Dintr-o eroare editorială, în numărul nr.1–2/ 2010 al revistei „Teatrul azi”, articolul „Între acte: cu Valeria Seciu, despre «Doamna noastră din Pascagoula»”, semnat de colaboratoarea noastră Anca Haţiegan, a apărut într-o variantă de lucru. Rectificăm această eroare, recomandându-vă să-l citiţi aici în versiunea destinată publicării (Redacţia).
Anca Haţiegan
Întâlnirea mea cu Bella McCorkle, personajul interpretat de Valeria Seciu în spectacolul după ultima piesă scrisă de Tennessee Williams (1982; în volum: 2008), se petrece mai întâi undeva în culisele Teatrului „Mic“, pe o scară… Înfăşurată într-un capot, cu părul prins cu un soi de eşarfă, actriţa a intrat deja în haina rolului, însă nu are siguranţa că îi simte şi „pielea“. Personajul se contruieşte printr-o acumulare de mici detalii, menite să-i confere unicitate, avea să îmi spună. Acestea pot să se refere la gesturi, vestimentaţie, comportament, intonaţii, motivaţii, intenţii ş.a.m.d. Căutarea nu se încheie aproape niciodată concomitent cu timpul alocat repetiţiilor. (Pe Honey din Cui i-e frică de Virginia Woolf? de Edward Albee, pe care a interpretat-o la începutul anilor ’70, pe scena Naţionalului bucureştean, a descoperit-o abia pe la a 100-a reprezentaţie, mărturisea actriţa într-un interviu.) Ultima schimbare de titlu a piesei nu face decât să îi sporească angoasele: în original, piesa se numeşte A House Not Meant to Stand (ceea ce s-ar traduce, cât mai aproape de sensul literal, prin „o casă care nu e făcută să reziste“), dar regizorul Florin Fătulescu, împreună cu traducătoarele Ioana Ieronim şi Rodica Fătulescu, au optat pentru modificarea acestuia, astfel că, în repetiţii, spectacolul s-a numit, rând pe rând, Casa termitelor, Afară plouă, în casă mai rău şi, la urmă, Doamna noastră din Pascagoula. Formula, sesizează Valeria Seciu, îi conferă greutate Bellei, dar implică, totodată, mai multă responsabilitate. Încă un motiv de temeri pe lângă fireştile emoţii dinainte de premieră – trăite însă într-o manieră foarte personală şi la o intensitate făcută să dea peste cap orice oscilograf!
Descopăr că Tennesse Williams şi-a scris piesa dezvoltând nucleul unei piesete mai vechi, într-un act, ambele puse în scenă la Goodman Theatre din Chicago (în 1980, respectiv stagiunea 1981–1982). Jucată împreună cu alte două lucrări de scurtă întindere, toate reunite sub titulatura Tennessee Laughs („Tennessee râde“), aceasta se numea Some Problems for the Moose Lodge („Probleme cu Adăpostul Elanului“). The Moose Lodge/„Adăpostul Elanului“ va deveni în adaptarea românească „Poiana ţapului“, un club exclusivist, „perfect masculin“, destinat stâlpilor micii comunităţi din Pascagoula (Mississippi), o adevărată frăţie, menită să menţină şi să consolideze puterea – iluzorie – a patriarhatului. (Simbol al virilităţii, elanul a fost implicat într-un episod cu tâlc din istoria americană: după ce a pierdut nominalizarea drept candidat la preşedinţia Statelor Unite din partea republicanilor, Theodore Roosevelt s-a hotărât să se arunce în lupta pentru alegerile prezidenţiale din 1912 în fruntea unei formaţiuni nou create, Partidul Progresist, poreclit Bull Moose Party/Partidul Elanului, după declaraţia belicoasă a capului său: „mă simt la fel de puternic ca un elan!“. Eşecul de la alegeri avea să frângă însă, fără drept de apel, „elanul“ primăvăratic al lui Roosevelt şi al susţinătorilor săi.) În piesa lui Tennessee Williams, clubul The Moose Lodge sau „Poiana ţapului“ este frecventat de Cornelius McCorkle, soţul Bellei, şi de amicul său, Emerson Sykes. În noaptea în care Cornelius şi Bella McCorkle se întorc de la înmormântarea unuia dintre cei trei copii ai lor – Chips, băiatul homosexual, suferind de alcoolism –, Emerson apare în vizită, venind tocmai de la club, de la o activitate „curat“ progresistă: o vizionare de filme pentru adulţi („pentru noi, bărbaţii“). Prin casa Mc Corkle, care abia se mai ţine în picioare, invadată de termite şi inundată de ploaia ce se scurge prin toţi pereţii, se mai perindă Jessie Sykes, soţia lui Em, o bătrână înnebunită după operaţiile estetice şi bărbaţii tineri, Charlie McCorkle, mezinul familiei, Stacey, iubita lui gravidă, oscilând între extaze erotice şi mistice, un doctor, un poliţist, doi agenţi de la ospiciu („echipa de ridicare a deşeurilor“) şi, nu în ultimul rând, spectrul lui Chips.
Piesa are un pronunţat caracter autobiografic: Cornelius (interpretat, în spectacolul de la Teatrul „Mic“, de Mircea Andreescu) este inspirat de figura tatălui dramaturgului, de la care a împrumutat inclusiv prenumele, iar în figura lui Chips, băiatul ostracizat de părintele său din cauza inversiunii sexuale, Williams s-a proiectat pe sine însuşi. Şi apropierile nu se opresc aici. Cu toate îngroşările în registrul comic-grotesc, relativ egal distribuite personajelor, simpatiile şi antipatiile lui Williams trasează destul de limpede, în subteran, „taberele“: pe de o parte, partida „Tatălui“ pretenţios, guvernată de valori precum setea de putere, de statut social, dorinţa de înavuţire, pe de altă parte, partida „Mamei“, guvernată de ideea supravieţuirii prin copii – iubiţi, după părerea Valeriei Seciu, în mod necondiţionat. Între aceşti doi poli şi, eventual, partida „termitelor“ („casa aceasta este susţinută din temelii de termite“, susţine Cornelius – dar nu reflectă ele oare lumea oamenilor?) se dispută rolul de „primum movens/ cauză primă“ în familie, în societate, în stat – căci casa McCorkle se vrea o imagine în miniatură, şi în caricatură, a tipicei familii mic-burgheze de la baza societăţii americane. Cu un titlu ca Doamna noastră din Pascagoula devine în orice caz limpede, dacă nu cumva prea explicit, pe ai cui umeri se sprijină casa McCorkle, poate şi ai spectacolului, în viziunea lui Florin Fătulescu.
Îi împărtăşesc Valeriei Seciu impresiile mele de lectură, înainte să văd reprezentaţia propriu-zisă. În ceea ce priveşte relaţia sa cu dramaturgia lui Tennessee Williams, actriţa îmi mărturiseşte că îi displac accentele sau accesele de misandrie – opusul misoginismului – din textele lui şi îl suspectează uneori pe autor de cultivarea efectului ieftin. Piesa preferată din repertoriul dramaturgului rămâne Un tramvai numit dorinţă, pentru că aici, găseşte ea, impresionează cu adevărat capacitatea lui Tennessee Williams de a se apropia de universul feminin cu iubire şi înţelegere. Nu a avut însă ocazia să o interpreteze pe Blanche Dubois decât într-o producţie recentă a Teatrului Naţional Radiofonic (în 2008). Până la personajul din Doamna noastră din Pascagoula, Valeria Seciu le-a mai dat viaţă Laurei şi Amandei Wingfield (fiica şi mama) din Menajeria de sticlă, tot pe unde hertziene, respectiv pe scena Teatrului Naţional, sub îndrumarea Cătălinei Buzoianu, într-un spectacol care a avut premiera în 2006 – o montare cu o istorie contorsionată, dictată de circumstanţe exterioare. În afara acestor dificultăţi, de Menajeria de sticlă o leagă, altfel, amintiri frumoase: delicateţea, atitudinea prevenitoare a regizoarei, prezentă întotdeauna şi solidară cu actorii, cu efortul lor. Îmi mai povesteşte că, studentă fiind, asista fascinată împreună cu colegii de facultate la recitalul Luciei Sturdza Bulandra (în rolul Amandei) şi al lui Octavian Cotescu (Tom), într-o montare de la Teatrul Municipal, aparţinând regizorului Dinu Negreanu, în decorurile lui Liviu Ciulei (data premierei: 14 decembrie 1960). I s-a fixat pe retină mai cu seamă imaginea unui colţ de scenă ce imita coverta unui vapor, de unde Tom îşi evoca familia sprijinit pe o balustradă, cu faţa îndreptată spre public. Era vorba de o perioadă în care dramaturgia americană pătrundea cu greu în ţările din lagărul socialist, fapt ce îi sporea cu atât mai mult interesul. Astăzi, însă, observă Valeria Seciu, o astfel de montare, extrem de statică, ar avea probabil un aer desuet, mai ales că piesa face parte acum din rândul celor uzate şi răs-abuzate de mult prea dese reluări. Din acest punct de vedere, Doamna noastră din Pascagoula, prezentată în premieră absolută la noi, reprezintă o şansă pentru actori şi pentru regizor.
De departe însă lucrul cel mai plăcut la repetiţii şi apoi în spectacolel-a reprezentat, în opinia Valeriei Seciu, reîntâlnirea pe scenă, în mijlocul unei echipe extrem de tandre în ansamblul ei, cu Mircea Andreescu, care i-a fost coleg de grupă în facultate, alături de Mariana Mihuţ, Ovidiu Iuliu Moldovan, Rodica Mandache ş.a. După absolvire, actorul a fost repartizat la Teatrul „Sică Alexandrescu“ din Braşov şi de atunci nu au mai avut ocazia să joace împreună. „Era cel mai bun, îl iubeam toţi; era ca acum – parcă nu era tânăr“, îmi spune, întrebându-mă apoi dacă am văzut filmul lui Porumboiu, A fost sau n-a fost?, în care Mircea Andreescu l-a jucat pe „nea“ Piscoci. Întâmplător, e unul dintre filmele mele preferate. „– Ei bine, Mircea seamănă cu personajul de acolo. Are ceva bun – o inocenţă, o dulceaţă… E plin de umanitate!“. De fapt, e la fel ca băiatul ei, „un om bun, nu neapărat în sensul de a face fapte bune, cât de a răspândi în jur o căldură care îi atrage pe ceilalţi“. Se bucură că, încă de la premieră, publicul a reacţionat foarte empatic la apariţiile personajului jucat de Andreescu. Iar eu jubilez la ideea de a-i aduce din nou împreună între coperţile revistei Teatrul pe cei care au fost odată, pe scena studioului „Casandra“, Rosalinda şi Tocilă, azi Bella şi Cornelius McCorkle. Îi pomenesc Valeriei Seciu despre un interviu. Îmi spune că tot ce îmi rămâne de făcut e să mă aştern pe scris…
Între acte: cu Valeria Seciu, despre Doamna noastră din Pascagoula
Dintr-o eroare editorială, în numărul nr.1–2/ 2010 al revistei „Teatrul azi”, articolul „Între acte: cu Valeria Seciu, despre «Doamna noastră din Pascagoula»”, semnat de colaboratoarea noastră Anca Haţiegan, a apărut într-o variantă de lucru. Rectificăm această eroare, recomandându-vă să-l citiţi aici în versiunea destinată publicării (Redacţia).
Anca Haţiegan
Întâlnirea mea cu Bella McCorkle, personajul interpretat de Valeria Seciu în spectacolul după ultima piesă scrisă de Tennessee Williams (1982; în volum: 2008), se petrece mai întâi undeva în culisele Teatrului „Mic“, pe o scară… Înfăşurată într-un capot, cu părul prins cu un soi de eşarfă, actriţa a intrat deja în haina rolului, însă nu are siguranţa că îi simte şi „pielea“. Personajul se contruieşte printr-o acumulare de mici detalii, menite să-i confere unicitate, avea să îmi spună. Acestea pot să se refere la gesturi, vestimentaţie, comportament, intonaţii, motivaţii, intenţii ş.a.m.d. Căutarea nu se încheie aproape niciodată concomitent cu timpul alocat repetiţiilor. (Pe Honey din Cui i-e frică de Virginia Woolf? de Edward Albee, pe care a interpretat-o la începutul anilor ’70, pe scena Naţionalului bucureştean, a descoperit-o abia pe la a 100-a reprezentaţie, mărturisea actriţa într-un interviu.) Ultima schimbare de titlu a piesei nu face decât să îi sporească angoasele: în original, piesa se numeşte A House Not Meant to Stand (ceea ce s-ar traduce, cât mai aproape de sensul literal, prin „o casă care nu e făcută să reziste“), dar regizorul Florin Fătulescu, împreună cu traducătoarele Ioana Ieronim şi Rodica Fătulescu, au optat pentru modificarea acestuia, astfel că, în repetiţii, spectacolul s-a numit, rând pe rând, Casa termitelor, Afară plouă, în casă mai rău şi, la urmă, Doamna noastră din Pascagoula. Formula, sesizează Valeria Seciu, îi conferă greutate Bellei, dar implică, totodată, mai multă responsabilitate. Încă un motiv de temeri pe lângă fireştile emoţii dinainte de premieră – trăite însă într-o manieră foarte personală şi la o intensitate făcută să dea peste cap orice oscilograf!
Descopăr că Tennesse Williams şi-a scris piesa dezvoltând nucleul unei piesete mai vechi, într-un act, ambele puse în scenă la Goodman Theatre din Chicago (în 1980, respectiv stagiunea 1981–1982). Jucată împreună cu alte două lucrări de scurtă întindere, toate reunite sub titulatura Tennessee Laughs („Tennessee râde“), aceasta se numea Some Problems for the Moose Lodge („Probleme cu Adăpostul Elanului“). The Moose Lodge/„Adăpostul Elanului“ va deveni în adaptarea românească „Poiana ţapului“, un club exclusivist, „perfect masculin“, destinat stâlpilor micii comunităţi din Pascagoula (Mississippi), o adevărată frăţie, menită să menţină şi să consolideze puterea – iluzorie – a patriarhatului. (Simbol al virilităţii, elanul a fost implicat într-un episod cu tâlc din istoria americană: după ce a pierdut nominalizarea drept candidat la preşedinţia Statelor Unite din partea republicanilor, Theodore Roosevelt s-a hotărât să se arunce în lupta pentru alegerile prezidenţiale din 1912 în fruntea unei formaţiuni nou create, Partidul Progresist, poreclit Bull Moose Party/Partidul Elanului, după declaraţia belicoasă a capului său: „mă simt la fel de puternic ca un elan!“. Eşecul de la alegeri avea să frângă însă, fără drept de apel, „elanul“ primăvăratic al lui Roosevelt şi al susţinătorilor săi.) În piesa lui Tennessee Williams, clubul The Moose Lodge sau „Poiana ţapului“ este frecventat de Cornelius McCorkle, soţul Bellei, şi de amicul său, Emerson Sykes. În noaptea în care Cornelius şi Bella McCorkle se întorc de la înmormântarea unuia dintre cei trei copii ai lor – Chips, băiatul homosexual, suferind de alcoolism –, Emerson apare în vizită, venind tocmai de la club, de la o activitate „curat“ progresistă: o vizionare de filme pentru adulţi („pentru noi, bărbaţii“). Prin casa Mc Corkle, care abia se mai ţine în picioare, invadată de termite şi inundată de ploaia ce se scurge prin toţi pereţii, se mai perindă Jessie Sykes, soţia lui Em, o bătrână înnebunită după operaţiile estetice şi bărbaţii tineri, Charlie McCorkle, mezinul familiei, Stacey, iubita lui gravidă, oscilând între extaze erotice şi mistice, un doctor, un poliţist, doi agenţi de la ospiciu („echipa de ridicare a deşeurilor“) şi, nu în ultimul rând, spectrul lui Chips.
Piesa are un pronunţat caracter autobiografic: Cornelius (interpretat, în spectacolul de la Teatrul „Mic“, de Mircea Andreescu) este inspirat de figura tatălui dramaturgului, de la care a împrumutat inclusiv prenumele, iar în figura lui Chips, băiatul ostracizat de părintele său din cauza inversiunii sexuale, Williams s-a proiectat pe sine însuşi. Şi apropierile nu se opresc aici. Cu toate îngroşările în registrul comic-grotesc, relativ egal distribuite personajelor, simpatiile şi antipatiile lui Williams trasează destul de limpede, în subteran, „taberele“: pe de o parte, partida „Tatălui“ pretenţios, guvernată de valori precum setea de putere, de statut social, dorinţa de înavuţire, pe de altă parte, partida „Mamei“, guvernată de ideea supravieţuirii prin copii – iubiţi, după părerea Valeriei Seciu, în mod necondiţionat. Între aceşti doi poli şi, eventual, partida „termitelor“ („casa aceasta este susţinută din temelii de termite“, susţine Cornelius – dar nu reflectă ele oare lumea oamenilor?) se dispută rolul de „primum movens/ cauză primă“ în familie, în societate, în stat – căci casa McCorkle se vrea o imagine în miniatură, şi în caricatură, a tipicei familii mic-burgheze de la baza societăţii americane. Cu un titlu ca Doamna noastră din Pascagoula devine în orice caz limpede, dacă nu cumva prea explicit, pe ai cui umeri se sprijină casa McCorkle, poate şi ai spectacolului, în viziunea lui Florin Fătulescu.
Îi împărtăşesc Valeriei Seciu impresiile mele de lectură, înainte să văd reprezentaţia propriu-zisă. În ceea ce priveşte relaţia sa cu dramaturgia lui Tennessee Williams, actriţa îmi mărturiseşte că îi displac accentele sau accesele de misandrie – opusul misoginismului – din textele lui şi îl suspectează uneori pe autor de cultivarea efectului ieftin. Piesa preferată din repertoriul dramaturgului rămâne Un tramvai numit dorinţă, pentru că aici, găseşte ea, impresionează cu adevărat capacitatea lui Tennessee Williams de a se apropia de universul feminin cu iubire şi înţelegere. Nu a avut însă ocazia să o interpreteze pe Blanche Dubois decât într-o producţie recentă a Teatrului Naţional Radiofonic (în 2008). Până la personajul din Doamna noastră din Pascagoula, Valeria Seciu le-a mai dat viaţă Laurei şi Amandei Wingfield (fiica şi mama) din Menajeria de sticlă, tot pe unde hertziene, respectiv pe scena Teatrului Naţional, sub îndrumarea Cătălinei Buzoianu, într-un spectacol care a avut premiera în 2006 – o montare cu o istorie contorsionată, dictată de circumstanţe exterioare. În afara acestor dificultăţi, de Menajeria de sticlă o leagă, altfel, amintiri frumoase: delicateţea, atitudinea prevenitoare a regizoarei, prezentă întotdeauna şi solidară cu actorii, cu efortul lor. Îmi mai povesteşte că, studentă fiind, asista fascinată împreună cu colegii de facultate la recitalul Luciei Sturdza Bulandra (în rolul Amandei) şi al lui Octavian Cotescu (Tom), într-o montare de la Teatrul Municipal, aparţinând regizorului Dinu Negreanu, în decorurile lui Liviu Ciulei (data premierei: 14 decembrie 1960). I s-a fixat pe retină mai cu seamă imaginea unui colţ de scenă ce imita coverta unui vapor, de unde Tom îşi evoca familia sprijinit pe o balustradă, cu faţa îndreptată spre public. Era vorba de o perioadă în care dramaturgia americană pătrundea cu greu în ţările din lagărul socialist, fapt ce îi sporea cu atât mai mult interesul. Astăzi, însă, observă Valeria Seciu, o astfel de montare, extrem de statică, ar avea probabil un aer desuet, mai ales că piesa face parte acum din rândul celor uzate şi răs-abuzate de mult prea dese reluări. Din acest punct de vedere, Doamna noastră din Pascagoula, prezentată în premieră absolută la noi, reprezintă o şansă pentru actori şi pentru regizor.
De departe însă lucrul cel mai plăcut la repetiţii şi apoi în spectacole l-a reprezentat, în opinia Valeriei Seciu, reîntâlnirea pe scenă, în mijlocul unei echipe extrem de tandre în ansamblul ei, cu Mircea Andreescu, care i-a fost coleg de grupă în facultate, alături de Mariana Mihuţ, Ovidiu Iuliu Moldovan, Rodica Mandache ş.a. După absolvire, actorul a fost repartizat la Teatrul „Sică Alexandrescu“ din Braşov şi de atunci nu au mai avut ocazia să joace împreună. „Era cel mai bun, îl iubeam toţi; era ca acum – parcă nu era tânăr“, îmi spune, întrebându-mă apoi dacă am văzut filmul lui Porumboiu, A fost sau n-a fost?, în care Mircea Andreescu l-a jucat pe „nea“ Piscoci. Întâmplător, e unul dintre filmele mele preferate. „– Ei bine, Mircea seamănă cu personajul de acolo. Are ceva bun – o inocenţă, o dulceaţă… E plin de umanitate!“. De fapt, e la fel ca băiatul ei, „un om bun, nu neapărat în sensul de a face fapte bune, cât de a răspândi în jur o căldură care îi atrage pe ceilalţi“. Se bucură că, încă de la premieră, publicul a reacţionat foarte empatic la apariţiile personajului jucat de Andreescu. Iar eu jubilez la ideea de a-i aduce din nou împreună între coperţile revistei Teatrul pe cei care au fost odată, pe scena studioului „Casandra“, Rosalinda şi Tocilă, azi Bella şi Cornelius McCorkle. Îi pomenesc Valeriei Seciu despre un interviu. Îmi spune că tot ce îmi rămâne de făcut e să mă aştern pe scris…