Hamlet şi Crăcănel, doi oameni excepţionali pe care i‑am întâlnit la Târgu Mureş, pe „sfânta scândură“ a Naţionalului, au împlinit 65 de ani. Nici nu‑ţi vine să crezi, doar erau atât de tineri… Azi, ei – şi încă mulţi alţii – sunt nişte Popeşti şi poartă cu toţii numele de Cornel. Cornel Popescu. Când au trecut 65 de ani de viaţă ai acestui extraordinar Popescu?!
(Îmi vine brusc în minte un alt Popescu excepţional, la fel de altruist, de generos şi veşnic tânăr, Mitică, eroul lui Camil Petrescu, pe care Cornel nu l‑a jucat niciodată, dar în rolul căruia ar fi fost, cu certitudine, magistral).
Cornel (fost Hamlet, fost Crăcănel, fost…) şi‑a dăruit viaţa Teatrului. Teatrului cu T mare, Teatrului care înseamnă artă, pasiune, dăruire, sacrificiu, uitare de sine, Teatrului în care se regăsesc îngemănate valoarea operei de artă, modestia adevăratului creator şi respectul permanent faţă de spectatori, Teatrului pe care‑l faci, desigur, şi pentru bucuria şi împlinirea ta, dar, mai ales, pentru desfătarea şi satisfacţia celor mulţi, care vin, cu inima deschisă, să te vadă, să te admire, să‑şi încarce mintea şi sufletul cu vorbele, cu ideile, cu sentimentele ce pornesc de pe scenă pentru a inunda sala.
Preţuirea acestui Teatru cu T mare şi dragostea necondiţionată pentru el, Cornel Popescu le‑a învăţat de la maestrul său, marele regizor şi pedagog Ion Cojar, acest Teatru cu T mare l‑a slujit el cu cinste şi neodihnă, germenii acestui Teatru cu T mare l‑a sădit el în studenţii cărora le‑a cizelat cu migală talentul şi pe care i‑a învăţat ce este şi ce importanţă covârşitoare are etica teatrală. […]
„Hamlet şi Crăcănel au 65 de ani…” de Zeno Fodor
Hamlet şi Crăcănel, doi oameni excepţionali pe care i‑am întâlnit la Târgu Mureş, pe „sfânta scândură“ a Naţionalului, au împlinit 65 de ani. Nici nu‑ţi vine să crezi, doar erau atât de tineri… Azi, ei – şi încă mulţi alţii – sunt nişte Popeşti şi poartă cu toţii numele de Cornel. Cornel Popescu. Când au trecut 65 de ani de viaţă ai acestui extraordinar Popescu?!
(Îmi vine brusc în minte un alt Popescu excepţional, la fel de altruist, de generos şi veşnic tânăr, Mitică, eroul lui Camil Petrescu, pe care Cornel nu l‑a jucat niciodată, dar în rolul căruia ar fi fost, cu certitudine, magistral).
Cornel (fost Hamlet, fost Crăcănel, fost…) şi‑a dăruit viaţa Teatrului. Teatrului cu T mare, Teatrului care înseamnă artă, pasiune, dăruire, sacrificiu, uitare de sine, Teatrului în care se regăsesc îngemănate valoarea operei de artă, modestia adevăratului creator şi respectul permanent faţă de spectatori, Teatrului pe care‑l faci, desigur, şi pentru bucuria şi împlinirea ta, dar, mai ales, pentru desfătarea şi satisfacţia celor mulţi, care vin, cu inima deschisă, să te vadă, să te admire, să‑şi încarce mintea şi sufletul cu vorbele, cu ideile, cu sentimentele ce pornesc de pe scenă pentru a inunda sala.
Preţuirea acestui Teatru cu T mare şi dragostea necondiţionată pentru el, Cornel Popescu le‑a învăţat de la maestrul său, marele regizor şi pedagog Ion Cojar, acest Teatru cu T mare l‑a slujit el cu cinste şi neodihnă, germenii acestui Teatru cu T mare l‑a sădit el în studenţii cărora le‑a cizelat cu migală talentul şi pe care i‑a învăţat ce este şi ce importanţă covârşitoare are etica teatrală. […]