În contextul Festivalului Naţional de Teatru, Silviu Purcărete a strălucit într-o companie selectă, formată din personalităţi ca Thomas Ostermeier sau Jan Lauwers. Faust-ul său a fost gândit pentru un spaţiu cu totul special – halele fostei uzine Simerom – care a pus în valoare abilitatea sa de a manevra mase de actori, utilizând estrade, macarale, vincluri, poduri rulante şi benzi transportoare. Constantin Noica spunea, în Despărţirea de Goethe, că piesa cere atâtea mijloace, încât ar fi fost potrivită ca scenariu pentru un film hollywoodian.
În contextul Festivalului Naţional de Teatru, Silviu Purcărete a strălucit într-o companie selectă, formată din personalităţi ca Thomas Ostermeier sau Jan Lauwers. Faust-ul său a fost gândit pentru un spaţiu cu totul special – halele fostei uzine Simerom – care a pus în valoare abilitatea sa de a manevra mase de actori, utilizând estrade, macarale, vincluri, poduri rulante şi benzi transportoare. Constantin Noica spunea, în Despărţirea de Goethe, că piesa cere atâtea mijloace, încât ar fi fost potrivită ca scenariu pentru un film hollywoodian. Purcărete a demonstrat că ruinele societăţii industriale pot fi recuperate ca decor perfect. Nu a căutat să impună o imagine, a preferat să stârnească imaginaţia. A fost ajutat din plin de scenografia mobilă a lui Helmut Stürmer, făcută din fresce apocaliptice, din planuri semitransparente, din ziduri care se năruie, la toate acestea adăugându-se o splendidă cortină barocă, pentru a ne reaminti că totul e, în fond, numai teatru.
Regizorul a făcut un decupaj clar din textul piesei, pe care l-a montat cu un excelent simţ dramatic al ritmului biologic. Primul act pune detaliat în scenă tranzacţia prin care Faust îşi vinde sufletul, apoi arată cum acesta o primeşte, ca recompensă, pe Margareta, una multiplă, de fapt un „câmp de margarete“, alcătuit din fetiţe abia nubile. Al doilea act, pe post de intermezzo, ne pune în mişcare, făcându-ne să trecem dincolo de fundalul scenei, pentru a participa, intruşi uimiţi şi fermecaţi, la Noaptea Valpurgiei. Aici, mecanismele scenei funcţionează fără gripaje, iar mesajul este exprimat fără ambiguitate. Al treilea act, în sfârşit, ne cheamă să ne reaşezăm liniştiţi, la locurile noastre, pentru a asista la trista agonie a eroului şi la surprinzătoarea lui salvare. Surprinzătoare, pentru că Margareta nu mai intervine în favoarea lui Faust, eternul feminin şi-a spus cuvântul prin maternitatea eludată şi eşuată şi nu mai apare, ca la Goethe, ca soluţie redemptorie finală. Sigur, totul e bine când se sfârşeşte cu bine, dar de ce sfârşeşte aşa? Mefisto a jucat cinstit, de ce e totuşi frustrat de victorie? Rămânem îndoiţi, pe gânduri. Faptul că Mefisto e jucat de o femeie complică oarecum deznodământul. Goethe arată cum îngerii sexy şi sumar îmbrăcaţi îi stârnesc lui Mefisto pofte perverse, împiedicându-l să-şi recupereze prada, pe Faust. Or, o actriţă confruntată cu fetiţe angelice nu poate sugera aşa ceva. Altfel, interpretarea Ofeliei Popii este absolut remarcabilă. Ea nu joacă în travesti, nici nu mizează pe feminitate, ci interpretează, cu nenumărate contorsiuni corporale şi vocale, o fiinţă care-şi transcende sexul, de fapt, o figură a logicii lipsite de suflet. Cablată cu microfoane, care-i modulează în fel şi chip vocea, ea pare un cyborg angajat într-o aventură virtuală. Faţă de îndrăzneala acestei ipostaze, Faustul lui Ilie Gheorghe pare banal, venit din altă piesă. Actorul pare că ţine mult să recite cu acurateţe fragmentele poetice „nemuritoare“, decât să participe la o aventură cu adevărat inovatoare. De altfel, regizorul însuşi face din el un personaj cam plat. Dezabuzarea de la început, decepţia produsă de cunoaşterea teoretică se explică, pe scenă, doar prin imposibilitatea de a vindeca o bolnavă, de a salva o viaţă, ceea ce este cam reducţionist. E bine că toate etapele tranzacţiei cu Diavolul au fost minuţios prezentate, câinele negru inclusiv, dar rămânem cu senzaţia că Faust a primit prea puţin în schimbul sufletului său nemuritor: o distracţie cu fetiţe şi o orgie cu vrăjitoare. Pentru spectatorul secolului al XXI-lea, mai interesante sunt alte experienţe pe care Diavolul i le-a înlesnit: explozia bogăţiei iluzorii de la curtea împăratului, fapt care anunţă, surprinzător, eflorescenţa economiei virtuale, satisfacţia de a cunoaşte secretele ştiinţei – sinteza, în eprubetă, a lui Homunculus –, aducerea Elenei, în ipostază virtuală, din sfera imaginaţiei culturale în zona tangibilului „aici şi acum“, iată situaţii mai semnificative pentru periplul faustic decât cochetăriile cu vrăjitoare. De aceea, actul final, în care eroul îşi trăieşte împlinirea într-un demers politic, prin construcţia iluzorie a unei societăţi perfecte, îşi pierde din impact, deoarece pare că vine prea devreme. Până să se ajungă aici, mai trebuia trecut prin alte satisfacţii decât simpla destrăbălare. Teatral, partea a treia este impecabil realizată, cu o gradaţie perfect controlată, culminând cu apariţia personajelor fatale: Grija, Nevoia, Lipsa, Datoria şi, la sfârşit, lemurii.
Neglijarea mizei tehnologice a actualităţii se vede şi din prestaţia lui Andu Dumitrescu, artizanul „noilor medii“. Ce se vede pe ecranele monitoarelor sunt simple strâmbături repetate până la saţietate, iar proiecţia imaginii Sibiului, ca loc posibil al desfăşurării acţiunii, este o soluţie naivă: într-un oraş de negustori şi de meşteşugari, fără vreo universitate, nu-şi găsesc locul nici Faust, nici Diavolul. Este adevărat că personajele mute, îmbrăcate în stilul secolului al XVIII-lea, trimit vag la baronul von Brukenthal, dar ar fi greşit să vedem în rafinatul colecţionar şi francmason un Mefisto de mare clasă.
Teatrul Naţional „Radu Stanca“, Sibiu – Faust de J.W. Goethe. Dramatizarea şi regia: Silviu Purcărete. Decoruri şi light design: Helmut Stürmer. Costumele: Lia Manţoc. Muzica originală: Vasile Şirli. Orchestraţia: Doru Apreotesei. Filmări şi montaj video: Andu Dumitrescu.
Cu: Ilie Gheorghe (Faust); Ofelia Popii (Mefisto); Tania Anastasof, Medeea Dobrotă, Doris Faff, Astrid Hermann, Irina Mihai, Aneea Oprin, Ana Maria Telebuş (Margareta) şi Johanna Adam, Maria Anuşcă, Emoke Boldizsar, Lerida Buchholtzer, Irina Deak, Diana Fufezan, Raluca Iani, Laura Ilea, Diana Văcaru Lazăr, Dana Maria Lăzărescu, Rodica Mărgărit, Gabriela Neagu, Renate Muller Nica, Veronica Popescu, Eleonora Poşircă, Mariana Presecan, Cristina Ragos, Cristina Stoleriu, Dana Taloş, Codruţa Vasiu, Emanuela Veţean, Mihai Coman, Florin Coşuleţ, Dan Glasu, Tomohiko Kogi, Adrian Matioc, Adrian Neacşu, Cătălin Neghină, Eduard Pătraşcu, Cătălin Pătru, Doru Presecan, Viorel Raţă, Vlad Robaş, Bogdan Sărătean, Ciprian Scurtea, Cristian Stanca, Pali Vecsei, Liviu Vlad, Steve Walter şi studenţii Universităţii „Lucian Blaga“ Sibiu, Secţia Actorie.
Imperium Band: Dorin Pitariu (chitară), Călin Filip (bass), Lucian Fabro (percuţie), Ciprian Oancea (claviaturi).
Goethe, Purcărete şi noi, de Adrian MIHALACHE
În contextul Festivalului Naţional de Teatru, Silviu Purcărete a strălucit într-o companie selectă, formată din personalităţi ca Thomas Ostermeier sau Jan Lauwers. Faust-ul său a fost gândit pentru un spaţiu cu totul special – halele fostei uzine Simerom – care a pus în valoare abilitatea sa de a manevra mase de actori, utilizând estrade, macarale, vincluri, poduri rulante şi benzi transportoare. Constantin Noica spunea, în Despărţirea de Goethe, că piesa cere atâtea mijloace, încât ar fi fost potrivită ca scenariu pentru un film hollywoodian.
În contextul Festivalului Naţional de Teatru, Silviu Purcărete a strălucit într-o companie selectă, formată din personalităţi ca Thomas Ostermeier sau Jan Lauwers. Faust-ul său a fost gândit pentru un spaţiu cu totul special – halele fostei uzine Simerom – care a pus în valoare abilitatea sa de a manevra mase de actori, utilizând estrade, macarale, vincluri, poduri rulante şi benzi transportoare. Constantin Noica spunea, în Despărţirea de Goethe, că piesa cere atâtea mijloace, încât ar fi fost potrivită ca scenariu pentru un film hollywoodian. Purcărete a demonstrat că ruinele societăţii industriale pot fi recuperate ca decor perfect. Nu a căutat să impună o imagine, a preferat să stârnească imaginaţia. A fost ajutat din plin de scenografia mobilă a lui Helmut Stürmer, făcută din fresce apocaliptice, din planuri semitransparente, din ziduri care se năruie, la toate acestea adăugându-se o splendidă cortină barocă, pentru a ne reaminti că totul e, în fond, numai teatru.
Regizorul a făcut un decupaj clar din textul piesei, pe care l-a montat cu un excelent simţ dramatic al ritmului biologic. Primul act pune detaliat în scenă tranzacţia prin care Faust îşi vinde sufletul, apoi arată cum acesta o primeşte, ca recompensă, pe Margareta, una multiplă, de fapt un „câmp de margarete“, alcătuit din fetiţe abia nubile. Al doilea act, pe post de intermezzo, ne pune în mişcare, făcându-ne să trecem dincolo de fundalul scenei, pentru a participa, intruşi uimiţi şi fermecaţi, la Noaptea Valpurgiei. Aici, mecanismele scenei funcţionează fără gripaje, iar mesajul este exprimat fără ambiguitate. Al treilea act, în sfârşit, ne cheamă să ne reaşezăm liniştiţi, la locurile noastre, pentru a asista la trista agonie a eroului şi la surprinzătoarea lui salvare. Surprinzătoare, pentru că Margareta nu mai intervine în favoarea lui Faust, eternul feminin şi-a spus cuvântul prin maternitatea eludată şi eşuată şi nu mai apare, ca la Goethe, ca soluţie redemptorie finală. Sigur, totul e bine când se sfârşeşte cu bine, dar de ce sfârşeşte aşa? Mefisto a jucat cinstit, de ce e totuşi frustrat de victorie? Rămânem îndoiţi, pe gânduri. Faptul că Mefisto e jucat de o femeie complică oarecum deznodământul. Goethe arată cum îngerii sexy şi sumar îmbrăcaţi îi stârnesc lui Mefisto pofte perverse, împiedicându-l să-şi recupereze prada, pe Faust. Or, o actriţă confruntată cu fetiţe angelice nu poate sugera aşa ceva. Altfel, interpretarea Ofeliei Popii este absolut remarcabilă. Ea nu joacă în travesti, nici nu mizează pe feminitate, ci interpretează, cu nenumărate contorsiuni corporale şi vocale, o fiinţă care-şi transcende sexul, de fapt, o figură a logicii lipsite de suflet. Cablată cu microfoane, care-i modulează în fel şi chip vocea, ea pare un cyborg angajat într-o aventură virtuală. Faţă de îndrăzneala acestei ipostaze, Faustul lui Ilie Gheorghe pare banal, venit din altă piesă. Actorul pare că ţine mult să recite cu acurateţe fragmentele poetice „nemuritoare“, decât să participe la o aventură cu adevărat inovatoare. De altfel, regizorul însuşi face din el un personaj cam plat. Dezabuzarea de la început, decepţia produsă de cunoaşterea teoretică se explică, pe scenă, doar prin imposibilitatea de a vindeca o bolnavă, de a salva o viaţă, ceea ce este cam reducţionist. E bine că toate etapele tranzacţiei cu Diavolul au fost minuţios prezentate, câinele negru inclusiv, dar rămânem cu senzaţia că Faust a primit prea puţin în schimbul sufletului său nemuritor: o distracţie cu fetiţe şi o orgie cu vrăjitoare. Pentru spectatorul secolului al XXI-lea, mai interesante sunt alte experienţe pe care Diavolul i le-a înlesnit: explozia bogăţiei iluzorii de la curtea împăratului, fapt care anunţă, surprinzător, eflorescenţa economiei virtuale, satisfacţia de a cunoaşte secretele ştiinţei – sinteza, în eprubetă, a lui Homunculus –, aducerea Elenei, în ipostază virtuală, din sfera imaginaţiei culturale în zona tangibilului „aici şi acum“, iată situaţii mai semnificative pentru periplul faustic decât cochetăriile cu vrăjitoare. De aceea, actul final, în care eroul îşi trăieşte împlinirea într-un demers politic, prin construcţia iluzorie a unei societăţi perfecte, îşi pierde din impact, deoarece pare că vine prea devreme. Până să se ajungă aici, mai trebuia trecut prin alte satisfacţii decât simpla destrăbălare. Teatral, partea a treia este impecabil realizată, cu o gradaţie perfect controlată, culminând cu apariţia personajelor fatale: Grija, Nevoia, Lipsa, Datoria şi, la sfârşit, lemurii.
Neglijarea mizei tehnologice a actualităţii se vede şi din prestaţia lui Andu Dumitrescu, artizanul „noilor medii“. Ce se vede pe ecranele monitoarelor sunt simple strâmbături repetate până la saţietate, iar proiecţia imaginii Sibiului, ca loc posibil al desfăşurării acţiunii, este o soluţie naivă: într-un oraş de negustori şi de meşteşugari, fără vreo universitate, nu-şi găsesc locul nici Faust, nici Diavolul. Este adevărat că personajele mute, îmbrăcate în stilul secolului al XVIII-lea, trimit vag la baronul von Brukenthal, dar ar fi greşit să vedem în rafinatul colecţionar şi francmason un Mefisto de mare clasă.
Teatrul Naţional „Radu Stanca“, Sibiu – Faust de J.W. Goethe. Dramatizarea şi regia: Silviu Purcărete. Decoruri şi light design: Helmut Stürmer. Costumele: Lia Manţoc. Muzica originală: Vasile Şirli. Orchestraţia: Doru Apreotesei. Filmări şi montaj video: Andu Dumitrescu.
Cu: Ilie Gheorghe (Faust); Ofelia Popii (Mefisto); Tania Anastasof, Medeea Dobrotă, Doris Faff, Astrid Hermann, Irina Mihai, Aneea Oprin, Ana Maria Telebuş (Margareta) şi Johanna Adam, Maria Anuşcă, Emoke Boldizsar, Lerida Buchholtzer, Irina Deak, Diana Fufezan, Raluca Iani, Laura Ilea, Diana Văcaru Lazăr, Dana Maria Lăzărescu, Rodica Mărgărit, Gabriela Neagu, Renate Muller Nica, Veronica Popescu, Eleonora Poşircă, Mariana Presecan, Cristina Ragos, Cristina Stoleriu, Dana Taloş, Codruţa Vasiu, Emanuela Veţean, Mihai Coman, Florin Coşuleţ, Dan Glasu, Tomohiko Kogi, Adrian Matioc, Adrian Neacşu, Cătălin Neghină, Eduard Pătraşcu, Cătălin Pătru, Doru Presecan, Viorel Raţă, Vlad Robaş, Bogdan Sărătean, Ciprian Scurtea, Cristian Stanca, Pali Vecsei, Liviu Vlad, Steve Walter şi studenţii Universităţii „Lucian Blaga“ Sibiu, Secţia Actorie.
Imperium Band: Dorin Pitariu (chitară), Călin Filip (bass), Lucian Fabro (percuţie), Ciprian Oancea (claviaturi).