Pe cei șase actori ai spectacolului Cine l-a ucis pe tata? i-am rugat să răspundă la câteva întrebări legate de relația lor cu rolul/rolurile interpretate și despre experiența de lucru. [n.r.]
Cine l-a ucis pe tata? (foto Andrei Gândac)
Care sunt fragilitățile personajului tău? Cum te-ai raportat la ele?
Ai un moment sau o scenă anume din acest spectacol de care te simți atașat? Și de ce?
Ai putea să ne împărtășești o preconcepție sau o prejudecată privind masculinitatea asupra căreiaai meditat în perioada repetițiilor și pe care te simți pregătit să o depășești?
Povestește-ne în câteva rânduri cum a fost experiența de lucru la acest spectacol? Ai descoperit ceva nou, neașteptat sau ți s-a confirmat ceva ce știai doar teoretic despre actorie?
Eduard CHIMAC:
Pe scenă puteți vedea o multiplicare a lui Eddy Belleguele (n.r.:numele inițial al autorului). Eu îl interpretez pe acesta în ipostaza lui de adult: Édouard Louis. Schimbarea de nume este un act cauzat de dorința sa de a se detașa de trecut. Consider că personajul meu este unul expansiv, sensibil, iubitor, dar care poate fi și puternic, chiar răzbunător. Este o pradă aflată într-un mediu ostil și înecăcios. Fiecare dintre aceste caracteristici poate deveni un element de fragilitate. Îi poate fi, de-a lungul poveștii, atât prieten, cât și dușman. Știu ce am de făcut pe scenă, din punct de vedere tehnic, în ce moment al poveștii ne aflăm, cum trebuie să decurgă totul. Iar aceste fragilități ale personajului meu îmi sunt instrumentele care îmi servesc la fiecare spectacol și mă ajută în descoperirea unor noi nuanțe care poate îmi scăpaseră până atunci.
Momentul de dans dintre mine și colegul meu Iustin Danalache. Duetul dintre mama și tata, acompaniat vocal de către Alex Iezdimir. Andrea Gavriliu, coregrafa spectacolului, ne-a ajutat foarte mult în construcția acestui moment, iar unul dintre motivele pentru care am ales această scenă este bucuria pe care am avut-o în timpul procesului de lucru la duet. De asemenea, este primul și singurul moment în care sunt doar eu în rolul tatălui.
Masculinitatea este ceva cu care consider că ne naștem. Pe parcurs noi doar întărind unele caracteristici. Câteva dintre caracteristicile masculinității sunt: puterea, vulnerabilitatea, tandrețea, indulgența și puterea de decizie. Nu contează forța fizică, câte greutăți ridici sau câte genuflexiuni faci. Nu este vorba despre asta. Nu avem un tabel de valori, o definiție exactă. Fiecare își creează tipul său de masculinitate. Este o energie, o siguranță pe care o capeți. Există momente în care suntem cu energia la pământ, suntem obosiți, trecem prin ceva dur și ne spunem singuri că trebuie să trecem peste. E ok să ai momente în care te simți vulnerabil și este ok să vorbești despre asta. O problemă întâlnită și în spectacolul nostru este relația dificilă dintre tată și fiu. Lipsa de comunicare, acțiunile tatălui asupra băiatului, remarcile aruncate: un băiat nu trebuie să danseze, să se joace cu păpușile etc., nu fac decât să îi provoace nesiguranță copilului. În perioada repetițiilor, am realizat câtă presiune a fost pe Édouard Louis, care trăia într-o familie disfuncțională, să-și dezvolte masculinitatea.
Am avut parte de o echipă extraordinară. Evident, cu caractere diferite, cu talente desăvârșite în diverse ipostaze ale evoluției artistului. Am fost îndrumați foarte frumos de către Andrei Măjeri. Pot spune că înainte aveam o mică teamă privind monologurile, dar în momentul în care am văzut că personajul meu a fost construit doar așa, a fost o provocare pe care am acceptat-o cu cel mai mare drag. Asta mi-a arătat iar că monologul este cea mai frumoasă modalitate de exprimare verbală pe care o poate întâlni un artist pe scenă. Cea mai mare frică a mea a fost să nu se automatizeze textul în capul meu și să îl zic mereu la fel, să îl recit. Dar am reușit să fac în așa fel încât să mă conectez cu publicul și să pară mereu c-ar fi pentru prima oară.
Iustin DANALACHE:
Personajul meu devine fragil în momentele în care cuvintele îi sunt auzite. Édouard, la vârsta pe care o joc, a ajuns în punctul în care înțelege „contribuția” statului la degradarea fizică și psihică a tatălui său. Odată cu exprimarea discursului politic, își iartă și compătimește tatăl și nu îi e rușine să își manifeste furia în mod public. Chiar dimpotrivă, se bucură.
E destul de ciudat că mă simt atașat de o scenă în care nu îmi joc rolul principal. Scena de dans a mamei și a tatălui când sunt tineri. La scena asta sunt mereu emoționat, sunt mai expus ca niciodată și sunt, din orice punct de vedere, în afara zonei mele de confort. E un moment care m-a cucerit încă din construcție și îmi place să cred că așa s-au cunoscut părinții autorului, cum dansăm noi acolo.
Când mi s-a dat ca temă de cercetare piesa „Barbie...”a trupei Aqua, am spus că aici mi-a fost. Încearcă, tu ca bărbățel, să nu pari penibil pe o piesă de fete. Lucrând la ea câteva săptămâni, mi-am dat seama că piesa este o parodie. Am încercat să nu mă gândesc la cum arată, ci mai mult la ce exprimă. Am explorat mișcări feminine, un limbaj corporal care să ducă spre universul Barbie și așa am realizat că nu am curaj să fiu masculin. Real. Astfel, am ajuns la un produs final, un bărbat căruia nu îi e rușine să danseze pe „o piesă pentru fete”.
Fiind primul spectacol pentru mine, pot spune că mi-a dat prilejul să înțeleg puțin din rigoarea și frumusețea meseriei pe care am ales-o. Construcția lui mi-a permis să mă exprim cum pot eu mai bine, m-a pus în valoare și, mai mult decât orice, m-a ajutat să îl iert pe tata. Știu cum sună, dar lucrând la prima scenă (partea cu berea), la scena cu paharele, la discursul politic și avându-l pe Alex Iezdimir care mă face să-l vizualizez pe tatăl lui Édouard, toate acestea m-au ajutat să reflectez asupra propriei situații în care mă aflu. M-a eliberat mult acest spectacol în această privință, iar lucrul la el a fost, cu bune și cu rele, una din cele mai frumoase perioade din viața mea.
Alex IEZDIMIR:
Deși ascunse în adâncul aparenței unui bărbat ,,puternic și adevărat”, tatăl lui Édouard debordează de fragilități. Fragilități care, neascultate, ignorate, conduc spre drumuri anevoioase, pline de sărăcie și băutură, alegeri greșite ce schimbă vieți – nu doar a tatălui, ci și ale tuturor celor din jurul său. Tatăl are o inimă, doar că nu știe s-o asculte sau nu vrea, pentru că a-ți arăta dragostea, empatia, a oferi înțelegere și căldură înseamnă slăbiciune. Ceea ce e periculos. Haita nu iartă. Necesită multă ascultare personajul Tatălui, înțelegere și răbdare, pentru că e mult mai mult decât suprafață. Asta m-a intrigat și m-a motivat – descoperirea tatălui în interioritatea sa.
Scena din final, în care adultul Édouard își reîntâlnește tatăl, acum gunoier. Este primul moment în care joc eu personajul adult, marcat de copilăria alături de tatăl său. Îmi oferă un punct de vedere panoramic asupra a ceea ce a însemnat viața Tatălui pentru fiul lui și mă face să înțeleg mai bine cum, fără să-ți dai seama, prin gesturile tale, poți schimba vieți. Sau cum chiar viața ta își poate schimba cursul, la fel de ușor. E foarte frumos să joci personajul asupra căruia ai acționat tot spectacolul din poziția de putere a altui personaj. Te face să te gândești de două ori.
E plin de prejudecăți acest concept – al masculinității. Ce înseamnă, de fapt, să fii masculin? Mi-am tot pus această întrebare pe parcursul repetițiilor și nu numai, și încă o mai fac. Până acum, am ajuns la concluzia că nu înseamnă să bei, să te bați sau să creezi rău și suferință în jurul tău. E bine… dar mai caut.
Ca o gură de aer a fost. Astfel de întâlniri te fac să-ți reamintești ce ți-ai dorit și să mergi mai departe cu fruntea sus. A fost minunat să lucrez cu colegii mei, să creăm o conexiune așa specială și rară, să-i urmăresc și să învăț. Am descoperit cât potențial există in noi, în generația noastră și mi s-a confirmat că am ales cea mai frumoasă meserie din lume. Nu știu exact cum a reușit Andrei să creeze acest context, dar ceva sigur a făcut el bine și îi mulțumesc.
Cine l-a ucis pe tata? (foto Andrei Gândac)
Vlad Ionuț POPESCU:
Nu am gândit în termeni clasici construcția personajelor care apar de-a lungul spectacolului. Mai degrabă, am încercat să creez un fir narativ al corpului care, în funcție de situația oferită de adaptarea Mihaelei, să surprindă o anumită caracteristică a așa-ziselor personaje, o vulnerabilitate sau de ce nu, o slăbiciune. Un exemplu bun cred că ar fi momentul în care devin Édouard-copilul-rămas-fără-mamă, când acesta se hotărăște să renunțe la familia lui și să se mute în alt oraș. Am încercat să surprind prin intermediul corpului fragilitatea și, în mod special, confuzia unui copil aflat în fața unui astfel de moment. Plânsul și râsul se contopesc.
Da, cred că am două chiar. Finalul scenei în care Édouard este agresat de colegii de liceu. Colegul Chimac urlă în microfon, în timp ce eu mă poziționez plin de mândrie, de resemnare cu fața către public. Urletul său curge pe chipul meu și mă emoționează de fiecare dată. De atâtea ori ne trezim în contexte în care am vrea să putem urla din toată ființa, dar suntem forțați să inhibăm, să interiorizăm acest impuls. Și, evident, cântecul (n.r.: „S.O:S. d’un terrien en détresse”). Mă regăsesc mai mult decât mi-aș dori în mesajul piesei și simt că am depus un efort considerabil pentru a cânta o partitură de genul acesteia.
Da. Mereu m-am lăsat înconjurat de bărbați care nu cred într-o prietenie reală între două persoane de sex opus. Iar mintea mea a fost împânzită de tot soiul de concepte eronate. Cred că din dorința de apartenență m-am lăsat atât de influențat de-a lungul timpului, din dorința de a-mi demonstra că sunt și eu ca ceilalți, că sunt bărbat. Dar știu că e fals. Sau știam, am uitat, și acum mi-am readus aminte. Mi-am readus aminte de gașca mea de fete din liceu, un grup de prietene cu care aveam un grup de Whatsapp care se chema VLAAAAD. Niciodată nu m-am judecat pentru asta, însă cei din jur o făceau. Dar nu mă interesa absolut deloc.
În timpul repetițiilor nu eram prea în apele mele. Treceam printr-o perioadă dificilă. Ce m-a salvat cred că a fost gașca noastră. Ne-am împrietenit foarte repede unii cu alții. E destul de rar ca o întreagă distribuție să fie „toți pentru unu, unu pentru toți” type beat. Am descoperit corpul comun și individualitatea care se poate naște din acesta, am lucrat la topirea unor măști și/sau imagini prin intermediul limbajului corporal, am aflat că pot cânta o piesă destul de grea dacă sunt îndeajuns de disciplinat și motivat. Și m-am lăsat inspirat de colegii mei, de calmul lui Alex, de disciplina lui Iustin, de candoarea lui Adelin, de maturitatea lui Hunor, de prestanța lui Edi. Iar întâlnirea cu Andrei și Andrea cred a scos din nou ceva autentic din mine.
Adelin TUDORACHE:
„Tată, mă vezi?” e una dintre replicile care reprezintă cel mai bine o mare lipsă cu care Eddy se confruntă. În partitura mea se regăsește predominant vocea copilului, ea „urlă” parcă neîncetat, prin acțiuni sau vorbe, după atenție și afecțiune. Mediul, șabloanele, familia, clasa socială și timpul în care acesta și-a petrecut copilăria, toate au complotat cu discernământ sau nu, la o dezintegrare a stimei de sine. Lupta personajului meu se întinde într-o suită de scene și situații vulnerabile, crude și cu-adevărat grele pentru un copil care își caută locul într-o lume care-l respinge și care îl etichetează ca fiind diferit. Părinții, frații și ceilalți băieți din sat cu care personajul meu interacționează, manifestă cu toții o gândire conservatoare și toxică, fapt care sapă și hrănește și mai mult rușinea, vinovăția, singurătatea și, mai ales, disperarea. Pentru a atinge și a înțelege mai bine toată această lume interioară, am cules din propria copilărie ce a rezonat cu povestea lui Eddy, am lucrat foarte strâns legat de roman și mi-am ascultat imaginația.
Îmi e greu să aleg un moment anume, dar o să vă spun că scena pe care noi am numit-o „Titanic” (n.r.:scena în care copilul Eddy primește cadoul mult dorit, o înregistrare cu filmul „Titanic”) îmi aduce multă fericire. E un moment în care mă bucur fix ca un copil și un moment care mă lasă să trăiesc, neperturbat de ce-mi stă în cale de obicei.
Da, aș vrea să vorbesc despre preconcepția că bărbații ar trebui să rămână aproape stoici în fața dificultăților și să își reprime emoțiile. Am învățat că odată ce le accepți, le consumi sau le descarci artistic, ele contribuie doar la dezvoltarea ta emoțională și nu se adaugă unei greutăți pe care permanent tindem să o cărăm după noi.
Spectacolul Cine l-a ucis pe tata? reprezintă debutul meu. Am terminat facultatea de puțin timp și acest proiect mi-a dat șansa să folosesc multe „unelte” pe care le-am exersat în studenție. Perioada de lucru a fost plină de noi descoperiri, am lucrat creativ, intens, prosper și într-un mediu mișto. Andrei Majeri, regizorul spectacolului, e plin de idei, creează din suflet, ține strâns de echipă și ne-a dovedit mereu că modul profesionist prin care ne-a ghidat dă roade în noi, în ce încercăm să transmitem și în legătura cu publicul. Tot legat de perioada de lucru, faptul că am avut-o pe Andrea Gavriliu alături de noi, m-a făcut să îndrăgesc la maximum momentele de coregrafie. Îi sunt foarte recunoscător pentru atitudinea ei, pentru ce ne-a învățat, pentru grijă și pentru tot procesul creativ. A fost și este o revelație pentru mine și pentru tot ce pot face cu corpul meu. Ca să răspund la ultima parte a întrebării: ei bine, da! Mi s-a confirmat că atunci când într-adevăr se creează o echipă, ai mult mai multă încredere să te arunci, pentru că știi că ei vor fi acolo să te prindă. Pentru asta (și nu numai) le mulțumesc colegilor mei.
Hunor VARGA:
Nu știu dacă pot să vorbesc despre un personaj anume. Da, reprezint vocea mamei mult în spectacol, dar în procesul creativ niciodată nu m-am raportat la mamă ca la un personaj pe care eu îl creez, ci mai degrabă era o situație pe care trebuia să o trăiesc. Textul și structura spectacolului sunt concepute într-un mod care nu-mi permite să mă identific cu un personaj distinct. În mintea mea, există mai degrabă un grup de elemente care alcătuiesc o poveste, un discurs, iar fiecare dintre noi adaugă nuanțe acestei povești. Nu sunt adeptul ideii de personaj; pentru mine, această perspectivă nu funcționează. Mă determină să acționez într-o manieră extrem de individualistă, ceea ce nu corespunde cu modul în care am fost educat profesional. Încerc mereu să-mi amintesc că scopul meu pe scenă este să-i pun în valoare pe colegii mei de joc; nu este vorba doar despre mine. Iar în spectacolul ăsta nu avem altă opțiune. Pentru mine asta este fragilitatea spectacolului.
Sunt atașat de toate scenele din diferite motive. Iubesc scenele coregrafice, pentru că îmi place foarte mult să dansez. La un moment dat, în spectacol, cânt O mio babbino caro,într-o rochie transparentă cu pietricele. De scena asta sunt atașat pentru că eu și cântatul avem o relație de love-hate și este o provocare de fiecare dată când interpretez acea arie. La facultate am dezvoltat o respingere colosală față de cântat și foarte mult timp am crezut că nu mă pricep. Nu acceptam să cânt „serios” în spectacole până acum. Și când ies din culise în rochie, adidași și șosete mereu aud o chicoteală în public și după se așază o liniște… ador tăcerea și atenția aia din partea publicului. Ador scena cu turnurile gemene pentru că a fost prima scenă unde am experimentat un click cu partenerii din scenă (Vlad Ionuț Popescu, Adelin Tudorache și Iustin Danalache). Este o scenă cu foarte multe straturi, care necesită o extra-atenție pentru a menține ritmul corect, iar această provocare îmi place foarte mult.
De multă vreme am trecut peste perioada aia din viață și consider că am depășit toate preconcepțiile despre masculinitate. Cu terapie și cu foarte multă muncă cu mine însumi. Refuz să discut despre asta, pentru că poate zic ceva ce nu aș vrea să zic. Băieți, mergeți la terapie!
A fost foarte greu. Este primul meu proiect de teatru în limba română și prima întâlnire cu „școala românească”, care e foarte diferită de cum lucram până acum. Îmi era greu să mă obișnuiesc cu ea, îmi era greu să învăț textul, îmi era greu să improvizez. Tot ce făceam trecea prin foarte multe filtre, ceea ce m-a speriat, până la un punct când am acceptat și am început să îndrăgesc situația. Am început chiar să fac și glume la repetiții.
Interviu actori: „Cine l-a ucis pe tata?”
Publicat în: Teatrul azi nr. 1-2/2024
Rubrica: anatomia unui spectacol
Actorii
Pe cei șase actori ai spectacolului Cine l-a ucis pe tata? i-am rugat să răspundă la câteva întrebări legate de relația lor cu rolul/rolurile interpretate și despre experiența de lucru. [n.r.]
Cine l-a ucis pe tata? (foto Andrei Gândac)
Care sunt fragilitățile personajului tău? Cum te-ai raportat la ele?
Ai un moment sau o scenă anume din acest spectacol de care te simți atașat? Și de ce?
Ai putea să ne împărtășești o preconcepție sau o prejudecată privind masculinitatea asupra căreiaai meditat în perioada repetițiilor și pe care te simți pregătit să o depășești?
Povestește-ne în câteva rânduri cum a fost experiența de lucru la acest spectacol? Ai descoperit ceva nou, neașteptat sau ți s-a confirmat ceva ce știai doar teoretic despre actorie?
Eduard CHIMAC:
Pe scenă puteți vedea o multiplicare a lui Eddy Belleguele (n.r.:numele inițial al autorului). Eu îl interpretez pe acesta în ipostaza lui de adult: Édouard Louis. Schimbarea de nume este un act cauzat de dorința sa de a se detașa de trecut. Consider că personajul meu este unul expansiv, sensibil, iubitor, dar care poate fi și puternic, chiar răzbunător. Este o pradă aflată într-un mediu ostil și înecăcios. Fiecare dintre aceste caracteristici poate deveni un element de fragilitate. Îi poate fi, de-a lungul poveștii, atât prieten, cât și dușman. Știu ce am de făcut pe scenă, din punct de vedere tehnic, în ce moment al poveștii ne aflăm, cum trebuie să decurgă totul. Iar aceste fragilități ale personajului meu îmi sunt instrumentele care îmi servesc la fiecare spectacol și mă ajută în descoperirea unor noi nuanțe care poate îmi scăpaseră până atunci.
Momentul de dans dintre mine și colegul meu Iustin Danalache. Duetul dintre mama și tata, acompaniat vocal de către Alex Iezdimir. Andrea Gavriliu, coregrafa spectacolului, ne-a ajutat foarte mult în construcția acestui moment, iar unul dintre motivele pentru care am ales această scenă este bucuria pe care am avut-o în timpul procesului de lucru la duet. De asemenea, este primul și singurul moment în care sunt doar eu în rolul tatălui.
Masculinitatea este ceva cu care consider că ne naștem. Pe parcurs noi doar întărind unele caracteristici. Câteva dintre caracteristicile masculinității sunt: puterea, vulnerabilitatea, tandrețea, indulgența și puterea de decizie. Nu contează forța fizică, câte greutăți ridici sau câte genuflexiuni faci. Nu este vorba despre asta. Nu avem un tabel de valori, o definiție exactă. Fiecare își creează tipul său de masculinitate. Este o energie, o siguranță pe care o capeți. Există momente în care suntem cu energia la pământ, suntem obosiți, trecem prin ceva dur și ne spunem singuri că trebuie să trecem peste. E ok să ai momente în care te simți vulnerabil și este ok să vorbești despre asta. O problemă întâlnită și în spectacolul nostru este relația dificilă dintre tată și fiu. Lipsa de comunicare, acțiunile tatălui asupra băiatului, remarcile aruncate: un băiat nu trebuie să danseze, să se joace cu păpușile etc., nu fac decât să îi provoace nesiguranță copilului. În perioada repetițiilor, am realizat câtă presiune a fost pe Édouard Louis, care trăia într-o familie disfuncțională, să-și dezvolte masculinitatea.
Am avut parte de o echipă extraordinară. Evident, cu caractere diferite, cu talente desăvârșite în diverse ipostaze ale evoluției artistului. Am fost îndrumați foarte frumos de către Andrei Măjeri. Pot spune că înainte aveam o mică teamă privind monologurile, dar în momentul în care am văzut că personajul meu a fost construit doar așa, a fost o provocare pe care am acceptat-o cu cel mai mare drag. Asta mi-a arătat iar că monologul este cea mai frumoasă modalitate de exprimare verbală pe care o poate întâlni un artist pe scenă. Cea mai mare frică a mea a fost să nu se automatizeze textul în capul meu și să îl zic mereu la fel, să îl recit. Dar am reușit să fac în așa fel încât să mă conectez cu publicul și să pară mereu c-ar fi pentru prima oară.
Iustin DANALACHE:
Personajul meu devine fragil în momentele în care cuvintele îi sunt auzite. Édouard, la vârsta pe care o joc, a ajuns în punctul în care înțelege „contribuția” statului la degradarea fizică și psihică a tatălui său. Odată cu exprimarea discursului politic, își iartă și compătimește tatăl și nu îi e rușine să își manifeste furia în mod public. Chiar dimpotrivă, se bucură.
E destul de ciudat că mă simt atașat de o scenă în care nu îmi joc rolul principal. Scena de dans a mamei și a tatălui când sunt tineri. La scena asta sunt mereu emoționat, sunt mai expus ca niciodată și sunt, din orice punct de vedere, în afara zonei mele de confort. E un moment care m-a cucerit încă din construcție și îmi place să cred că așa s-au cunoscut părinții autorului, cum dansăm noi acolo.
Când mi s-a dat ca temă de cercetare piesa „Barbie...”a trupei Aqua, am spus că aici mi-a fost. Încearcă, tu ca bărbățel, să nu pari penibil pe o piesă de fete. Lucrând la ea câteva săptămâni, mi-am dat seama că piesa este o parodie. Am încercat să nu mă gândesc la cum arată, ci mai mult la ce exprimă. Am explorat mișcări feminine, un limbaj corporal care să ducă spre universul Barbie și așa am realizat că nu am curaj să fiu masculin. Real. Astfel, am ajuns la un produs final, un bărbat căruia nu îi e rușine să danseze pe „o piesă pentru fete”.
Fiind primul spectacol pentru mine, pot spune că mi-a dat prilejul să înțeleg puțin din rigoarea și frumusețea meseriei pe care am ales-o. Construcția lui mi-a permis să mă exprim cum pot eu mai bine, m-a pus în valoare și, mai mult decât orice, m-a ajutat să îl iert pe tata. Știu cum sună, dar lucrând la prima scenă (partea cu berea), la scena cu paharele, la discursul politic și avându-l pe Alex Iezdimir care mă face să-l vizualizez pe tatăl lui Édouard, toate acestea m-au ajutat să reflectez asupra propriei situații în care mă aflu. M-a eliberat mult acest spectacol în această privință, iar lucrul la el a fost, cu bune și cu rele, una din cele mai frumoase perioade din viața mea.
Alex IEZDIMIR:
Deși ascunse în adâncul aparenței unui bărbat ,,puternic și adevărat”, tatăl lui Édouard debordează de fragilități. Fragilități care, neascultate, ignorate, conduc spre drumuri anevoioase, pline de sărăcie și băutură, alegeri greșite ce schimbă vieți – nu doar a tatălui, ci și ale tuturor celor din jurul său. Tatăl are o inimă, doar că nu știe s-o asculte sau nu vrea, pentru că a-ți arăta dragostea, empatia, a oferi înțelegere și căldură înseamnă slăbiciune. Ceea ce e periculos. Haita nu iartă. Necesită multă ascultare personajul Tatălui, înțelegere și răbdare, pentru că e mult mai mult decât suprafață. Asta m-a intrigat și m-a motivat – descoperirea tatălui în interioritatea sa.
Scena din final, în care adultul Édouard își reîntâlnește tatăl, acum gunoier. Este primul moment în care joc eu personajul adult, marcat de copilăria alături de tatăl său. Îmi oferă un punct de vedere panoramic asupra a ceea ce a însemnat viața Tatălui pentru fiul lui și mă face să înțeleg mai bine cum, fără să-ți dai seama, prin gesturile tale, poți schimba vieți. Sau cum chiar viața ta își poate schimba cursul, la fel de ușor. E foarte frumos să joci personajul asupra căruia ai acționat tot spectacolul din poziția de putere a altui personaj. Te face să te gândești de două ori.
E plin de prejudecăți acest concept – al masculinității. Ce înseamnă, de fapt, să fii masculin? Mi-am tot pus această întrebare pe parcursul repetițiilor și nu numai, și încă o mai fac. Până acum, am ajuns la concluzia că nu înseamnă să bei, să te bați sau să creezi rău și suferință în jurul tău. E bine… dar mai caut.
Ca o gură de aer a fost. Astfel de întâlniri te fac să-ți reamintești ce ți-ai dorit și să mergi mai departe cu fruntea sus. A fost minunat să lucrez cu colegii mei, să creăm o conexiune așa specială și rară, să-i urmăresc și să învăț. Am descoperit cât potențial există in noi, în generația noastră și mi s-a confirmat că am ales cea mai frumoasă meserie din lume. Nu știu exact cum a reușit Andrei să creeze acest context, dar ceva sigur a făcut el bine și îi mulțumesc.
Cine l-a ucis pe tata? (foto Andrei Gândac)
Vlad Ionuț POPESCU:
Nu am gândit în termeni clasici construcția personajelor care apar de-a lungul spectacolului. Mai degrabă, am încercat să creez un fir narativ al corpului care, în funcție de situația oferită de adaptarea Mihaelei, să surprindă o anumită caracteristică a așa-ziselor personaje, o vulnerabilitate sau de ce nu, o slăbiciune. Un exemplu bun cred că ar fi momentul în care devin Édouard-copilul-rămas-fără-mamă, când acesta se hotărăște să renunțe la familia lui și să se mute în alt oraș. Am încercat să surprind prin intermediul corpului fragilitatea și, în mod special, confuzia unui copil aflat în fața unui astfel de moment. Plânsul și râsul se contopesc.
Da, cred că am două chiar. Finalul scenei în care Édouard este agresat de colegii de liceu. Colegul Chimac urlă în microfon, în timp ce eu mă poziționez plin de mândrie, de resemnare cu fața către public. Urletul său curge pe chipul meu și mă emoționează de fiecare dată. De atâtea ori ne trezim în contexte în care am vrea să putem urla din toată ființa, dar suntem forțați să inhibăm, să interiorizăm acest impuls. Și, evident, cântecul (n.r.: „S.O:S. d’un terrien en détresse”). Mă regăsesc mai mult decât mi-aș dori în mesajul piesei și simt că am depus un efort considerabil pentru a cânta o partitură de genul acesteia.
Da. Mereu m-am lăsat înconjurat de bărbați care nu cred într-o prietenie reală între două persoane de sex opus. Iar mintea mea a fost împânzită de tot soiul de concepte eronate. Cred că din dorința de apartenență m-am lăsat atât de influențat de-a lungul timpului, din dorința de a-mi demonstra că sunt și eu ca ceilalți, că sunt bărbat. Dar știu că e fals. Sau știam, am uitat, și acum mi-am readus aminte. Mi-am readus aminte de gașca mea de fete din liceu, un grup de prietene cu care aveam un grup de Whatsapp care se chema VLAAAAD. Niciodată nu m-am judecat pentru asta, însă cei din jur o făceau. Dar nu mă interesa absolut deloc.
În timpul repetițiilor nu eram prea în apele mele. Treceam printr-o perioadă dificilă. Ce m-a salvat cred că a fost gașca noastră. Ne-am împrietenit foarte repede unii cu alții. E destul de rar ca o întreagă distribuție să fie „toți pentru unu, unu pentru toți” type beat. Am descoperit corpul comun și individualitatea care se poate naște din acesta, am lucrat la topirea unor măști și/sau imagini prin intermediul limbajului corporal, am aflat că pot cânta o piesă destul de grea dacă sunt îndeajuns de disciplinat și motivat. Și m-am lăsat inspirat de colegii mei, de calmul lui Alex, de disciplina lui Iustin, de candoarea lui Adelin, de maturitatea lui Hunor, de prestanța lui Edi. Iar întâlnirea cu Andrei și Andrea cred a scos din nou ceva autentic din mine.
Adelin TUDORACHE:
„Tată, mă vezi?” e una dintre replicile care reprezintă cel mai bine o mare lipsă cu care Eddy se confruntă. În partitura mea se regăsește predominant vocea copilului, ea „urlă” parcă neîncetat, prin acțiuni sau vorbe, după atenție și afecțiune. Mediul, șabloanele, familia, clasa socială și timpul în care acesta și-a petrecut copilăria, toate au complotat cu discernământ sau nu, la o dezintegrare a stimei de sine. Lupta personajului meu se întinde într-o suită de scene și situații vulnerabile, crude și cu-adevărat grele pentru un copil care își caută locul într-o lume care-l respinge și care îl etichetează ca fiind diferit. Părinții, frații și ceilalți băieți din sat cu care personajul meu interacționează, manifestă cu toții o gândire conservatoare și toxică, fapt care sapă și hrănește și mai mult rușinea, vinovăția, singurătatea și, mai ales, disperarea. Pentru a atinge și a înțelege mai bine toată această lume interioară, am cules din propria copilărie ce a rezonat cu povestea lui Eddy, am lucrat foarte strâns legat de roman și mi-am ascultat imaginația.
Îmi e greu să aleg un moment anume, dar o să vă spun că scena pe care noi am numit-o „Titanic” (n.r.:scena în care copilul Eddy primește cadoul mult dorit, o înregistrare cu filmul „Titanic”) îmi aduce multă fericire. E un moment în care mă bucur fix ca un copil și un moment care mă lasă să trăiesc, neperturbat de ce-mi stă în cale de obicei.
Da, aș vrea să vorbesc despre preconcepția că bărbații ar trebui să rămână aproape stoici în fața dificultăților și să își reprime emoțiile. Am învățat că odată ce le accepți, le consumi sau le descarci artistic, ele contribuie doar la dezvoltarea ta emoțională și nu se adaugă unei greutăți pe care permanent tindem să o cărăm după noi.
Spectacolul Cine l-a ucis pe tata? reprezintă debutul meu. Am terminat facultatea de puțin timp și acest proiect mi-a dat șansa să folosesc multe „unelte” pe care le-am exersat în studenție. Perioada de lucru a fost plină de noi descoperiri, am lucrat creativ, intens, prosper și într-un mediu mișto. Andrei Majeri, regizorul spectacolului, e plin de idei, creează din suflet, ține strâns de echipă și ne-a dovedit mereu că modul profesionist prin care ne-a ghidat dă roade în noi, în ce încercăm să transmitem și în legătura cu publicul. Tot legat de perioada de lucru, faptul că am avut-o pe Andrea Gavriliu alături de noi, m-a făcut să îndrăgesc la maximum momentele de coregrafie. Îi sunt foarte recunoscător pentru atitudinea ei, pentru ce ne-a învățat, pentru grijă și pentru tot procesul creativ. A fost și este o revelație pentru mine și pentru tot ce pot face cu corpul meu. Ca să răspund la ultima parte a întrebării: ei bine, da! Mi s-a confirmat că atunci când într-adevăr se creează o echipă, ai mult mai multă încredere să te arunci, pentru că știi că ei vor fi acolo să te prindă. Pentru asta (și nu numai) le mulțumesc colegilor mei.
Hunor VARGA:
Nu știu dacă pot să vorbesc despre un personaj anume. Da, reprezint vocea mamei mult în spectacol, dar în procesul creativ niciodată nu m-am raportat la mamă ca la un personaj pe care eu îl creez, ci mai degrabă era o situație pe care trebuia să o trăiesc. Textul și structura spectacolului sunt concepute într-un mod care nu-mi permite să mă identific cu un personaj distinct. În mintea mea, există mai degrabă un grup de elemente care alcătuiesc o poveste, un discurs, iar fiecare dintre noi adaugă nuanțe acestei povești. Nu sunt adeptul ideii de personaj; pentru mine, această perspectivă nu funcționează. Mă determină să acționez într-o manieră extrem de individualistă, ceea ce nu corespunde cu modul în care am fost educat profesional. Încerc mereu să-mi amintesc că scopul meu pe scenă este să-i pun în valoare pe colegii mei de joc; nu este vorba doar despre mine. Iar în spectacolul ăsta nu avem altă opțiune. Pentru mine asta este fragilitatea spectacolului.
Sunt atașat de toate scenele din diferite motive. Iubesc scenele coregrafice, pentru că îmi place foarte mult să dansez. La un moment dat, în spectacol, cânt O mio babbino caro,într-o rochie transparentă cu pietricele. De scena asta sunt atașat pentru că eu și cântatul avem o relație de love-hate și este o provocare de fiecare dată când interpretez acea arie. La facultate am dezvoltat o respingere colosală față de cântat și foarte mult timp am crezut că nu mă pricep. Nu acceptam să cânt „serios” în spectacole până acum. Și când ies din culise în rochie, adidași și șosete mereu aud o chicoteală în public și după se așază o liniște… ador tăcerea și atenția aia din partea publicului. Ador scena cu turnurile gemene pentru că a fost prima scenă unde am experimentat un click cu partenerii din scenă (Vlad Ionuț Popescu, Adelin Tudorache și Iustin Danalache). Este o scenă cu foarte multe straturi, care necesită o extra-atenție pentru a menține ritmul corect, iar această provocare îmi place foarte mult.
De multă vreme am trecut peste perioada aia din viață și consider că am depășit toate preconcepțiile despre masculinitate. Cu terapie și cu foarte multă muncă cu mine însumi. Refuz să discut despre asta, pentru că poate zic ceva ce nu aș vrea să zic. Băieți, mergeți la terapie!
A fost foarte greu. Este primul meu proiect de teatru în limba română și prima întâlnire cu „școala românească”, care e foarte diferită de cum lucram până acum. Îmi era greu să mă obișnuiesc cu ea, îmi era greu să învăț textul, îmi era greu să improvizez. Tot ce făceam trecea prin foarte multe filtre, ceea ce m-a speriat, până la un punct când am acceptat și am început să îndrăgesc situația. Am început chiar să fac și glume la repetiții.