Sub titlul „Signore Misterioso – O anatomie a spectatorului”, Miruna Runcan publică la Editura UNITEXT o carte ce îşi propune să desluşească şi să explice rolul şi funcţiile receptorului în procesul de semnificare teatrală sau cinematografică.
Sub titlul Signore Misterioso – O anatomie a spectatorului, Miruna Runcan publică la Editura UNITEXT o carte ce îşi propune să desluşească şi să explice rolul şi funcţiile receptorului în procesul de semnificare teatrală sau cinematografică. Analiza la pachet a spectatorului de teatru şi de film se face, cel mai adesea, în numele existenţei greu de contestat a unor asemănări între cei doi, al unei asemănări permise de receptarea modernă, de condiţiile tot mai puţin severe, din ce în ce mai puţin supuse unor rituri sociale închistate şi limitative, aflate, la rândul lor, într-un permanent proces de reformulare şi de adaptare la specificităţile unei lumi dinamice. Rămân, desigur, în continuare, numeroase dar şi substanţiale diferenţele dintre cele două tipuri de spectatori, ele sunt determinate de chiar specificităţile enunţării teatrale, respectiv cinematografice. Până la urmă, comunicareainternă din spectacolul teatral, detaliul deloc nesemnificativ că la teatru, fie el nativ ori alternativ, mesajul provine din partea unor fiinţe vii, care trăiesc cu noi în acelaşitimp chiar dacă nu şi acelaşi timp, care nu pot rămâne insensibile la factorii perturbatori, condiţionează pe mai departe specificităţile comunicării externe, nuanţează diferenţele dintre cele două tipuri de spectator, aşa încât Mirunei Runcan sau poate unui alt cercetător le revine misiunea de a zăbovi în scris asupra lor.
„Eseuri despre spectator” de Mircea Morariu
Sub titlul „Signore Misterioso – O anatomie a spectatorului”, Miruna Runcan publică la Editura UNITEXT o carte ce îşi propune să desluşească şi să explice rolul şi funcţiile receptorului în procesul de semnificare teatrală sau cinematografică.
Sub titlul Signore Misterioso
– O anatomie a spectatorului, Miruna Runcan publică la Editura UNITEXT
o carte ce îşi propune să desluşească şi să explice rolul şi funcţiile
receptorului în procesul de semnificare teatrală sau cinematografică. Analiza la
pachet a spectatorului de teatru şi de film se face, cel mai adesea, în
numele existenţei greu de contestat a unor asemănări între cei doi, al unei
asemănări permise de receptarea modernă, de condiţiile tot mai puţin severe,
din ce în ce mai puţin supuse unor rituri sociale închistate şi limitative,
aflate, la rândul lor, într-un permanent proces de reformulare şi de adaptare
la specificităţile unei lumi dinamice. Rămân, desigur, în continuare, numeroase
dar şi substanţiale diferenţele dintre cele două tipuri de spectatori, ele sunt
determinate de chiar specificităţile enunţării teatrale, respectiv
cinematografice. Până la urmă, comunicarea internă din
spectacolul teatral, detaliul deloc nesemnificativ că la teatru, fie el nativ
ori alternativ, mesajul provine din partea unor fiinţe vii, care trăiesc
cu noi în acelaşi timp chiar dacă nu şi acelaşi timp, care
nu pot rămâne insensibile la factorii perturbatori, condiţionează pe mai
departe specificităţile comunicării externe, nuanţează diferenţele
dintre cele două tipuri de spectator, aşa încât Mirunei Runcan sau poate unui
alt cercetător le revine misiunea de a zăbovi în scris asupra lor.
(…)