Foarte rar îmi asum riscul de a scrie despre piesele pe care le văd, din respect pentru cronicarii de specialitate, dar şi fiindcă nu mă consider îndreptăţit să emit judecăţi de valoare asupra colegilor mei de breaslă. Totuşi, de această dată am să o fac, după vizionarea premierei cu „D’ale carnavalului”, de la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, în regia lui Silviu Purcărete. Nu m-am putut abţine. Din mai multe motive.
Foarte rar îmi asum riscul de a scrie despre piesele pe care le văd, din respect pentru cronicarii de specialitate, dar şi fiindcă nu mă consider îndreptăţit să emit judecăţi de valoare asupra colegilor mei de breaslă. Totuşi, de această dată am să o fac, după vizionarea premierei cu D’ale carnavalului, de la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, în regia lui Silviu Purcărete. Nu m-am putut abţine. Din mai multe motive.
De la început trebuie să spun că montarea lui Silviu Purcărete o consider o bijuterie teatrală. Iar pofta de a scrie câteva opinii personale vine tocmai de aici: cronicile, deşi majoritatea lor laudative, parcă nu lasă printre rânduri nicio urmă de entuziasm critic. Se scrie cu respect, cu pertinenţă şi cu condescendenţă. Montarea este analizată din punct de vedere literar sau se compară cu multele variante oferite nouă de-a lungul anilor, se descrie spaţiul şi jocul actoricesc, se pun în balanţă raporturile dintre text şi regie, regie şi actori, scenografie şi actori etc. sau se emit consideraţii asupra dinamicii scenelor. Până aici totul este corect. Însă, ceea ce lipseşte acestor cronici este căutarea şi găsirea profunzimilor montării, a sensurilor şi a simbolisticii regizorale, a uriaşei risipe de idei şi talent scenic, de care ar trebui să ne entuziasmăm fără rezerve! Căci, trebuie subliniat, Silviu Purcărete ne oferă iarăşi – pentru a câta oară? – o rafinată şi dezlănţuită punere în scenă a unui important text.
Rar mi-a fost dat să văd un spectacol, cu o piesă de-a lui Caragiale, de la care să ies cu convingerea că nicio altă variantă nu o va mai putea depăşi pe aceasta, în următorii ani sau decenii… De această dată, ni se oferă prilejul şi privilegiul de a reciti şi a redescoperi capodopera lui Caragiale, aşa cum numai Purcărete poate să o facă. Este un spectacol de zile mari. Dacă aşteptările unora privind „grandoarea” montării au fost înşelate (aşa cum s-a întâmplat şi la Regelemoare), pentru cunoscătorii universului lui Caragiale şi pentru iubitorii creaţiei lui Purcărete, soluţia scenică adoptată reflectă o profundă înţelegere a textului piesei, a spiritului caragialian, a unei estetici gândite cu minuţiozitate şi o ştiinţă a punerii în scenă cum rar îţi este dat să vezi.
Nu spun cuvinte mari şi nici Silviu Purcărete nu cred că mai are nevoie, la ora actuală, de consideraţii laudative. Însă lipsa de entuziasm a criticii de specialitate pare suspectă.
Personal, aş fi tentat să spun că abia acum i se face regizorului o mare nedreptate. De multe ori, citind cronici referitoare la spectacolele lui Purcărete, am fost cuprins de o …„sfântă indignare“, însă întotdeauna am pus totul în seama lipsei de repere ale recenzentului sau a incapacităţii de a decela multiplele valenţe ale montărilor din partea criticilor. Am citit de-a lungul timpului numeroase cronici şi recenzii în care marele nostru regizor era acuzat, ba de folosirea actorilor ca figuranţi, ba de folosirea textului ca pretext pentru „înscenări imagistice“, ba de… elitism sau de folosirea în exces a dotărilor scenice, ducând până la acuze de plagiat!… De această dată, când este foarte greu de a mai găsi „greşeli“, când nu i se mai pot aduce reproşuri montării, când totul este pus la punct cu acribie şi măiestrie artistică, mă întreb de ce nu există şi… entuziasm?
În faţa acestei montări cu D’ale carnavalului mă aşteptam la o revărsare de consideraţii estetice, literare sau opinii critice exprimate cu exces de fervoare, cu însufleţire, entuziaste. Oare nu aveam motive?
Am să descriu doar câteva scene, magistral rezolvate regizoral, pentru a nu devoala prea mult din spectacol şi a lăsa plăcerea spectatorilor de a descoperi multiplele faţete ale montării. De asemenea, am să fac referire la excepţionala folosire a spaţiului scenic şi la elementele teatrale cărora rareori li se acordă atenţie, dar care funcţionează subliminal în mintea privitorului.
Prima scenă ce merită a fi menţionată este chiar începutul spectacolului. Încă de la aşezarea publicului în scaune, pluteşte în aer o stare de nelinişte. Este greu de definit cum poate fi indus acest sentiment, privind o scenă goală, o suprafaţă peste care s-a aşternut colbul, cu câteva cărămizi răzleţe, un tomberon de gunoi amplasat exact în centru şi o rază ceţoasă, rece, crepusculară, undeva pe fundalul scenei. Peretele lateral din dreapta este acoperit cu hârtie de împachetat. Déjà-vu? Da, déjà-vu, o să mi se spună, dar, oricum, sentimentul că „ceva o să ni se întâmple” este prezent. Şi, chiar ni se întâmplă…
Aşa cum trebuie să înceapă spectacolul, aşa şi începe: „simţ enorm şi văz monstruos“!… Un salahor în salopetă (Cristian Stanca), intră în scenă, mută tomberonul din centrul scenei, apoi, ridicând capacul, descoperă în interiorul acestuia un… acordeon aruncat la gunoi. Fără a-i da importanţă instrumentului muzical, salahorul îşi continuă imperturbabil misiunea: dirijează intrarea în scenă a unui camion din care se vor descărca decorurile, recuzita şi mobilierul necesare, urmând ca acesta să capete rol de „coridor” de trecere, pentru personajele ce vor intra sau ieşi din scenă. Se instalează scaunele de frizerie, cuierul, dulăpioarele şi uşa de intrare a frizeriei, dar, mai cu seamă, se aduc şi covoarele, adică… „persanele” aşezate direct pe moloz!… Cred că rezolvarea regizorală şi scenografică a acestui început de piesă este magistrală. Nu numai impactul publicului cu atmosfera pe care o creează Purcărete are aici importanţă, ci şi mesajul dedus al întregii piese, transmis subliminal regizoral şi scenografic, de „încropeală” tipic autohtonă, de „superficialitate” şi „heirupism” tipic românesc, de o vânzoleală vizuală, auditivă şi olfactivă cum numai în Balcani putem întâlni… Simţim enorm şi… vedem monstruos! Urmează rezolvări scenice memorabile, citiri şi recitiri inedite ale textului, ieşiri şi intrări în scenă de un haz nebun, conotaţii imprevizibile de o originalitate halucinantă! Iată: vedem ceea ce se întâmplă în frizeria lui Nae Girimea, putem urmări „dramele” care se petrec aici, dar, în acelaşi timp, putem urmări pregătirile pline de fervoare, devenite mult mai importante, pantagruelice, ale unui carnaval ce va urma să se desfăşoare!… Se descarcă lăzi, se încropesc grătarele pentru mititei, se amenajează mesele de tablă, orchestra repetă, iar pentru ca „tabloul” să fie definitivat, prin faţa „ferestrei” frizeriei trece celebra… salată de boeuf (sau varză murată?), într-o imensă cratiţă, purtată de, evident!, două bucătărese corpolente în halate albe! De câte ori nu am văzut oare această imagine, tipic autohtonă?
Desigur, tot la capitolul memorabil, trebuie trecute apariţiile personajelor. Purcărete le redimensionează, le accentuează, le amplifică până la enormitate! Importanţa uriaşă dată de Purcărete intrărilor personajelor este perfect motivată. Prin amplificarea lor, el vine în întâmpinarea lui Caragiale, dându-le şi o imagine, o statură şi o „carnalitate” de care aveau nevoie pentru a împlini, printr-un impact vizual, ceea ce rezulta din scriitură. Pe această temă ar fi trebuit deja să curgă râuri de cerneală. La fel, despre folosirea excepţională a spaţiului scenic, a unor elemente scenografice derizorii (folia de plastic, covoarele, o uşă banală, lăzile cu sticle de vin etc.) ce devin extrem de teatrale sau a „interpretării” fiecărui detaliu din textul original până la accentuarea pauzelor dintre cuvinte, umplute de regizor cu substanţă! Cum să nu ne fi trecut prin minte că atunci când Miţa, ploieşteanca „electrică“, enunţă vorbe de duh, acestea dezlănţuie tunete şi fulgere, iar atingerile ei, pline de feminitate, declanşează descărcări electrice, la propriu? Sau, cât de simplu sunt rezolvate trecerile de la spaţiul frizeriei la cel al carnavalului şi, înapoi la frizerie, respectând până la detaliu textul caragialian (din acest punct de vedere mi se pare genială „reapariţia” Miţei în frizerie, după carnaval, prin aruncarea ei pe fereastră)! S-a scris mult despre „multiplicarea” Didinei. Ca şi când acest lucru ar fi cel mai important în spectacol! Dar rămânem orbi la importanţa pe care Purcărete o acordă textului, atenţiei date fiecărui detaliu, contextului şi atmosferei, cu adevărat caragialiene, recognoscibile de toată „suflarea românească“! De asemenea, prea puţin remarcată este construcţia şi rezolvarea fiecărui rol secundar, a figuraţiei, a universului vizual (cu trimiteri spre Fellini) sau al celui sonor (Vasile Şirli). La fel de puţine referiri, la o altă reuşită a spectacolului: costumele! Căci, în sfârşit, am scăpat de celebrele încropeli de costume aşa-zis caragialiene, desuete şi folosite până la saturaţie – fără pic de discernământ – , în montări anterioare. Aici, Dragoş Buhagiar şi asistenta lui, Irina Chirilă, fac dovada unei viziuni cu adevărat teatrale, integrată perfect unui spectacol de o originalitate rarisimă. Nu pot să trec cu vederea nici performanţele actoriceşti. Distribuţia o găsesc sclipitoare şi, trebuie să remarc, interpretările se ridică în cvasitotalitate la nivelul maxim! Dacă prestaţiile Ofeliei Popii constituie întotdeauna un prilej de elogii, de această dată nici la evoluţiile celorlalţi actori nu se mai pot găsi cusururi decât poate în foarte scurte scene, ce ţin probabil de minore „accidente” imprevizibile, independente de interpreţi.
Trebuie remarcate interpretările memorabile ale lui Liviu Pancu, Adrian Matioc, Constantin Chiriac, Nicu Mihoc, Marius Turdeanu, pe partituri mai extinse, dar şi al celor ce aduc farmec şi profesionalism în roluri de mai scurtă întindere sau chiar in figuraţie. Silviu Purcărete a acordat atenţie deosebită tuturor personajelor, tuturor actorilor, până la cel din urmă figurant. Tocmai această vânzoleală nebună şi dezordonată din spatele personajelor principale, căreia Caragiale pare că nu i-a acordat atenţie, în viziunea lui Purcărete este amplificată prin comportament, acţiuni sau gesturi, nu lipsite de sens. Pentru a da un exemplu, iată, chelnerul – care la Caragiale apare sporadic în partea a doua a piesei – , aici el devine un personaj omniprezent, pe întreaga desfăşurare a spectacolului, într-o savuroasă interpretare dată de Pal Vecsei.
Din toate punctele de vedere cred că ne aflăm în faţa unuia dintre cele mai bune spectacole caragialiene montate vreodată în România! Şi, nu în ultimul rând, ceea ce se impune cu adevărat ca mare reuşită este aducerea în prim-plan a textului! A unui text peste care, de multe ori, l-am trecut prea uşor cu vederea, căruia nu i-am acordat atât de multă importanţă, de multe ori trecut în planul din spate al montărilor anterioare!
Nu vreau ca aceste rânduri să se constituie într-un simplu exerciţiu de admiraţie faţă de Silviu Purcărete şi superbelor sale spectacole, ci doar să atrag atenţia asupra lecţiei de regie pe care acesta ne-o oferă. O lecţie la care toţi (dar mai ales oamenii de teatru) ar trebui să reflectăm mai atent. Cu inteligenţă. Cu bucurie. Cu umor.
FNT 2011: “Mai putem simţi (enorm) şi vedea (monstruos)?” de Horaţiu Mihaiu (“D’ale carnavalului” de I.L. Caragiale la TNRS, Sibiu)
Foarte rar îmi asum riscul de a scrie despre piesele pe care le văd, din respect pentru cronicarii de specialitate, dar şi fiindcă nu mă consider îndreptăţit să emit judecăţi de valoare asupra colegilor mei de breaslă. Totuşi, de această dată am să o fac, după vizionarea premierei cu „D’ale carnavalului”, de la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, în regia lui Silviu Purcărete. Nu m-am putut abţine. Din mai multe motive.
Foarte rar îmi asum riscul de a scrie despre piesele pe care le văd, din respect pentru cronicarii de specialitate, dar şi fiindcă nu mă consider îndreptăţit să emit judecăţi de valoare asupra colegilor mei de breaslă. Totuşi, de această dată am să o fac, după vizionarea premierei cu D’ale carnavalului, de la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, în regia lui Silviu Purcărete. Nu m-am putut abţine. Din mai multe motive.
De la început trebuie să spun că montarea lui Silviu Purcărete o consider o bijuterie teatrală. Iar pofta de a scrie câteva opinii personale vine tocmai de aici: cronicile, deşi majoritatea lor laudative, parcă nu lasă printre rânduri nicio urmă de entuziasm critic. Se scrie cu respect, cu pertinenţă şi cu condescendenţă. Montarea este analizată din punct de vedere literar sau se compară cu multele variante oferite nouă de-a lungul anilor, se descrie spaţiul şi jocul actoricesc, se pun în balanţă raporturile dintre text şi regie, regie şi actori, scenografie şi actori etc. sau se emit consideraţii asupra dinamicii scenelor. Până aici totul este corect. Însă, ceea ce lipseşte acestor cronici este căutarea şi găsirea profunzimilor montării, a sensurilor şi a simbolisticii regizorale, a uriaşei risipe de idei şi talent scenic, de care ar trebui să ne entuziasmăm fără rezerve! Căci, trebuie subliniat, Silviu Purcărete ne oferă iarăşi – pentru a câta oară? – o rafinată şi dezlănţuită punere în scenă a unui important text.
Rar mi-a fost dat să văd un spectacol, cu o piesă de-a lui Caragiale, de la care să ies cu convingerea că nicio altă variantă nu o va mai putea depăşi pe aceasta, în următorii ani sau decenii… De această dată, ni se oferă prilejul şi privilegiul de a reciti şi a redescoperi capodopera lui Caragiale, aşa cum numai Purcărete poate să o facă. Este un spectacol de zile mari. Dacă aşteptările unora privind „grandoarea” montării au fost înşelate (aşa cum s-a întâmplat şi la Regele moare), pentru cunoscătorii universului lui Caragiale şi pentru iubitorii creaţiei lui Purcărete, soluţia scenică adoptată reflectă o profundă înţelegere a textului piesei, a spiritului caragialian, a unei estetici gândite cu minuţiozitate şi o ştiinţă a punerii în scenă cum rar îţi este dat să vezi.
Nu spun cuvinte mari şi nici Silviu Purcărete nu cred că mai are nevoie, la ora actuală, de consideraţii laudative. Însă lipsa de entuziasm a criticii de specialitate pare suspectă.
Personal, aş fi tentat să spun că abia acum i se face regizorului o mare nedreptate. De multe ori, citind cronici referitoare la spectacolele lui Purcărete, am fost cuprins de o …„sfântă indignare“, însă întotdeauna am pus totul în seama lipsei de repere ale recenzentului sau a incapacităţii de a decela multiplele valenţe ale montărilor din partea criticilor. Am citit de-a lungul timpului numeroase cronici şi recenzii în care marele nostru regizor era acuzat, ba de folosirea actorilor ca figuranţi, ba de folosirea textului ca pretext pentru „înscenări imagistice“, ba de… elitism sau de folosirea în exces a dotărilor scenice, ducând până la acuze de plagiat!… De această dată, când este foarte greu de a mai găsi „greşeli“, când nu i se mai pot aduce reproşuri montării, când totul este pus la punct cu acribie şi măiestrie artistică, mă întreb de ce nu există şi… entuziasm?
În faţa acestei montări cu D’ale carnavalului mă aşteptam la o revărsare de consideraţii estetice, literare sau opinii critice exprimate cu exces de fervoare, cu însufleţire, entuziaste. Oare nu aveam motive?
Am să descriu doar câteva scene, magistral rezolvate regizoral, pentru a nu devoala prea mult din spectacol şi a lăsa plăcerea spectatorilor de a descoperi multiplele faţete ale montării. De asemenea, am să fac referire la excepţionala folosire a spaţiului scenic şi la elementele teatrale cărora rareori li se acordă atenţie, dar care funcţionează subliminal în mintea privitorului.
Prima scenă ce merită a fi menţionată este chiar începutul spectacolului. Încă de la aşezarea publicului în scaune, pluteşte în aer o stare de nelinişte. Este greu de definit cum poate fi indus acest sentiment, privind o scenă goală, o suprafaţă peste care s-a aşternut colbul, cu câteva cărămizi răzleţe, un tomberon de gunoi amplasat exact în centru şi o rază ceţoasă, rece, crepusculară, undeva pe fundalul scenei. Peretele lateral din dreapta este acoperit cu hârtie de împachetat. Déjà-vu? Da, déjà-vu, o să mi se spună, dar, oricum, sentimentul că „ceva o să ni se întâmple” este prezent. Şi, chiar ni se întâmplă…
Aşa cum trebuie să înceapă spectacolul, aşa şi începe: „simţ enorm şi văz monstruos“!… Un salahor în salopetă (Cristian Stanca), intră în scenă, mută tomberonul din centrul scenei, apoi, ridicând capacul, descoperă în interiorul acestuia un… acordeon aruncat la gunoi. Fără a-i da importanţă instrumentului muzical, salahorul îşi continuă imperturbabil misiunea: dirijează intrarea în scenă a unui camion din care se vor descărca decorurile, recuzita şi mobilierul necesare, urmând ca acesta să capete rol de „coridor” de trecere, pentru personajele ce vor intra sau ieşi din scenă. Se instalează scaunele de frizerie, cuierul, dulăpioarele şi uşa de intrare a frizeriei, dar, mai cu seamă, se aduc şi covoarele, adică… „persanele” aşezate direct pe moloz!… Cred că rezolvarea regizorală şi scenografică a acestui început de piesă este magistrală. Nu numai impactul publicului cu atmosfera pe care o creează Purcărete are aici importanţă, ci şi mesajul dedus al întregii piese, transmis subliminal regizoral şi scenografic, de „încropeală” tipic autohtonă, de „superficialitate” şi „heirupism” tipic românesc, de o vânzoleală vizuală, auditivă şi olfactivă cum numai în Balcani putem întâlni… Simţim enorm şi… vedem monstruos! Urmează rezolvări scenice memorabile, citiri şi recitiri inedite ale textului, ieşiri şi intrări în scenă de un haz nebun, conotaţii imprevizibile de o originalitate halucinantă! Iată: vedem ceea ce se întâmplă în frizeria lui Nae Girimea, putem urmări „dramele” care se petrec aici, dar, în acelaşi timp, putem urmări pregătirile pline de fervoare, devenite mult mai importante, pantagruelice, ale unui carnaval ce va urma să se desfăşoare!… Se descarcă lăzi, se încropesc grătarele pentru mititei, se amenajează mesele de tablă, orchestra repetă, iar pentru ca „tabloul” să fie definitivat, prin faţa „ferestrei” frizeriei trece celebra… salată de boeuf (sau varză murată?), într-o imensă cratiţă, purtată de, evident!, două bucătărese corpolente în halate albe! De câte ori nu am văzut oare această imagine, tipic autohtonă?
Desigur, tot la capitolul memorabil, trebuie trecute apariţiile personajelor. Purcărete le redimensionează, le accentuează, le amplifică până la enormitate! Importanţa uriaşă dată de Purcărete intrărilor personajelor este perfect motivată. Prin amplificarea lor, el vine în întâmpinarea lui Caragiale, dându-le şi o imagine, o statură şi o „carnalitate” de care aveau nevoie pentru a împlini, printr-un impact vizual, ceea ce rezulta din scriitură. Pe această temă ar fi trebuit deja să curgă râuri de cerneală. La fel, despre folosirea excepţională a spaţiului scenic, a unor elemente scenografice derizorii (folia de plastic, covoarele, o uşă banală, lăzile cu sticle de vin etc.) ce devin extrem de teatrale sau a „interpretării” fiecărui detaliu din textul original până la accentuarea pauzelor dintre cuvinte, umplute de regizor cu substanţă! Cum să nu ne fi trecut prin minte că atunci când Miţa, ploieşteanca „electrică“, enunţă vorbe de duh, acestea dezlănţuie tunete şi fulgere, iar atingerile ei, pline de feminitate, declanşează descărcări electrice, la propriu? Sau, cât de simplu sunt rezolvate trecerile de la spaţiul frizeriei la cel al carnavalului şi, înapoi la frizerie, respectând până la detaliu textul caragialian (din acest punct de vedere mi se pare genială „reapariţia” Miţei în frizerie, după carnaval, prin aruncarea ei pe fereastră)! S-a scris mult despre „multiplicarea” Didinei. Ca şi când acest lucru ar fi cel mai important în spectacol! Dar rămânem orbi la importanţa pe care Purcărete o acordă textului, atenţiei date fiecărui detaliu, contextului şi atmosferei, cu adevărat caragialiene, recognoscibile de toată „suflarea românească“! De asemenea, prea puţin remarcată este construcţia şi rezolvarea fiecărui rol secundar, a figuraţiei, a universului vizual (cu trimiteri spre Fellini) sau al celui sonor (Vasile Şirli). La fel de puţine referiri, la o altă reuşită a spectacolului: costumele! Căci, în sfârşit, am scăpat de celebrele încropeli de costume aşa-zis caragialiene, desuete şi folosite până la saturaţie – fără pic de discernământ – , în montări anterioare. Aici, Dragoş Buhagiar şi asistenta lui, Irina Chirilă, fac dovada unei viziuni cu adevărat teatrale, integrată perfect unui spectacol de o originalitate rarisimă. Nu pot să trec cu vederea nici performanţele actoriceşti. Distribuţia o găsesc sclipitoare şi, trebuie să remarc, interpretările se ridică în cvasitotalitate la nivelul maxim! Dacă prestaţiile Ofeliei Popii constituie întotdeauna un prilej de elogii, de această dată nici la evoluţiile celorlalţi actori nu se mai pot găsi cusururi decât poate în foarte scurte scene, ce ţin probabil de minore „accidente” imprevizibile, independente de interpreţi.
Trebuie remarcate interpretările memorabile ale lui Liviu Pancu, Adrian Matioc, Constantin Chiriac, Nicu Mihoc, Marius Turdeanu, pe partituri mai extinse, dar şi al celor ce aduc farmec şi profesionalism în roluri de mai scurtă întindere sau chiar in figuraţie. Silviu Purcărete a acordat atenţie deosebită tuturor personajelor, tuturor actorilor, până la cel din urmă figurant. Tocmai această vânzoleală nebună şi dezordonată din spatele personajelor principale, căreia Caragiale pare că nu i-a acordat atenţie, în viziunea lui Purcărete este amplificată prin comportament, acţiuni sau gesturi, nu lipsite de sens. Pentru a da un exemplu, iată, chelnerul – care la Caragiale apare sporadic în partea a doua a piesei – , aici el devine un personaj omniprezent, pe întreaga desfăşurare a spectacolului, într-o savuroasă interpretare dată de Pal Vecsei.
Din toate punctele de vedere cred că ne aflăm în faţa unuia dintre cele mai bune spectacole caragialiene montate vreodată în România! Şi, nu în ultimul rând, ceea ce se impune cu adevărat ca mare reuşită este aducerea în prim-plan a textului! A unui text peste care, de multe ori, l-am trecut prea uşor cu vederea, căruia nu i-am acordat atât de multă importanţă, de multe ori trecut în planul din spate al montărilor anterioare!
Nu vreau ca aceste rânduri să se constituie într-un simplu exerciţiu de admiraţie faţă de Silviu Purcărete şi superbelor sale spectacole, ci doar să atrag atenţia asupra lecţiei de regie pe care acesta ne-o oferă. O lecţie la care toţi (dar mai ales oamenii de teatru) ar trebui să reflectăm mai atent. Cu inteligenţă. Cu bucurie. Cu umor.