Rubrica: accente | (IM)PREDICTIBILUL 2025 | puncte de vedere
Anchetă:
1. Cum arată lumea de azi pentru tine?
2. Cum răspunzi prin arta ta / din funcția pe care o deții la provocările actuale? Cum îți păstrezi autenticitatea?
3. Trăim într-o lume în accelerație. Ce îți dă echilibru și stabilitate într-un astfel de timp?
4. La finalul anului 2025, ce ai dori să fi însemnat el pentru tine? Ce speri să-ți poți scrie în palmares?
Alexandra FELSEGHI:
„Ficțiunea s-a înfiltrat scandalos de mult în realitate”
1. Fragilă. Fragilă ca un biscuit cu unt, ce se fărâmițează la fiecare îmbucătură și pe care n-ai vrea să îl împarți cu nimeni. Pare să fie o lume formată din multe, diverse, pestrițe alte lumi, una mai autentică decât cealaltă, fiecare din ele sperând că e cea reală, dorind să se impună ca singura lume valabilă și ca atare, refuzând să vadă celelalte lumi. Cu alte cuvinte: o lume de universuri paralele cărora le este greu să fuzioneze și care reflectă realitatea în funcție de cum li se pare și nu în funcție de cum este. Și, de fapt… cum este această realitate? E tot mai greu s-o definești. Să trăiești într-o astfel de lume se simte ca și când ai intra într-un labirint al oglinzilor dintr-un parc de distracții, iar imaginea pe care o vezi e spartă în zeci și zeci de alte imagini care îți seamănă, care te distorsionează și care ajung să te confuzeze într-atât, încât nu mai știi pe unde să o iei.
1.
2. În lumea aceasta în care ficțiunea s-a înfiltrat scandalos de mult în realitate, simt că realitatea ar trebui să se înfiltreze la fel de scandalos și în ficțiune. Asta pentru a crea un soi de echilibru între cele două. Avem nevoie de o anumită distanță de la fenomenele pe care le trăim – o distanță sănătoasă pentru a le înțelege și pentru a procesa ce ni se întâmplă. Și, cum viața de zi cu zi devine tot mai mult o distopie, s-ar putea ca arta, printr-o formă de distanțare a ei, să ne poată salva. Nu pe toți, dar măcar pe câțiva. Da, ca artist nu poți crea în afara contextului în care trăiești, dar mai e ceva în această afirmație – un „ceva” pe care l-am conștientizat destul de recent, dar mi se pare important de punctat, și anume faptul că există un radar interior prin care artistul percepe lumea din jur. Nu știu cum altfel să-l numesc decât așa: radar interior. Sau, poate… intuiție? Mi se întâmplă uneori să nu-mi pot explica într-o primă fază de ce simt să tratez o temă sau alta printr-un text de spectacol. Ceva din interior îmi spune că este timpul să vorbesc despre un subiect sau altul – simplu, fără argumente, doar atât: Acum. Teatrul ține de timing-ul bun: poți avea o poveste impecabilă, dar dacă nu găsești timing-ul bun pentru a o spune, ea devine inutilă, ca o bătaie într-o ușă închisă. Am învățat, în timp, să-mi urmez acest radar interior (…sau intuiție?) și să nu mă mai întreb de ce, ci să am încredere că mă va duce undeva. Am câteva exemple în acest sens chiar din stagiunea curentă: subiectul din spectacolul Lina (producție a Teatrului „Andrei Mureșanu” Sf. Gheorghe, r: Adina Lazăr) m-a așteptat șapte ani ca să mă simt pregătită să-l pot spune în forma în care a ajuns astăzi, dar și pentru ca lumea interioară a spectacolului să rezoneze, în sfârșit cu cea din afară. Poate că în urmă cu șapte ani, o poveste inspirată din sexgate-ul de România în care senatorul Corneliu Vadim Tudor o acuză pe actrița Rona Hartner că ar fi amanta președintelui, n-ar fi putut fi tratată altfel decât ca o comedie absurdă. Astăzi însă când lumea abundă de fake news, propagandă de extremă dreapta ce amenință democrații și scandaluri de hărțuiri sexuale din instituții, ea se transformă într-un instrument de analiză și de critică a prezentului. De cele mai multe ori, subtextul grav al unui spectacol nu se rostește în nicio replică pe scenă, dar el se resimte prin această relație pe care urmăresc să o construiesc între ficțiune și viața de zi cu zi.
Un alt exemplu recent este și spectacolul Pădurea Asumaților (producție Teatrul Municipal „Matei Vișniec” Suceava, r: Andrei Măjeri), în care tratez fenomenul falșilor vindecători, a căror popularitate în ascensiune am observat-o pe toate rețelele de socializare. Am pornit de la a mă întreba cine are nevoie de aceștia și de ce, ca să înțeleg capacitatea de persuasiune a acestor experți improbabili și impostori. Și, documentându-mă, citind reportaje, vizionând podcasturi și urmărind profile de social media am ajuns la concluzia că toți aceștia sunt rezultatul lumii nesigure în care trăim astăzi. Ei sunt materializarea disperării noastre și a lipsei de control pe care o resimțim zi de zi, asupra noastră și asupra tuturor evenimentelor din exterior, a pierderii încrederii în autorități și în sisteme. Există o nevoie de certitudine de care acești așa-ziși salvatori profită, nu fără o doză de carismă. Aceasta a fost baza pe care am început să construiesc Pădurea Asumaților, ca pe o comedie. Iar comedia a căpătat valențe și mai profunde în contextul anulării turului doi de alegeri prezidențiale, care a adus în prim-plan nocivitatea acestor indivizi și a părerilor „experte” împrăștiate în mediul online.
2.
Ca proces de lucru, nu cred că este sănătos să dețin răspunsuri încă de la început (uneori nu le dețin nici la final!), dar mă interesează să înțeleg un fenomen social pe care să-l exemplific printr-o poveste. Recent, am citit o carte despre rolul artei și al artistului în societate și mi-a rămas în minte o idee cu care am rezonat și care zicea cam așa: scopul acestora este de a restabili un echilibru pierdut al lumii, de a afișa realitatea într-o altă lumină, de a o re-compune. Oamenii din toate timpurile au avut nevoie de aceste experiențe: de a vedea, simți sau citi aceste „mituri” care să le disece existența și să le dea o posibilă explicație la nenumăratele „de ce”-uri cu care ne confruntăm. Și, tot în această lumină, dacă ar fi să dau o definiție dramaturgului ar suna cam așa: un om al timpului său care știe să spună o poveste despre asta. Nevoia de a crea, la fel ca toate celelalte nevoi umane provine dintr-un gol, dintr-o lipsă, dintr-o întrebare: ce poveste rezonează cu mine în acest moment? De ce am nevoie? Și e un imens privilegiu să observi că lumea pe care ți-o imaginezi prinde viață și în alții, regizor-actori-scenograf-coregraf-compozitor ș.a. și devine concretă și palpabilă. Și uite-așa, teatrul ajunge să îndeplinească ceea ce realității astăzi îi este tot mai greu: să unească lumi.
3. Familia. Prietenii. Convorbirile cu substanță, generatoare de inspirație. Plimbările cu căștile pe urechi. Cititul în pat în diminețile lungi. Sportul. Mersul la cinema în mijlocul zilei. Agenda mea. Planificatul și rutina. Gătitul.
4. De regulă, mă feresc de rezoluții pentru noul an, pentru că rezoluțiile există ca să fie abandonate… Dar, cel mai mult mi-aș dori ca 2025 să fie anul în care să ne eliberăm de anxietate în ce privește viitorul. Apoi, mi-aș mai dori ca spectacolele la care am colaborat să fie jucate cât mai mult și să aibă posibilitatea de a ajunge la un public cât mai divers, atât în orașele de baștină, cât și în deplasări și în festivaluri. Mi-aș dori să fie un an bogat în întâlniri fericite, care să mă inspire și din care să învăț cât mai multe. Să am norocul de a colabora la proiecte care să mă provoace și care să mă ajute să descopăr lucruri noi despre mine și ceilalți.
Legendă fotografii: imagine reprezentativă sursa foto Facebook, 1. Sebastian Marina, Oana Jipa, Mona Codreanu și Camelia Paraschiv în „Lina”, Teatrul „Andrei Mureșanu” Sfântu Gheorghe (foto Volker Vornehm), 2. scenă din „Pădurea asumaților”, Teatrul Matei Vișniec Suceava (foto Amedeia Vițega).
(IM)PREDICTIBILUL 2025 | puncte de vedere: ALEXANDRA FELSEGHI
Publicat în: Teatrul azi nr. 1-2/2025
Rubrica: accente | (IM)PREDICTIBILUL 2025 | puncte de vedere
Anchetă:
1. Cum arată lumea de azi pentru tine?
2. Cum răspunzi prin arta ta / din funcția pe care o deții la provocările actuale? Cum îți păstrezi autenticitatea?
3. Trăim într-o lume în accelerație. Ce îți dă echilibru și stabilitate într-un astfel de timp?
4. La finalul anului 2025, ce ai dori să fi însemnat el pentru tine? Ce speri să-ți poți scrie în palmares?
Alexandra FELSEGHI:
„Ficțiunea s-a înfiltrat scandalos de mult în realitate”
1. Fragilă. Fragilă ca un biscuit cu unt, ce se fărâmițează la fiecare îmbucătură și pe care n-ai vrea să îl împarți cu nimeni. Pare să fie o lume formată din multe, diverse, pestrițe alte lumi, una mai autentică decât cealaltă, fiecare din ele sperând că e cea reală, dorind să se impună ca singura lume valabilă și ca atare, refuzând să vadă celelalte lumi. Cu alte cuvinte: o lume de universuri paralele cărora le este greu să fuzioneze și care reflectă realitatea în funcție de cum li se pare și nu în funcție de cum este. Și, de fapt… cum este această realitate? E tot mai greu s-o definești. Să trăiești într-o astfel de lume se simte ca și când ai intra într-un labirint al oglinzilor dintr-un parc de distracții, iar imaginea pe care o vezi e spartă în zeci și zeci de alte imagini care îți seamănă, care te distorsionează și care ajung să te confuzeze într-atât, încât nu mai știi pe unde să o iei.
1.
2. În lumea aceasta în care ficțiunea s-a înfiltrat scandalos de mult în realitate, simt că realitatea ar trebui să se înfiltreze la fel de scandalos și în ficțiune. Asta pentru a crea un soi de echilibru între cele două. Avem nevoie de o anumită distanță de la fenomenele pe care le trăim – o distanță sănătoasă pentru a le înțelege și pentru a procesa ce ni se întâmplă. Și, cum viața de zi cu zi devine tot mai mult o distopie, s-ar putea ca arta, printr-o formă de distanțare a ei, să ne poată salva. Nu pe toți, dar măcar pe câțiva. Da, ca artist nu poți crea în afara contextului în care trăiești, dar mai e ceva în această afirmație – un „ceva” pe care l-am conștientizat destul de recent, dar mi se pare important de punctat, și anume faptul că există un radar interior prin care artistul percepe lumea din jur. Nu știu cum altfel să-l numesc decât așa: radar interior. Sau, poate… intuiție? Mi se întâmplă uneori să nu-mi pot explica într-o primă fază de ce simt să tratez o temă sau alta printr-un text de spectacol. Ceva din interior îmi spune că este timpul să vorbesc despre un subiect sau altul – simplu, fără argumente, doar atât: Acum. Teatrul ține de timing-ul bun: poți avea o poveste impecabilă, dar dacă nu găsești timing-ul bun pentru a o spune, ea devine inutilă, ca o bătaie într-o ușă închisă. Am învățat, în timp, să-mi urmez acest radar interior (…sau intuiție?) și să nu mă mai întreb de ce, ci să am încredere că mă va duce undeva. Am câteva exemple în acest sens chiar din stagiunea curentă: subiectul din spectacolul Lina (producție a Teatrului „Andrei Mureșanu” Sf. Gheorghe, r: Adina Lazăr) m-a așteptat șapte ani ca să mă simt pregătită să-l pot spune în forma în care a ajuns astăzi, dar și pentru ca lumea interioară a spectacolului să rezoneze, în sfârșit cu cea din afară. Poate că în urmă cu șapte ani, o poveste inspirată din sexgate-ul de România în care senatorul Corneliu Vadim Tudor o acuză pe actrița Rona Hartner că ar fi amanta președintelui, n-ar fi putut fi tratată altfel decât ca o comedie absurdă. Astăzi însă când lumea abundă de fake news, propagandă de extremă dreapta ce amenință democrații și scandaluri de hărțuiri sexuale din instituții, ea se transformă într-un instrument de analiză și de critică a prezentului. De cele mai multe ori, subtextul grav al unui spectacol nu se rostește în nicio replică pe scenă, dar el se resimte prin această relație pe care urmăresc să o construiesc între ficțiune și viața de zi cu zi.
Un alt exemplu recent este și spectacolul Pădurea Asumaților (producție Teatrul Municipal „Matei Vișniec” Suceava, r: Andrei Măjeri), în care tratez fenomenul falșilor vindecători, a căror popularitate în ascensiune am observat-o pe toate rețelele de socializare. Am pornit de la a mă întreba cine are nevoie de aceștia și de ce, ca să înțeleg capacitatea de persuasiune a acestor experți improbabili și impostori. Și, documentându-mă, citind reportaje, vizionând podcasturi și urmărind profile de social media am ajuns la concluzia că toți aceștia sunt rezultatul lumii nesigure în care trăim astăzi. Ei sunt materializarea disperării noastre și a lipsei de control pe care o resimțim zi de zi, asupra noastră și asupra tuturor evenimentelor din exterior, a pierderii încrederii în autorități și în sisteme. Există o nevoie de certitudine de care acești așa-ziși salvatori profită, nu fără o doză de carismă. Aceasta a fost baza pe care am început să construiesc Pădurea Asumaților, ca pe o comedie. Iar comedia a căpătat valențe și mai profunde în contextul anulării turului doi de alegeri prezidențiale, care a adus în prim-plan nocivitatea acestor indivizi și a părerilor „experte” împrăștiate în mediul online.
Ca proces de lucru, nu cred că este sănătos să dețin răspunsuri încă de la început (uneori nu le dețin nici la final!), dar mă interesează să înțeleg un fenomen social pe care să-l exemplific printr-o poveste. Recent, am citit o carte despre rolul artei și al artistului în societate și mi-a rămas în minte o idee cu care am rezonat și care zicea cam așa: scopul acestora este de a restabili un echilibru pierdut al lumii, de a afișa realitatea într-o altă lumină, de a o re-compune. Oamenii din toate timpurile au avut nevoie de aceste experiențe: de a vedea, simți sau citi aceste „mituri” care să le disece existența și să le dea o posibilă explicație la nenumăratele „de ce”-uri cu care ne confruntăm. Și, tot în această lumină, dacă ar fi să dau o definiție dramaturgului ar suna cam așa: un om al timpului său care știe să spună o poveste despre asta. Nevoia de a crea, la fel ca toate celelalte nevoi umane provine dintr-un gol, dintr-o lipsă, dintr-o întrebare: ce poveste rezonează cu mine în acest moment? De ce am nevoie? Și e un imens privilegiu să observi că lumea pe care ți-o imaginezi prinde viață și în alții, regizor-actori-scenograf-coregraf-compozitor ș.a. și devine concretă și palpabilă. Și uite-așa, teatrul ajunge să îndeplinească ceea ce realității astăzi îi este tot mai greu: să unească lumi.
3. Familia. Prietenii. Convorbirile cu substanță, generatoare de inspirație. Plimbările cu căștile pe urechi. Cititul în pat în diminețile lungi. Sportul. Mersul la cinema în mijlocul zilei. Agenda mea. Planificatul și rutina. Gătitul.
4. De regulă, mă feresc de rezoluții pentru noul an, pentru că rezoluțiile există ca să fie abandonate… Dar, cel mai mult mi-aș dori ca 2025 să fie anul în care să ne eliberăm de anxietate în ce privește viitorul. Apoi, mi-aș mai dori ca spectacolele la care am colaborat să fie jucate cât mai mult și să aibă posibilitatea de a ajunge la un public cât mai divers, atât în orașele de baștină, cât și în deplasări și în festivaluri. Mi-aș dori să fie un an bogat în întâlniri fericite, care să mă inspire și din care să învăț cât mai multe. Să am norocul de a colabora la proiecte care să mă provoace și care să mă ajute să descopăr lucruri noi despre mine și ceilalți.
Legendă fotografii: imagine reprezentativă sursa foto Facebook, 1. Sebastian Marina, Oana Jipa, Mona Codreanu și Camelia Paraschiv în „Lina”, Teatrul „Andrei Mureșanu” Sfântu Gheorghe (foto Volker Vornehm), 2. scenă din „Pădurea asumaților”, Teatrul Matei Vișniec Suceava (foto Amedeia Vițega).