Printre prejudecăţile cele mai adânci ale oamenilor de teatru, dar şi ale filologilor, se numără una referitoare la Caragiale: nenea Iancu, zice-se, n-ar fi avut organ pentru dramă; sau, în orice caz, valoarea comediilor sale ar pune în umbră, fatal şi fără drept de apel, încercarea numită „Năpasta”. Iată de ce, piesa aceasta, publicată în 1890 în „Convorbiri literare”, a fost privită mereu cu rezerve şi, dacă a fost montată, a fost montată nu atât din convingere, cât din faptul că autorul ei era cine era, pe principiul că „dacă e Caragiale, merge!“ Nu vreau să trec aici sub tăcere propriile mele prejudecăţi asupra acestui text, pe care, până mai ieri, eram tentat să-l asum doar ca pe o filă cvasibanală din istoria dramaturgiei româneşti, o dramă din lumea satului autohton, cu personaje mai mult schiţate şi cu o temă a răzbunării destul de uzată şi deci blestemată de previzibil.
Printre prejudecăţile cele mai adânci ale oamenilor de teatru, dar şi ale filologilor, se numără una referitoare la Caragiale: nenea Iancu, zice-se, n-ar fi avut organ pentru dramă; sau, în orice caz, valoarea comediilor sale ar pune în umbră, fatal şi fără drept de apel, încercarea numită Năpasta. Iată de ce, piesa aceasta, publicată în 1890 în Convorbiri literare, a fost privită mereu cu rezerve şi, dacă a fost montată, a fost montată nu atât din convingere, cât din faptul că autorul ei era cine era, pe principiul că „dacă e Caragiale, merge!“ Nu vreau să trec aici sub tăcere propriile mele prejudecăţi asupra acestui text, pe care, până mai ieri, eram tentat să-l asum doar ca pe o filă cvasibanală din istoria dramaturgiei româneşti, o dramă din lumea satului autohton, cu personaje mai mult schiţate şi cu o temă a răzbunării destul de uzată şi deci blestemată de previzibil.
Ei bine, abia după ce am văzut spectacolul lui Radu Afrim, de la Teatrul Naţional Bucureşti, mi-am dat seama de forţa imensă a acestui text, de profunzimile latente ce zac în el, de amplitudinea unor personaje ale căror străfunduri, dacă sunt temeinic investigate, pur şi simplu te copleşesc. Fără să exagerez cu nimic, a fost nevoie de perspectiva aceasta regizorală nouă, pentru a înţelege că Năpasta este o operă cu adevărat majoră a culturii române.
FNT 2013: „Ce-i datorează Caragiale lui Afrim…” de Călin Ciobotari („Năpasta” de I.L. Caragiale – Teatrul Naţional „I.L. Caragiale“, Bucureşti)
Printre prejudecăţile cele mai adânci ale oamenilor de teatru, dar şi ale filologilor, se numără una referitoare la Caragiale: nenea Iancu, zice-se, n-ar fi avut organ pentru dramă; sau, în orice caz, valoarea comediilor sale ar pune în umbră, fatal şi fără drept de apel, încercarea numită „Năpasta”. Iată de ce, piesa aceasta, publicată în 1890 în „Convorbiri literare”, a fost privită mereu cu rezerve şi, dacă a fost montată, a fost montată nu atât din convingere, cât din faptul că autorul ei era cine era, pe principiul că „dacă e Caragiale, merge!“ Nu vreau să trec aici sub tăcere propriile mele prejudecăţi asupra acestui text, pe care, până mai ieri, eram tentat să-l asum doar ca pe o filă cvasibanală din istoria dramaturgiei româneşti, o dramă din lumea satului autohton, cu personaje mai mult schiţate şi cu o temă a răzbunării destul de uzată şi deci blestemată de previzibil.
Printre
prejudecăţile cele mai adânci ale oamenilor de teatru, dar şi ale filologilor,
se numără una referitoare la Caragiale: nenea Iancu, zice-se, n-ar fi avut
organ pentru dramă; sau, în orice caz, valoarea comediilor sale ar pune în
umbră, fatal şi fără drept de apel, încercarea numită Năpasta. Iată de ce, piesa aceasta, publicată în 1890
în Convorbiri literare, a fost privită mereu cu rezerve şi, dacă a fost
montată, a fost montată nu atât din convingere, cât din faptul că autorul ei
era cine era, pe principiul că „dacă e Caragiale, merge!“ Nu vreau să trec aici
sub tăcere propriile mele prejudecăţi asupra acestui text, pe care, până mai
ieri, eram tentat să-l asum doar ca pe o filă cvasibanală din istoria
dramaturgiei româneşti, o dramă din lumea satului autohton, cu personaje mai
mult schiţate şi cu o temă a răzbunării destul de uzată şi deci blestemată de
previzibil.
Ei
bine, abia după ce am văzut spectacolul lui Radu Afrim, de la Teatrul Naţional
Bucureşti, mi-am dat seama de forţa imensă a acestui text, de profunzimile latente
ce zac în el, de amplitudinea unor personaje ale căror străfunduri, dacă sunt
temeinic investigate, pur şi simplu te copleşesc. Fără să exagerez cu nimic,
a fost nevoie de perspectiva aceasta regizorală nouă, pentru a înţelege că Năpasta
este o operă cu adevărat majoră a culturii române.
(…)