Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, împreună cu Societatea Academică din România, a organizat joi, 11 martie, la Hotel Hilton, o dezbatere cu tema ’’Unde se duc banii pentru cultură?’’, la care au participat reprezentanţi ai ministerului, directori de instituţii de cultură, primari şi preşedinţi de consilii judeţene, oameni de cultură, jurnalişti.
Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, împreună cu Societatea Academică din România, a organizat joi, 11 martie 2010, la Hotel Hilton, o dezbatere cu tema ’’Unde se duc banii pentru cultură?’’, la care au participat reprezentanţi ai ministerului, directori de instituţii de cultură, primari şi preşedinţi de consilii judeţene, oameni de cultură, jurnalişti.
Întâlnirea a început cu prezentarea de către Delia Mucică, oficial din MC…, a unui material care cuprindea direcţiile principale ale politicilor şi strategiilor ministerului referitoare la instituţiile de cultură, politici care decurg din programul actual de guvernare, accentul fiind pus pe descentralizare şi deconcentrare, cu unele trimiteri comparative la decizii ale ministerului începând cu ’90. De parcă ar mai fi fost necesar, s-a dovedit încă o dată un lucru ştiut: incoerenţa şi inconsecvenţa legislativă sufocă orice proiect cultural sau artistic gândit pe o perioadă mai îndelungată (în aşa fel încât să dobândească indentitate şi substanţă). Aşadar, în dezbatere publică trebuie adus cadrul legislativ care să reglementeze statutul instituţiei de cultură, relaţia acesteia cu autoritatea locală sau centrală prin contractul de management al directorului; abia atunci ar putea fi formulate obiectivele şi, în funcţie de acestea, măsurate realizările.
Nu cred a fi suficientă simpla adecvare a activităţii unei anume instituţii culturale şi de spectacole doar la aspiraţiile publicului local; ar fi extrem de păguboasă o cantonare atât de îngustă şi lipsită de realitate, pentru că nu ţine seama de faptul că teatrul, opera, trupele independente, orchestrele circulă, fac turnee, creează legături între spaţiul cultural propriu şi cel în care actează; ele au propria identitate, dar conturează, dezvoltă şi identitatea comunităţii în care îşi desfăşoară activitatea. Şi un lucru remarcat de criticul şi publicistul Tudor Octavian, un lucru în care cred cu tărie şi eu: publicul trebuie inventat, îi trebuie create şi stimulate aşteptările, nu flatat prin concesii. Şi mai ales, nu-i trebuie subestimate inteligenţa şi posibilităţile de dezvoltare. Adevăruri simple, dar trecute cu vederea.
În cele două ore petrecute, n-am auzit un cuvânt din partea reprezentanţilor ministerului despre intenţia de a dezvolta programe cu susţinere financiară prin parteneriat public-privat; în ţări dezvoltate din Uniunea europeană, fundaţii ale unor corporaţii şi firme de prestigiu sunt atrase de către instituţiile de cultură să se implice în activitatea lor, ca o formă de interes din partea capitalului privat faţă de dezvoltarea comunităţii. Şi nici despre o lege a sponsorizării adaptată realităţilor actuale, nu am aflat nimic în plus.
Din păcate, noul limbaj administrativ bruxellez, unul de plastic, a stat să sufoce o comunicare reală, stabilirea unui diagnostic corect, a priorităţilor. Şi tot n-am aflat unde se duc banii în cultură. Iar între timp, adică de douăzeci de ani, în România s-au mărit distanțele uriaşe dintre centrele culturale şi fostele zone industriale ori satele uitate în atâtea colţuri de ţară, în care bibliotecile abia mai au un fond amărât de carte; cinematografele s-au închis (sau au făcul loc barurilor şi non-stop-urilor cu vreun joc mecanic ori câteva computere), iar teatrele din micile oraşe aproape s-au deprofesionalizat (Bârlad, Giurgiu, Petroşani, Reşiţa…)
În urma unei dezbateri: „Un minister şi o societate” de Crenguţa Manea
Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, împreună cu Societatea Academică din România, a organizat joi, 11 martie, la Hotel Hilton, o dezbatere cu tema ’’Unde se duc banii pentru cultură?’’, la care au participat reprezentanţi ai ministerului, directori de instituţii de cultură, primari şi preşedinţi de consilii judeţene, oameni de cultură, jurnalişti.
Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, împreună cu Societatea Academică din România, a organizat joi, 11 martie 2010, la Hotel Hilton, o dezbatere cu tema ’’Unde se duc banii pentru cultură?’’, la care au participat reprezentanţi ai ministerului, directori de instituţii de cultură, primari şi preşedinţi de consilii judeţene, oameni de cultură, jurnalişti.
Întâlnirea a început cu prezentarea de către Delia Mucică, oficial din MC…, a unui material care cuprindea direcţiile principale ale politicilor şi strategiilor ministerului referitoare la instituţiile de cultură, politici care decurg din programul actual de guvernare, accentul fiind pus pe descentralizare şi deconcentrare, cu unele trimiteri comparative la decizii ale ministerului începând cu ’90. De parcă ar mai fi fost necesar, s-a dovedit încă o dată un lucru ştiut: incoerenţa şi inconsecvenţa legislativă sufocă orice proiect cultural sau artistic gândit pe o perioadă mai îndelungată (în aşa fel încât să dobândească indentitate şi substanţă). Aşadar, în dezbatere publică trebuie adus cadrul legislativ care să reglementeze statutul instituţiei de cultură, relaţia acesteia cu autoritatea locală sau centrală prin contractul de management al directorului; abia atunci ar putea fi formulate obiectivele şi, în funcţie de acestea, măsurate realizările.
Nu cred a fi suficientă simpla adecvare a activităţii unei anume instituţii culturale şi de spectacole doar la aspiraţiile publicului local; ar fi extrem de păguboasă o cantonare atât de îngustă şi lipsită de realitate, pentru că nu ţine seama de faptul că teatrul, opera, trupele independente, orchestrele circulă, fac turnee, creează legături între spaţiul cultural propriu şi cel în care actează; ele au propria identitate, dar conturează, dezvoltă şi identitatea comunităţii în care îşi desfăşoară activitatea. Şi un lucru remarcat de criticul şi publicistul Tudor Octavian, un lucru în care cred cu tărie şi eu: publicul trebuie inventat, îi trebuie create şi stimulate aşteptările, nu flatat prin concesii. Şi mai ales, nu-i trebuie subestimate inteligenţa şi posibilităţile de dezvoltare. Adevăruri simple, dar trecute cu vederea.
În cele două ore petrecute, n-am auzit un cuvânt din partea reprezentanţilor ministerului despre intenţia de a dezvolta programe cu susţinere financiară prin parteneriat public-privat; în ţări dezvoltate din Uniunea europeană, fundaţii ale unor corporaţii şi firme de prestigiu sunt atrase de către instituţiile de cultură să se implice în activitatea lor, ca o formă de interes din partea capitalului privat faţă de dezvoltarea comunităţii. Şi nici despre o lege a sponsorizării adaptată realităţilor actuale, nu am aflat nimic în plus.
Din păcate, noul limbaj administrativ bruxellez, unul de plastic, a stat să sufoce o comunicare reală, stabilirea unui diagnostic corect, a priorităţilor. Şi tot n-am aflat unde se duc banii în cultură. Iar între timp, adică de douăzeci de ani, în România s-au mărit distanțele uriaşe dintre centrele culturale şi fostele zone industriale ori satele uitate în atâtea colţuri de ţară, în care bibliotecile abia mai au un fond amărât de carte; cinematografele s-au închis (sau au făcul loc barurilor şi non-stop-urilor cu vreun joc mecanic ori câteva computere), iar teatrele din micile oraşe aproape s-au deprofesionalizat (Bârlad, Giurgiu, Petroşani, Reşiţa…)