„Fără patimă, despre teatrul independent” de M. Morariu („Surplus de oameni sau surplus de idei – Pionierii mişcării independente în teatrul românesc post 1989” de Theodor-Cristian Popescu, Ed. Eikon)

Cartea a fost la origine o teză de doctorat. Nu ştiu dacă, după scrierea şi susţinerea respectivei teze, Theodor-Cristian Popescu a obţinut un doctorat ştiinţific sau unul profesional. Aşa după cum se prezintă în volum, lucrarea l‑ar fi îndreptăţit fie la unul, fie la altul.

Am
citit de curând o carte în întregime consacrată teatrului independent românesc. Se
cheamă Surplus de oameni sau surplus de idei,
are şi un subtitlu lămuritor – Pionierii mişcării
independente în teatrul românesc post 1989 – şi a apărut, în excelente
condiţii grafice, la Editura Eikon din Cluj-Napoca. Semnatarul ei este un binecunoscut
regizor de teatru: Theodor-Cristian Popescu. Cunoscut nu doar pentru spectacolele
sale, ci şi pentru articolele publicate în felurite reviste de specialitate. Cel
mai adesea cu supratitlul Praful de pe scândură,
mai întâi în acea Scena de bună calitate, editată sub
conducerea regretatului Dumitru Solomon, iar mai apoi şi mai recent în revista Teatrul azi, condusă cu inteligenţă, aplomb şi spirit
de sacrificiu de către Florica Ichim. Prin ea, autorul continuă tradiţia acelor
directori de scenă care au simţit nevoia de a da expresie în scris gândurilor
lor despre teatru.

O
tradiţie extrem de bogată în ţările occidentale, dar mai puţin reprezentată la
noi, contribuţiile cele mai valoroase în domeniu venind în perioada interbelică
dinspre Ion
Sava şi dinspre Victor Ion Popa (în măsura în care îl socotim regizor), sau
dinspre Alexa
Visarion şi Mihai Măniuţiu, în vremea din urmă.

Cartea
a fost la origine o teză de doctorat. Nu ştiu dacă, după scrierea şi susţinerea
respectivei teze, Theodor-Cristian Popescu a obţinut un doctorat ştiinţific sau
unul profesional. Aşa după cum se prezintă în volum, lucrarea l-ar fi îndreptăţit
fie la unul, fie la altul. E o lucrare caracterizată prin rigoare, are referinţe,
note, bibliografie, se individualizează prin anvergură teoretică.

Pe
de altă parte, autorul ei s-a folosit cu rost de experienţa lui nemijlocită pe tărâmul
teatrului, a cărui istorie românească îşi propune să o reconstituie (a fost chiar
directorul unei companii cu nume misterios „777“; aş putea spune că i-a fost chiar
patron). S-a slujit în scrierea cărţii şi de experienţa lui canadiană. De unde perspectiva
comparatistă. Theodor-Cristian Popescu mai are avantajul de a fi lucrat mult şi
adesea cu succes în teatrele de Stat, de repertoriu, aşadar le cunoaşte în
egală măsură hibele, dar şi părţile bune. Problemele, dar şi relativul confort
pe care îl asigură ele creatorilor. Surplus de oameni sau
surplus de idei e, aşadar, până la un punct o carte-confesiune,
nu şi o carte egolatră. Dă seama despre dificultăţi, dar nu se transformă într-un
lamento. Nu pretinde că totul ar fi posibil numai şi numai în spaţiul teatrului
independent. Nu operează cu verdicte maniheiste. Arată onest şi ceea ce este
imposibil atunci când alegi să fii independent, adică să te lupţi cu
imposibilul.

(…)