Cristina Modreanu, deşi tânără, are o anumită experienţă în viaţa teatrală românească. Îi este neîndoielnic cunoscut detaliul că se întâmplă adesea ca într-un colectiv teatral, după o perioadă foarte proastă, să se producă o ruptură, un salt. Care are o anumită semnificaţie, o anumită valoare pentru respectivul colectiv, dar care nu îl îndreptăţeşte să primească imediat premii cu coroniţă. Din premiul şi din coroniţa excesiv de generos dăruite de Cristina Modreanu prin invitarea acestui spectacol de tip vampir, care m-a stors de orice energie şi m-a făcut să mă cert cu mine însumi şi cu teatrul, s-a ales, din păcate, scrumul.
Acestea sunt, după părerea mea, infracţiunile teatrale ce s-au comis în FNT. Ele reprezintă jumătatea goală a paharului. Mi se va spune – pariez pe asta – că ele sunt mult mai puţin numeroase decât spectacolele pe care le-am socotit bune şi foarte bune. E adevărat. Dar nu e, pe de altă parte, mai puţin adevărat că în manifestări de anvergura Festivalului Naţional de Teatru astfel de greşeli cântăresc mai mult decât reuşitele.
4. Nu am izbutit să văd montările alese de Cristina Modreanu spre a ilustra secţiunea Debut în FNT, tot la fel cum nu am ajuns să iau parte la spectacolele din secţiunea Opera Revival. Acelaşi peregrin german la care mă refeream mai sus face, în articolul menţionat, afirmaţia periculoasă şi infatuată, că la Bucureşti nu se prea ştie ce înseamnă regia modernă de operă. Privesc cu rezerve astfel de consideraţii generalizatoare cu atât mai mult cu cât ele vin din partea unui extraneu.
Am luat parte la lansările de carte, la colocviul În laboratorul lui Grotowski, la o seamă de conferinţe şi dezbateri. Manifestări utile şi necesare. M-au dezamăgit comunicările prezentate în cadrul sesiunii Teatrul românesc după 20 de ani – Deschideri, personalităţi, influenţe, tendinţe, organizat de FNT şi Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru – secţia română. Precizez că, din motive personale, nu le-am audiat pe toate. Se poate să îmi fi scăpat cele valoroase.
Ce pot spune în final? Că judecând după scenografiile luxuriante ce au putut fi văzute în FNT, cineva venit, de pe Marte, să zicem, ar putea crede, nu fără motiv, că în România nici nu poate fi vorba despre criză economică şi financiară şi că teatrul românesc e rumen şi sănătos, cum rumen şi sănătos ar fi şi Festivalul Naţional. Nu e decât forma specifică prin care practicăm, o dată în plus, orgolioasa noastră disimulare milenară. Atât şi nimic mai mult. Din păcate.