Marele poet Ştefan Augustin Doinaş, cel care ne-a dăruit ceea ce majoritatea exegeţilor apreciază a fi cea mai bună versiune în limba română a impunătorului poem dramatic Faust de Goethe, şi-a însoţit traducerea de o prefaţă grăitor intitulată Faust ca homo europaeus. După ce observă că, „prin multiplele şi variatele interpretări de care s-a bucurat figura protagonistului, ca şi prin audienţa pe care a cucerit-o în diverse arte în ultimele două secole, povestea lui Faust constituie, probabil, cel mai fascinant şi mai fertil mit al timpurilor moderne“ şi subliniază că „e greu de spus dacă explicaţia proliferării temei faustice rezidă exclusiv în virtuţile proprii ale mitului (cum ar fi profilul complex de savant, filosof, mag şi şarlatan al eroului, pactul său cu diavolul sau incredibilele sale isprăvi datorate magiei, etc) sau dacă acest prestigiu ţine de ecoul cultural al capodoperei lui Goethe“, Doinaş notează cu îndreptăţire că „aproape nu există cultură europeană naţională în care acest erou să nu apară într-o nouă ipostază“.
Fie şi numai pentru această impresionantă dimensiune europeană a mitului, căruia Goethe i-a dat o expresie artistică apropiată perfecţiunii, apare de domeniul firescului ca Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu, pilon fundamental al săvârşirii vastului program „Sibiu – Capitală culturală europeană 2007), să fi dorit să-şi înscrie în repertoriu un spectacol grandios care să valoreze scenic acest text monumental. A apelat inspirat la regizorul Silviu Purcărete, el însuşi om cu o existenţă şi o carieră de anvergură europeană, personalitate artistică singulară şi copleşitoare. Purcărete a întocmit propriul său scenariu dramatic, apt să-i susţină viziunea scenică originală, fundamentată pe o poetică teatrală proprie, mereu îmbogăţită, a alcătuit o echipă de colaboratori care, la rândul lor, în bună parte, îi seamănă prin destin european (decor şi light design: Helmut Stürmer; muzica originală: Vasile Şirli) ori care îşi urmează vocaţia europeană aici, în ţara natală (costume: Lia Manţoc; orchestraţie: Doru Apreotesei; video: Andu Dumitrescu; asistent de scenografie: Daniel Răduţă) şi a mobilizat energiile artistice ale trupei-gazdă (actorilor de la Secţia română alăturându-li-se o seamă de colegi de la Secţia germană), convins fiind că în afara sprijinului necondiţionat al acestora nimic valid esteticeşte nu poate fi realizat. Rezultatul e ceea ce poate fi calificat drept un „spectacol mare“, nu doar grandios, ci mare în primul rând din perspectivă axiologică, montare surprinzătoare şi importantă, clară, dar cultivând cu folos o anume ambiguitate în absenţa căreia nu poate fi imaginat misterul teatrului. Faust e un spectacol mare şi important deopotrivă pentru Teatru şi pentru regizor, un spectacol care, cu toate imperfecţiunile sale, ori în pofida acestora, imperfecţiuni vizibile sau ascunse, stridente sau timide, rămâne unul fascinant, generat de un temperament artistic vulcanic, pantagruelic, care, odată dezlănţuit, nu cruţă nimic, reuşind însă depăşirea pericolului autoanihilării.
Textul goethean începe cu un Preludiu în teatru ce insistă asupra caracterului impur al poemului. Faust se arată deopotrivă, aşa cum e definit de Goethe, un poem dramatic, dar şi unul epic, „nu numai dramă, ci şi o epopee“, tocmai fiindcă „ideea genurilor literare şi norma clasică a purităţii lor erau o prejudecată perimată în epoca în care Goethe îşi scria poemul şi, astfel, Faust le întruneşte pe toate fiind, de fapt, o mare operă dramatică, epică, lirică şi satirică“ (Tudor Vianu). Şi tot Tudor Vianu observa că „nicio altă operă literară a popoarelor moderne, poate cu excepţia Divinei Comedii a lui Dante, nu atinge aceeaşi varietate, aceeaşi forţă de expresie a genialităţii poetice în multiplicitatea manifestărilor ei“. Sunt realităţi de care, fără doar şi poate, Silviu Purcărete a ţinut seama atunci când a alcătuit scenariul dramatic al spectacolului. Fireşte că, pentru un spectacol care să dureze aproximativ două ore, s-a văzut nevoit să opereze o reducere drastică a textului. O mulţime de personaje s-au evaporat, tot la fel cum o seamă de episoade au rămas doar între paginile cărţii. În primul rând, nu apare povestea Elenei. Într-un anume fel, ceea ce propune Purcărete seamănă cu ceea ce libretiştii francezi Carré şi Barbier i-au oferit lui Charles Gounod pentru binecunoscuta sa operă. Nu toate experienţele eroului au şansa de a fi prezentate pe scenă. E un risc asumat de orice reprezentare de azi a poemului. Cert e că scenariul îi oferă spectacolului un suport textual valid, astfel încât spectatorul din secolul al XXI-lea înţelege că „poemul lui Goethe se apropie, ca formă dramatică, de misterele şi moralităţile Evului Mediu“ (Tudor Vianu). De fapt, pe Silviu Purcărete l-au interesat lucrurile esenţiale şi de aici derivă marile calităţi, dar şi defectele spectacolului său. Un spectacol conceput dacă nu în trei părţi, oricum în trei timpi, pe care i-aş numi Contractul, Noaptea Valpurgică şi Sfârşitul, completate de un epilog sui-generis ce îi conferă montării un final deschis. Un spectacol strâns şi dinamic, însuşiri ce se afirmă mai cu seamă în ultimii doi timpi ai săi, aici el dezvăluindu-şi monumentalitatea construcţiei, amploarea desfăşurării scenice, valoarea plastică, frumuseţea înzestrată cu o redutabilă forţă de impact, fluidul emoţional ce creşte de la un moment la altul. Concepţia lui îşi află, dincolo de orice îndoială, motivaţiile în text şi nu e nicidecum suprapusă. Iată, spre exemplu, următorul detaliu. În finalul Preludiului în teatru, Directorul glăsuieşte: „Destul cu-atâtea fraze construite/ Aş vrea să văd odată rolul lor!/ În loc de complimente lustruite/ Aştept acum ceva folositor. /Cât despre inspiraţie, ce vreţi?/ Şovăitorii nu-i cunosc beţia / Odată doar simţiţi-vă poeţi:/ Aşa se porunceşte poezia./Cunoaşteţi îndelunga noastră sete:/Vrem băutură tare să ne-mbete;/ Deci, pregătiţi-mi-o fără răgaz!/Nu-i gata mâine ce nu-ncepe azi./ Şi nicio zi, din câte se ridică, / Să n-o lăsaţi să treacă în zadar./ Cu-o gravă hotărâre, fără frică, /Să înşfăcaţi posibilul de chică:/Să fiţi mereu activi, că-i necesar./ Pe scenele germane, bine ştiţi,/ Încearcă fiecare tot ce poate:/De-aceea la decoruri şi-aparate/ De data asta nu vă mai zgârciţi!/Lumini cereşti aprindeţi, mari şi mici,/Risipă vreau, de pâlpâiri astrale;/De apă, foc şi păsări, de stânci şi animale/Nu ducem lipsă nicidecum aici./ Pe scena-ngustă să mişcaţi din funii/Întreagă scara Creaţiunii, /Plimbaţi-o lent, fulgere ce cad/Din cer prin lume până-n iad!“. Aflăm în aceste îndemnuri poetica însăşi a spectacolului, pe care, deloc şovăitor şi nici zgârcit, Purcărete o dezvoltă într-o demonstraţie de multe ori seducătoare. „Plimbarea“ la care ne invită spectacolul în copleşitoarea Noapte Walpurgică, timp gândit asemenea unei orgii de culori agresive, ca un dezmăţ al faptelor dar şi al formelor şi materialelor sofisticate, ca un torent de imagini, e ieşită din comun, iar această magnanimitate, această prodigalitate vizuală solicită la maximum atenţia şi simţurile spectatorului.
Silviu Purcărete a optat pentru spaţiul vast, „neconvenţional“ oferit de halele de la Simerom, astfel încât cei trei timpi ai montării să se consume în două spaţii scenice diferite, cu folos gestionate atât de regizor cât şi de autorul decorurilor (Helmut Stürmer) şi de creatoarea de costume (Lia Manţoc). Proiecţiile video concepute de Andu Dumitrescu îşi pierd din păcate impactul aproximat şi trec aproape neobservate, cu atât mai mult cu cât, folosite în timpul al doilea al spectacolului, când asistenţa e în picioare, o parte din ea se află în ipostaza de a nu le putea recepta. Există o relaţie contrapunctică între „sărăcia“ voită a primului timp, între decorul preponderent în alb-murdar al acestuia şi luxurianţa nu doar coloristică din timpul al doilea. Spaţiul acesta i-a îngăduit lui Silviu Purcărete ca tocmai în al doilea timp al spectacolului să-şi exercite admirabil autoritatea regizorală asupra uriaşei distribuţii ce numără, cu actori şi corp-ansamblu, cu mult peste cincizeci de persoane. De obicei, în astfel de situaţii performanţa individuală devine dificilă şi nici nu se contează neapărat pe ea. Faust-ul lui Purcărete face excepţie de la regulă, căci regizorul are ştiinţa de a-i ordona şi de a-i pune în stare pe actori. De fapt, Faust-ul lui Purcărete face excepţie de la regula generală, supunându-se, în schimb, regulii regizorului. Sebastian-Vlad Popa remarca în cartea sa Despărţirea gemenilor (Editura UNITEXT, Bucureşti, 2006) că „la începutul anilor 2000, probabil cel mai autentic creator de teatru român postbelic, construieşte dramatic mizând pe reinvestirea actorului individual cu virtuţile sărbătoreşti ale teatrului. Interpreţii nu depun mărturie despre cazuri, ci dau corp funcţiilor vii şi cunoscătoare ale umanului….Scena cere concept şi carne, spune Purcărete, iar creatorul vede instituindu-se ordinea cu fiecare gest uman ordinar.“.
Dacă primul timp, poate uşor cam lung, era în principal susţinut de Faust (Ilie Gheorghe) şi de Mefisto (rol în care Ofelia Popii susţine un veritabil recital actoricesc) şi dacă tot acolo rolurile secundare şi cele de figuraţie specială erau mai puţin precizate, pe alocuri insinuându-se chiar impresia că nu se văd, lucrurile se schimbă radical în bine în al doilea timp şi se continuă ca atare în al treilea. În plus, dacă în timpul întâi era sesizabilă o lipsă de armonizare între stilurile de joc ale protagoniştilor, ba chiar un decalaj valoric între ei (în avantaj evident situându-se tânăra Ofelia Popii), Ilie Gheorghe dă semne că îşi ia revanşa în următoarele două. Nu pot să nu remarc chipul în care Silviu Purcărete a conceput ecuaţia Faust–Mefisto. Mefisto e cel care conduce jocul, e ubicuu, posedă modalităţi diverse de a se insinua, de a stimula, de a păcăli, de a direcţiona şi de a folosi insaţietatea lui Faust pe care, aşa după cum scrie unul dintre monografii lui Goethe, Friedrich Gundolf, „nici o plăcere nu-l îndestula, nici o fericire nu-l satisfăcea“, Altcineva, tot o exegetă germană, Dorothea Lohmeyer, apreciază că „Mefisto e inventatorul spectacolelor, specialistul ocaziilor, furnizorul mijloacelor“, iar lucrurile şi detaliile acestea de fineţe sunt admirabil evidenţiate de spectacol.
Dacă în primul timp al reprezentaţiei de la premieră momentele de poezie autentică mi s-au părut zgârcit presărate, cel de-al treilea timp e incomparabil mai generos în acest sens, întru realizarea lor contribuind plusul de percutanţă pe care îl capătă jocul lui Ilie Gheorghe.
Comentatorii au observat că , bunăoară, în Phaedra sau Orestia , două mari spectacole ale lui Silviu Purcărete, muzica e strecurată farmaceutic. Cu totul altfel stau lucrurile în Faust, unde raportul dintre imagine şi sunet e de o violenţă extremă, aşa încât coloana sonoră ajunge să fie nu doar o ilustrare a imaginii, ci, în primul rând, un discurs analog. Compozitorul Vasile Şirli a pus la dispoziţia grupului Imperium Band o muzică puternică, cu o monotonie voită, vibrantă, obsedantă, executată live, iar în Noaptea Walpurgică chiar la vedere. Ei i se asociază, cu accente contrapunctice, corurile generatoare de poezie, cu versuri în limbile română şi germană.
Finalul spectacolului e impresionant şi provocator de luare-aminte. După moartea lui Faust (căreia i se oferă echivalenţe vizuale absolut aparte, Faust fiind împins în sicriu de către Mefisto), vedem un Mefisto trist, înfrânt, disperat. Numai că, aşa după cum scrie Dorothea Lohmeyer „el este principiul temporalităţii şi al nestatorniciei, al moralului şi al înţelegerii, al reflecţiei şi al aparenţei, al practicii şi al inventivităţii, al lucrării artificiale şi al forţei. Dar înainte de orice – şi aceasta e trăsătura lui cea mai caracteristică – conştiinţa mefistofelică se află cu totul în serviciul năzuinţei omenşti; ea este îndreptată exclusiv spre aceasta, să ajute naturii umane să-şi satisfacă dorinţa ei“. Mefisto din spectacolul lui Purcărete, interpretat – şi nu o voi sublinia îndeajuns – la înalte cote de profesionalitate de Ofelia Popii – e dornic să găsească printre noi, spectatorii, un altul, un viitor Faust căruia să îi ofere un alt contract. Căci, scrie Ştefan Augustin Doinaş, şi spectacolul acesta îi confirmă ipoteza, „de la Ghilgameş la anonimul K al lui Kafka, Faust-ul goethean s-a impus exegezei ca prototip al omului în general“.
Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu; Faust după J. W. Goethe; Scenariul şi regia: Silviu Purcărete. Decor şi light design: Helmut Stürmer. Costume: Lia Manţoc. Muzica originală: Vasile Şirli. Orchestraţie: Doru Apreotesei. Video: Andu Dumitrescu. Asistent de scenografie: Daniel Răduţă. Cu: Ilie Gheorghe (Faust), Ofelia Popii (Mefisto) şi Johanna Adam, Maria Anuşcă, Emöke Boldizsár, Lerinda Buchholtzer, Irina Deak, Diana Fufezan, Raluca Iani, Laura Ilea, Diana Văcaru Lazăr, Dana Maria Lăzărescu, Rodica Mărgărit, Gabriela Neagu, Renate Müller Nica, Veronica Popescu, Eleonora Poşircă, Mariana Presecan, Cristina Ragos, Cristina Stoleriu,Dana Taloş, Codruţa Vasiu, Ema Veţean, Mihai Coman, Florin Coşuleţ, Dan Glasu, Tomohiko Kogi, Adrian Matioc, Adrian Neacşu, Cătălin Neghină, Eduard Pătraşcu, Cătălin Pătru, Doru Presecan, Viorel Raţă, Vlad Robaş, Bogdan Sărătean, Ciprian Scurte, Cristian Stanca, Pali Vecsei, Liviu Vlad, Steve Walter şi studenţii Dana Anghel, Simina Contraş, Raluca Covrig, Teodora Damnariu, Lorelei Gazawi, Claudia Gherghel, Bianca Goadă, Iulia Mihaela Grigore, Emilia Iancu, Alina Irom, Laura Luca, Ilinca Mateescu, Iulia Merca, Diana Sofia Murăruş, Florentina Neagu, Alexandra Petrasciuc, Romina Stroia, Andreea Şoaică, Doriana Tăut, Gabriela Tică, Arina Trif, Codruţa Varadi, Mihai Alexandru, Florin Besoiu, Liviu Bledea, Gabriel Budur, Alex Deac, Cătălin Grigoraş, Alexandru Verzescu, Laurenţiu Vlad ( toţi în mai multe roluri), Tania Anastasof, Medeea Dobrotă, Doris Faff, Astrid Hermann, Irina Mihai, Annea Oprin, Ana Maria Telebuş (Margareta). Cu participarea Imperium Band (Dorin Pitariu, Călin Filip, Lucian Fabro; Ciprian Oancea). Corepetitor: Gheorghe Stoica. Coordonator proiect: Aura Gaidarji. Data premierei: 20 septembrie 2007.
Faust – prototip al omului; Faust om european, de Mircea MORARIU
Marele poet Ştefan Augustin Doinaş, cel care ne-a dăruit ceea ce majoritatea exegeţilor apreciază a fi cea mai bună versiune în limba română a impunătorului poem dramatic Faust de Goethe, şi-a însoţit traducerea de o prefaţă grăitor intitulată Faust ca homo europaeus. După ce observă că, „prin multiplele şi variatele interpretări de care s-a bucurat figura protagonistului, ca şi prin audienţa pe care a cucerit-o în diverse arte în ultimele două secole, povestea lui Faust constituie, probabil, cel mai fascinant şi mai fertil mit al timpurilor moderne“ şi subliniază că „e greu de spus dacă explicaţia proliferării temei faustice rezidă exclusiv în virtuţile proprii ale mitului (cum ar fi profilul complex de savant, filosof, mag şi şarlatan al eroului, pactul său cu diavolul sau incredibilele sale isprăvi datorate magiei, etc) sau dacă acest prestigiu ţine de ecoul cultural al capodoperei lui Goethe“, Doinaş notează cu îndreptăţire că „aproape nu există cultură europeană naţională în care acest erou să nu apară într-o nouă ipostază“.
Fie şi numai pentru această impresionantă dimensiune europeană a mitului, căruia Goethe i-a dat o expresie artistică apropiată perfecţiunii, apare de domeniul firescului ca Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu, pilon fundamental al săvârşirii vastului program „Sibiu – Capitală culturală europeană 2007), să fi dorit să-şi înscrie în repertoriu un spectacol grandios care să valoreze scenic acest text monumental. A apelat inspirat la regizorul Silviu Purcărete, el însuşi om cu o existenţă şi o carieră de anvergură europeană, personalitate artistică singulară şi copleşitoare. Purcărete a întocmit propriul său scenariu dramatic, apt să-i susţină viziunea scenică originală, fundamentată pe o poetică teatrală proprie, mereu îmbogăţită, a alcătuit o echipă de colaboratori care, la rândul lor, în bună parte, îi seamănă prin destin european (decor şi light design: Helmut Stürmer; muzica originală: Vasile Şirli) ori care îşi urmează vocaţia europeană aici, în ţara natală (costume: Lia Manţoc; orchestraţie: Doru Apreotesei; video: Andu Dumitrescu; asistent de scenografie: Daniel Răduţă) şi a mobilizat energiile artistice ale trupei-gazdă (actorilor de la Secţia română alăturându-li-se o seamă de colegi de la Secţia germană), convins fiind că în afara sprijinului necondiţionat al acestora nimic valid esteticeşte nu poate fi realizat. Rezultatul e ceea ce poate fi calificat drept un „spectacol mare“, nu doar grandios, ci mare în primul rând din perspectivă axiologică, montare surprinzătoare şi importantă, clară, dar cultivând cu folos o anume ambiguitate în absenţa căreia nu poate fi imaginat misterul teatrului. Faust e un spectacol mare şi important deopotrivă pentru Teatru şi pentru regizor, un spectacol care, cu toate imperfecţiunile sale, ori în pofida acestora, imperfecţiuni vizibile sau ascunse, stridente sau timide, rămâne unul fascinant, generat de un temperament artistic vulcanic, pantagruelic, care, odată dezlănţuit, nu cruţă nimic, reuşind însă depăşirea pericolului autoanihilării.
Textul goethean începe cu un Preludiu în teatru ce insistă asupra caracterului impur al poemului. Faust se arată deopotrivă, aşa cum e definit de Goethe, un poem dramatic, dar şi unul epic, „nu numai dramă, ci şi o epopee“, tocmai fiindcă „ideea genurilor literare şi norma clasică a purităţii lor erau o prejudecată perimată în epoca în care Goethe îşi scria poemul şi, astfel, Faust le întruneşte pe toate fiind, de fapt, o mare operă dramatică, epică, lirică şi satirică“ (Tudor Vianu). Şi tot Tudor Vianu observa că „nicio altă operă literară a popoarelor moderne, poate cu excepţia Divinei Comedii a lui Dante, nu atinge aceeaşi varietate, aceeaşi forţă de expresie a genialităţii poetice în multiplicitatea manifestărilor ei“. Sunt realităţi de care, fără doar şi poate, Silviu Purcărete a ţinut seama atunci când a alcătuit scenariul dramatic al spectacolului. Fireşte că, pentru un spectacol care să dureze aproximativ două ore, s-a văzut nevoit să opereze o reducere drastică a textului. O mulţime de personaje s-au evaporat, tot la fel cum o seamă de episoade au rămas doar între paginile cărţii. În primul rând, nu apare povestea Elenei. Într-un anume fel, ceea ce propune Purcărete seamănă cu ceea ce libretiştii francezi Carré şi Barbier i-au oferit lui Charles Gounod pentru binecunoscuta sa operă. Nu toate experienţele eroului au şansa de a fi prezentate pe scenă. E un risc asumat de orice reprezentare de azi a poemului. Cert e că scenariul îi oferă spectacolului un suport textual valid, astfel încât spectatorul din secolul al XXI-lea înţelege că „poemul lui Goethe se apropie, ca formă dramatică, de misterele şi moralităţile Evului Mediu“ (Tudor Vianu). De fapt, pe Silviu Purcărete l-au interesat lucrurile esenţiale şi de aici derivă marile calităţi, dar şi defectele spectacolului său. Un spectacol conceput dacă nu în trei părţi, oricum în trei timpi, pe care i-aş numi Contractul, Noaptea Valpurgică şi Sfârşitul, completate de un epilog sui-generis ce îi conferă montării un final deschis. Un spectacol strâns şi dinamic, însuşiri ce se afirmă mai cu seamă în ultimii doi timpi ai săi, aici el dezvăluindu-şi monumentalitatea construcţiei, amploarea desfăşurării scenice, valoarea plastică, frumuseţea înzestrată cu o redutabilă forţă de impact, fluidul emoţional ce creşte de la un moment la altul. Concepţia lui îşi află, dincolo de orice îndoială, motivaţiile în text şi nu e nicidecum suprapusă. Iată, spre exemplu, următorul detaliu. În finalul Preludiului în teatru, Directorul glăsuieşte: „Destul cu-atâtea fraze construite/ Aş vrea să văd odată rolul lor!/ În loc de complimente lustruite/ Aştept acum ceva folositor. /Cât despre inspiraţie, ce vreţi?/ Şovăitorii nu-i cunosc beţia / Odată doar simţiţi-vă poeţi:/ Aşa se porunceşte poezia./Cunoaşteţi îndelunga noastră sete:/Vrem băutură tare să ne-mbete;/ Deci, pregătiţi-mi-o fără răgaz!/Nu-i gata mâine ce nu-ncepe azi./ Şi nicio zi, din câte se ridică, / Să n-o lăsaţi să treacă în zadar./ Cu-o gravă hotărâre, fără frică, /Să înşfăcaţi posibilul de chică:/Să fiţi mereu activi, că-i necesar./ Pe scenele germane, bine ştiţi,/ Încearcă fiecare tot ce poate:/De-aceea la decoruri şi-aparate/ De data asta nu vă mai zgârciţi!/Lumini cereşti aprindeţi, mari şi mici,/Risipă vreau, de pâlpâiri astrale;/De apă, foc şi păsări, de stânci şi animale/Nu ducem lipsă nicidecum aici./ Pe scena-ngustă să mişcaţi din funii/Întreagă scara Creaţiunii, /Plimbaţi-o lent, fulgere ce cad/Din cer prin lume până-n iad!“. Aflăm în aceste îndemnuri poetica însăşi a spectacolului, pe care, deloc şovăitor şi nici zgârcit, Purcărete o dezvoltă într-o demonstraţie de multe ori seducătoare. „Plimbarea“ la care ne invită spectacolul în copleşitoarea Noapte Walpurgică, timp gândit asemenea unei orgii de culori agresive, ca un dezmăţ al faptelor dar şi al formelor şi materialelor sofisticate, ca un torent de imagini, e ieşită din comun, iar această magnanimitate, această prodigalitate vizuală solicită la maximum atenţia şi simţurile spectatorului.
Silviu Purcărete a optat pentru spaţiul vast, „neconvenţional“ oferit de halele de la Simerom, astfel încât cei trei timpi ai montării să se consume în două spaţii scenice diferite, cu folos gestionate atât de regizor cât şi de autorul decorurilor (Helmut Stürmer) şi de creatoarea de costume (Lia Manţoc). Proiecţiile video concepute de Andu Dumitrescu îşi pierd din păcate impactul aproximat şi trec aproape neobservate, cu atât mai mult cu cât, folosite în timpul al doilea al spectacolului, când asistenţa e în picioare, o parte din ea se află în ipostaza de a nu le putea recepta. Există o relaţie contrapunctică între „sărăcia“ voită a primului timp, între decorul preponderent în alb-murdar al acestuia şi luxurianţa nu doar coloristică din timpul al doilea. Spaţiul acesta i-a îngăduit lui Silviu Purcărete ca tocmai în al doilea timp al spectacolului să-şi exercite admirabil autoritatea regizorală asupra uriaşei distribuţii ce numără, cu actori şi corp-ansamblu, cu mult peste cincizeci de persoane. De obicei, în astfel de situaţii performanţa individuală devine dificilă şi nici nu se contează neapărat pe ea. Faust-ul lui Purcărete face excepţie de la regulă, căci regizorul are ştiinţa de a-i ordona şi de a-i pune în stare pe actori. De fapt, Faust-ul lui Purcărete face excepţie de la regula generală, supunându-se, în schimb, regulii regizorului. Sebastian-Vlad Popa remarca în cartea sa Despărţirea gemenilor (Editura UNITEXT, Bucureşti, 2006) că „la începutul anilor 2000, probabil cel mai autentic creator de teatru român postbelic, construieşte dramatic mizând pe reinvestirea actorului individual cu virtuţile sărbătoreşti ale teatrului. Interpreţii nu depun mărturie despre cazuri, ci dau corp funcţiilor vii şi cunoscătoare ale umanului….Scena cere concept şi carne, spune Purcărete, iar creatorul vede instituindu-se ordinea cu fiecare gest uman ordinar.“.
Dacă primul timp, poate uşor cam lung, era în principal susţinut de Faust (Ilie Gheorghe) şi de Mefisto (rol în care Ofelia Popii susţine un veritabil recital actoricesc) şi dacă tot acolo rolurile secundare şi cele de figuraţie specială erau mai puţin precizate, pe alocuri insinuându-se chiar impresia că nu se văd, lucrurile se schimbă radical în bine în al doilea timp şi se continuă ca atare în al treilea. În plus, dacă în timpul întâi era sesizabilă o lipsă de armonizare între stilurile de joc ale protagoniştilor, ba chiar un decalaj valoric între ei (în avantaj evident situându-se tânăra Ofelia Popii), Ilie Gheorghe dă semne că îşi ia revanşa în următoarele două. Nu pot să nu remarc chipul în care Silviu Purcărete a conceput ecuaţia Faust–Mefisto. Mefisto e cel care conduce jocul, e ubicuu, posedă modalităţi diverse de a se insinua, de a stimula, de a păcăli, de a direcţiona şi de a folosi insaţietatea lui Faust pe care, aşa după cum scrie unul dintre monografii lui Goethe, Friedrich Gundolf, „nici o plăcere nu-l îndestula, nici o fericire nu-l satisfăcea“, Altcineva, tot o exegetă germană, Dorothea Lohmeyer, apreciază că „Mefisto e inventatorul spectacolelor, specialistul ocaziilor, furnizorul mijloacelor“, iar lucrurile şi detaliile acestea de fineţe sunt admirabil evidenţiate de spectacol.
Dacă în primul timp al reprezentaţiei de la premieră momentele de poezie autentică mi s-au părut zgârcit presărate, cel de-al treilea timp e incomparabil mai generos în acest sens, întru realizarea lor contribuind plusul de percutanţă pe care îl capătă jocul lui Ilie Gheorghe.
Comentatorii au observat că , bunăoară, în Phaedra sau Orestia , două mari spectacole ale lui Silviu Purcărete, muzica e strecurată farmaceutic. Cu totul altfel stau lucrurile în Faust, unde raportul dintre imagine şi sunet e de o violenţă extremă, aşa încât coloana sonoră ajunge să fie nu doar o ilustrare a imaginii, ci, în primul rând, un discurs analog. Compozitorul Vasile Şirli a pus la dispoziţia grupului Imperium Band o muzică puternică, cu o monotonie voită, vibrantă, obsedantă, executată live, iar în Noaptea Walpurgică chiar la vedere. Ei i se asociază, cu accente contrapunctice, corurile generatoare de poezie, cu versuri în limbile română şi germană.
Finalul spectacolului e impresionant şi provocator de luare-aminte. După moartea lui Faust (căreia i se oferă echivalenţe vizuale absolut aparte, Faust fiind împins în sicriu de către Mefisto), vedem un Mefisto trist, înfrânt, disperat. Numai că, aşa după cum scrie Dorothea Lohmeyer „el este principiul temporalităţii şi al nestatorniciei, al moralului şi al înţelegerii, al reflecţiei şi al aparenţei, al practicii şi al inventivităţii, al lucrării artificiale şi al forţei. Dar înainte de orice – şi aceasta e trăsătura lui cea mai caracteristică – conştiinţa mefistofelică se află cu totul în serviciul năzuinţei omenşti; ea este îndreptată exclusiv spre aceasta, să ajute naturii umane să-şi satisfacă dorinţa ei“. Mefisto din spectacolul lui Purcărete, interpretat – şi nu o voi sublinia îndeajuns – la înalte cote de profesionalitate de Ofelia Popii – e dornic să găsească printre noi, spectatorii, un altul, un viitor Faust căruia să îi ofere un alt contract. Căci, scrie Ştefan Augustin Doinaş, şi spectacolul acesta îi confirmă ipoteza, „de la Ghilgameş la anonimul K al lui Kafka, Faust-ul goethean s-a impus exegezei ca prototip al omului în general“.
Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu; Faust după J. W. Goethe; Scenariul şi regia: Silviu Purcărete. Decor şi light design: Helmut Stürmer. Costume: Lia Manţoc. Muzica originală: Vasile Şirli. Orchestraţie: Doru Apreotesei. Video: Andu Dumitrescu. Asistent de scenografie: Daniel Răduţă. Cu: Ilie Gheorghe (Faust), Ofelia Popii (Mefisto) şi Johanna Adam, Maria Anuşcă, Emöke Boldizsár, Lerinda Buchholtzer, Irina Deak, Diana Fufezan, Raluca Iani, Laura Ilea, Diana Văcaru Lazăr, Dana Maria Lăzărescu, Rodica Mărgărit, Gabriela Neagu, Renate Müller Nica, Veronica Popescu, Eleonora Poşircă, Mariana Presecan, Cristina Ragos, Cristina Stoleriu,Dana Taloş, Codruţa Vasiu, Ema Veţean, Mihai Coman, Florin Coşuleţ, Dan Glasu, Tomohiko Kogi, Adrian Matioc, Adrian Neacşu, Cătălin Neghină, Eduard Pătraşcu, Cătălin Pătru, Doru Presecan, Viorel Raţă, Vlad Robaş, Bogdan Sărătean, Ciprian Scurte, Cristian Stanca, Pali Vecsei, Liviu Vlad, Steve Walter şi studenţii Dana Anghel, Simina Contraş, Raluca Covrig, Teodora Damnariu, Lorelei Gazawi, Claudia Gherghel, Bianca Goadă, Iulia Mihaela Grigore, Emilia Iancu, Alina Irom, Laura Luca, Ilinca Mateescu, Iulia Merca, Diana Sofia Murăruş, Florentina Neagu, Alexandra Petrasciuc, Romina Stroia, Andreea Şoaică, Doriana Tăut, Gabriela Tică, Arina Trif, Codruţa Varadi, Mihai Alexandru, Florin Besoiu, Liviu Bledea, Gabriel Budur, Alex Deac, Cătălin Grigoraş, Alexandru Verzescu, Laurenţiu Vlad ( toţi în mai multe roluri), Tania Anastasof, Medeea Dobrotă, Doris Faff, Astrid Hermann, Irina Mihai, Annea Oprin, Ana Maria Telebuş (Margareta). Cu participarea Imperium Band (Dorin Pitariu, Călin Filip, Lucian Fabro; Ciprian Oancea). Corepetitor: Gheorghe Stoica. Coordonator proiect: Aura Gaidarji. Data premierei: 20 septembrie 2007.