„În umbra scenografiei” de Oltiţa Cîntec (Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“ Iaşi – „Edmond” de David Mamet)

Cunoscut în România de mai bine de un deceniu, prin câteva piese – „American Buffalo”, „Oleanna”, „Edmond”, „Codrii” – montate pe diverse scene din ţară, David Mamet este unul dintre consacraţii americani cu foarte strânse legături nu doar cu rampa, ci şi cu marele ecran.
(…)

Cunoscut în România de mai bine de
un deceniu, prin câteva piese – American Buffalo, Oleanna, Edmond, Codrii – montate
pe diverse scene din ţară, David Mamet este unul dintre consacraţii
americani cu foarte strânse legături nu doar cu rampa, ci şi cu marele
ecran.

(…)

Vlad Massaci e din categoria
regizorilor extrem de fideli textului. Singurele libertăţi asumate acum sunt
câteva actualizări: cei de la casa de amanet provin din Basarabia, vorbesc cu
accent, iar peştele afro-american devine ţigan. Adaptările ar fi fost
binevenite dacă erau o constantă; numai că, atunci când se discută despre pumnal,
se face referire la Vietnam, iar scenografia şi spaţiul sonor reconstituie amprenta
şi trepidaţia metropolei americane! Spectacolului îi mai lipseşte ceva, nu are
vitalitatea, visceralitatea reclamată de scriitură, nu zgâlţâie publicul.
Interpretarea ar fi trebuit să fie centrul de forţă. Călin Chirilă (Edmond)
e un actor vulcanic, care monopolizează scena, numai că profilul dramaturgic al
protagonistului cerea o altă tipologie. Momentele de slăbiciune ale
personajului, confuzia, revolta nu vin din compoziţie, simpla coborâre a
volumului vocal ori tăcerile lungite neconvingând în privinţa fragilităţii
emoţionale a lui Edmond. Şi dacă tot l-a distribuit, atunci regizorul ar fi
trebuit să-l ghideze cu mai mare atenţie în secvenţele când e victimă, pe
stările de labilitate, pe fluctuaţiile de tensiune, pe tot ceea ce înseamnă
limbaj nonverbal în scenă. Ceilalţi zece interpreţi duc scenele de grup şi unii
mai multe minipartituri, străduindu-se să recompună secvenţial underground-ul
american.

O altă vulnerabilitate a montării
vine, paradoxal, din pregnanţa părţii scenografice. Foarte inspirat concepută
de Andu Dumitrescu –, care a porţionat şi dinamizat spaţiul de joc, adăugând o
parte de animaţie multimedia, de dramaturgie sonoră –, scenografia domină regia
şi prestaţia actoricească. Le umbreşte. Nu din vina ei! Andu Dumitrescu a segmentat
spaţiul scenic în zece suprafeţe uşor supraînălţate pe care se joacă, cu mici culoare
înguste între, pe unde actorii se deplasează ca într-o capcană. Pe fundal se
fac proiecţii, şi tot în partea din spate, două vitrine se mişcă din laterale
spre centru şi înapoi, devenind la rându-le spaţiu de joc. Pe paravanele
stânga-dreapta se află oglinzi circulare de tip membrană, delimitate de neoane
roşii şi verzi, prea puţin, însă, utilizate ca mijloace de expresivitate
plastică. Griul general indică uniformizarea, galbenul din pelerine îi coboară
pe purtători în anonimat. Spaţiul sonor e, de asemenea, foarte bine lucrat: zgomotele
citadine transpun privitorul în nebunia marelui oraş, instensitatea soundtrack-ului
marcând punctele-cheie ale evoluţiei dramatice.

Înscrisul „Nerecomandat sub 16 ani“
previne asupra excentricităţilor de limbaj, dar devine şi element de marketing
pentru anumite categorii de public. Care, la premieră, chicoteau la auzul unor
cuvinte de gang, demonstrând că rămân la suprafaţa înţelegerii textului. De
fapt, întregul spectacol duce privitorul numai până la limita acestei cruste a atmosferei
violente, nereuşind să-l conducă dincolo de ea. E marele lui deficit artistic.