Este mult umor, umor amar, umor negru în piesă, dar spectacolul îşi îngăduie – mai mult, poate, decât Gogol însuşi – să privească în faţă, ca printr-o cuprinzătoare lacrimă, suferinţa uriaşă a omului, sacrificiul pentru libertatea de a nu renunţa la propria individualitate, la propriul vis. De unde întreaga piesă pare a se fi petrecut într-un spaţiu claustrat şi controlat (ştim bine, noi, românii, despre asta), finalul vine cu imaginea zborului în peisajul vast, deschis în spaţiu şi timp, al ţării – al unei Rusii atemporale.
(…)
Este mult umor, umor amar, umor negru în piesă, dar spectacolul îşi îngăduie – mai mult, poate, decât Gogol însuşi – să privească în faţă, ca printr-o cuprinzătoare lacrimă, suferinţa uriaşă a omului, sacrificiul pentru libertatea de a nu renunţa la propria individualitate, la propriul vis. De unde întreaga piesă pare a se fi petrecut într-un spaţiu claustrat şi controlat (ştim bine, noi, românii, despre asta), finalul vine cu imaginea zborului în peisajul vast, deschis în spaţiu şi timp, al ţării – al unei Rusii atemporale. „Au fost“ – într-adevăr, cum comentează Marius Manole acest aspect al rolului său – „mulţi oameni în închisori mai liberi decât cei în libertate.“
În timp ce Poprişcin, în interpretarea actorului, revarsă asupra noastră, pe întregul parcurs al spectacolului, un adevărat corn al abundenţei de nuanţe, sunetul viorii lui Alexander Balanescu este de o natură minimalistă, cu o expresivitate a mijloacelor în care se recunoaşte maestrul acestui tip de muzică. Este o direcţie creatoare semnificativă în care el a lucrat, colaborând cu atât de renumitul Philip Gass, şi nu numai.
„Gogol şi nebunia normalităţii” de Ioana Ieronim („Însemnările unui nebun”, după Gogol – ARCUB, Bucureşti)
Este mult umor, umor amar, umor negru în piesă, dar spectacolul îşi îngăduie – mai mult, poate, decât Gogol însuşi – să privească în faţă, ca printr-o cuprinzătoare lacrimă, suferinţa uriaşă a omului, sacrificiul pentru libertatea de a nu renunţa la propria individualitate, la propriul vis. De unde întreaga piesă pare a se fi petrecut într-un spaţiu claustrat şi controlat (ştim bine, noi, românii, despre asta), finalul vine cu imaginea zborului în peisajul vast, deschis în spaţiu şi timp, al ţării – al unei Rusii atemporale.
(…)
Este mult umor,
umor amar, umor negru în piesă, dar spectacolul îşi îngăduie – mai mult, poate,
decât Gogol însuşi – să privească în faţă, ca printr-o cuprinzătoare lacrimă,
suferinţa uriaşă a omului, sacrificiul pentru libertatea de a nu renunţa la
propria individualitate, la propriul vis. De unde întreaga piesă pare a se fi
petrecut într-un spaţiu claustrat şi controlat (ştim bine, noi, românii, despre
asta), finalul vine cu imaginea zborului în peisajul vast, deschis în spaţiu şi
timp, al ţării – al unei Rusii atemporale. „Au fost“ – într-adevăr, cum
comentează Marius Manole acest aspect al rolului său – „mulţi oameni în
închisori mai liberi decât cei în libertate.“
În timp ce
Poprişcin, în interpretarea actorului, revarsă asupra noastră, pe întregul
parcurs al spectacolului, un adevărat corn al abundenţei de nuanţe, sunetul viorii
lui Alexander Balanescu este de o natură minimalistă, cu o expresivitate a mijloacelor
în care se recunoaşte maestrul acestui tip de muzică. Este o direcţie creatoare
semnificativă în care el a lucrat, colaborând cu atât de renumitul Philip Gass,
şi nu numai.
(…)