Enikö Gyorgyjakab: „Am grijă de energie, s-o ţin cumva în mine“, interviu de Mirela Sandu

„Dansul e un alt mod de a mă exprima. Nu sunt prietenă cu cuvintele. Uneori mă simt de parcă ar trebui să îmblânzesc un animal sălbatic. Mi-e greu să vorbesc cu oamenii; de multe ori mă simt stânjenită. Parcă corpul meu e mai legat de lume, mult mai mult decât cuvintele mele. La un moment dat am avut probleme cu corzile vocale. Acest lucru ar putea fi tradus ca semn al unei crize de comunicare. Spre deosebire de cuvinte, cu corpul şi faţa nu pot să mint.”

Mirela Sandu: Care ar fi
lucrurile pe care cineva ar trebui să le ştie despre tine, ca profesionistă şi
ca om?

Enikő Györgyjakab: Probabil că aş minţi dacă aş spune prea
multe lucruri. Cred că nu mă cunosc atât de bine. Orice aş zice, ar fi
superficial. Sunt o actriţă deschisă la întâlnirea cu un regizor, cu un
spectacol sau cu colegii. Însă, de multe ori, îmi dau seama de limitele mele şi
în permanenţă încerc să le forţez. Actriţa nu este
diferită de ceea ce sunt eu ca om. Mă consider o persoană drăguţă, optimistă, plină
de forţă. Însă, în fiecare zi mă lupt cu mine însămi, pentru a-mi găsi
liniştea. Încerc să fiu eu, şi să nu fac neapărat pe placul celor din jur. De
curând, am realizat că, în foarte multe situaţii, mă port de parcă cineva ar
vrea să-mi facă rău. Sunt multe momente în viaţă în care trebuie să te aperi,
şi e greu să îţi dai seama când nu este nevoie să o faci.

M.S.: De unde crezi că
îţi vine nevoia de a face teatru?

E.G.: Nu ştiu când s-a declanşat… Mama îmi spune
că la trei ani vroiam să mă fac actriţă. În liceu, în permanenţă aveam nevoie
de ceva prin care să mă pot exprima. Apoi am ajuns la teatru. Aici ai
nenumărate posibilităţi de a spune ce simţi, ce gândeşti, cine eşti. Câteodată,
simt că am pierdut acea esenţă de la începuturi, mai ales când actorul din mine
vrea să fie bun, când pierd dorinţa de cunoaştere a lumii şi a mea.

M.S.: Cum faci să–ţi împrospătezi
această dorinţă?

E.G.: Am avut o perioadă când îmi tot întrebam
prietenii cum să îmi găsesc calea. O prietenă bună mi-a zis că trebuie să stai
în linişte, să asculţi vocea din interior. După o săptămână am uitat sfatul şi
am reintrat în stresul de zi cu zi. M-am pierdut. Acum, am revenit la acest mod
de a mă asculta. Asta îmi dă energie.

M.S.: De unde îţi vine plăcerea de a te mişca?
Ce înseamnă pentru tine dansul?

E.G.: E un alt mod de a mă exprima. Nu sunt
prietenă cu cuvintele. Uneori mă simt de parcă ar trebui să îmblânzesc un
animal sălbatic. Mi-e greu să vorbesc cu oamenii; de multe ori mă simt
stânjenită. Parcă corpul meu e mai legat de lume, mult mai mult decât cuvintele
mele. La un moment dat am avut probleme cu corzile vocale. Acest lucru ar putea
fi tradus ca semn al unei crize de comunicare. Spre deosebire de cuvinte, cu
corpul şi faţa nu pot să mint.

M.S.: Ce înseamnă pentru tine acasă?

E.G.: M-am născut la Târgu Secuiesc, dar părinţii
mei locuiau în Băile Şugaş. Când aveam patru ani ne-am mutat la Sfântu
Gheorghe. Apoi, eu am venit la Universitate, la Cluj. Acum simt că aici este acasă pentru mine. În urmă cu trei ani nu aş fi
putut să spun asta. Sigur că nu poţi trăda casa părintească… Încă de la început
am ştiut că nu vreau să mă reîntorc pentru totdeauna să fac teatru la Sfântu
Gheorghe. Cred că nu e bine să stai mult timp într-un oraş mic, pentru că te închizi,
te limitezi. Sigur că depinde puţin şi de vârstă. Acum aş şti cum să nu mă închid
într-un oraş mic: aş găsi multe posibilităţi de a veni în contact cu lumea.

M.S.: Care este povestea angajării tale la
Teatrul Maghiar de Stat Cluj?

E.G.: E foarte simplu. Toţi din generaţia mea eram
îngroziţi că nu vom găsi un loc de muncă. Câţiva dintre noi ne-am decis să
facem o companie de teatru, sub îndrumarea lui Peter Uray. Când deja pusesem
totul la cale, m-a sunat Salat Lehel, să merg la Gábor Tompa, care mi-a oferit
un contract. Când am ieşit din biroul lui, am început să plâng. Mă dedicasem
total planului iniţial şi acum primeam o ofertă de vis. A fost pentru mine o
foarte mare luptă. După aceea, am lucrat cu Studio M, dar am avut remuşcări
foarte mari că am renunţat la ei pentru Teatrul Maghiar. Cu cât a trecut timpul
şi m-am maturizat, am înţeles că era doar o decizie grea din viaţa mea, şi că
nu fac un bine nimănui dacă sufăr pentru că a trebuit să fac o alegere.

M.S.: Care sunt oamenii care te–au marcat,
în viaţa profesională?

E.G.: Au fost mai mulţi. La Universitate, Salat
Lehel, care mi-a fost profesor. De curând, mi-am dat seama cât de mult m-a
marcat întâlnirea cu el. Atunci eram revoltaţi de foarte multe lucruri, pe care
nu le înţelegeam. El ne-a învăţat să fim deschişi şi să lăsăm ca energiile să
se manifeste. La douăzeci de ani, să înţelegi lucrurile acestea, fără să ţi se
dea indicaţii scenice, era greu. La treizeci şi unu de ani, consider că e
foarte important ca energiile să nu fie blocate. Mă bucur că am avut parte de
acest maestru. Este un om foarte bun, un suflet sănătos. Apoi, m-a marcat
întâlnirea cu Peter Uray; de la el am învăţat totul despre mişcare. Apoi, ne schimbă
toate întâlnirile, fiecare în felul ei. O revelaţie a fost Mihai Măniuţiu, la Cântarea Cântărilor. A urmat Andrei Şerban, cu Unchiul Vania de Cehov… Şi lista ar putea continua. Fiecare
nou spectacol m-a format şi mă formează.

M.S.: Cum lucrezi la un
rol şi cum îţi construieşti personajul?

E.G.: Dacă regizorul cere ceva ce eu nu ştiu,
încercăm să găsim o cale de comunicare. Chiar dacă el se exprimă ciudat, îmi
concentrez întreaga atenţie, pentru a putea lucra împreună. Întotdeauna încerc
să-mi menţin curiozitatea, atât faţă de regizor cât şi faţă de partenerul de
scenă. Îmi este greu atunci când apare în
mine instinctul de autoapărare, atunci când îşi face loc „nu ştiu sau nu
vreau“. Aşa nu se poate lucra cu mine. Atunci respir şi încerc să mă liniştesc.

M.S.: Cum te pregăteşti pentru un spectacol?

E.G.: Dacă am spectacol, e o zi mai specială. De
exemplu, dorm bine. Nu-mi permit luxul de a nu dormi noaptea de dinaintea unui
spectacol, pentru că oboseala e un mare inamic pe scenă. Încerc să nu-mi
risipesc energia, să nu intru în bârfe. Mai bine îmi caut un loc retras. Am
grijă de energie, s-o ţin cumva în mine.

M.S.: După spectacol, cum te relaxezi?

E.G.: Am mai zis, într-un interviu, că îmi este
greu după spectacol, pentru că nu reuşesc să ies din rol. Am avut o întâlnire
frumoasă la Wroclaw, cu Rena Mirecka, o fostă actriţă a lui Grotowski, care m-a
învăţat un exerciţiu de meditaţie. Durează trei minute, e foarte simplu şi pare
că îmi rezolvă problema ieşirii din spectacol
şi din personaj. Nu ieşeam, în sensul că după o dramă eram tristă, sufletul meu
era încordat, îmi pierdeam felul de a fi în lume. Acum, am învăţat cum pot să
mă eliberez şi să mă reîntorc la viaţa mea proprie.

M.S.: Ai participat la multe workshop–uri. Cât de important
este să fii conectată la ce e nou în teatru?

E.G.: Foarte important. Înveţi lucruri noi,
concrete: exerciţii, mişcări. Aceste momente te fac să îţi pui întrebarea: cine
eşti, unde eşti? La Wroclaw, această întrebare era foarte evidentă. Înainte de
a merge la acest workshop, mă consideram deschisă, energică, iar acolo mi-am
dat seama că întotdeauna mă apăr. A fost o mare lecţie pentru mine. Workshop-urile
mă pun în permanenţă în situaţii noi, de autocunoaştere; acolo pot să fiu aşa
cum sunt: nu trebuie să produc ceva şi nu sunt în competiţie. Când trebuie să
realizezi un rol, totul e mai calculat: lucrezi tehnic.

M.S.: Anul acesta ai luat primul tău Premiu UNITER,
pentru rolul Thea Elvsted din spectacolul Hedda Gabler de Henrik Ibsen,
în regia lui Andrei Şerban. Ce a însemnat pentru tine acest premiu?

E.G.: A însemnat foarte mult. M-a liniştit. Am lucrat
mulţi ani, foarte cinstit – consider eu –, m-am dăruit fiecărui spectacol, îmi
place să creez. A fost ca un buchet de flori de la cel mai bun prieten.

M.S.: Eşti de nouă ani la Teatrul Maghiar de Stat.
Cum vezi parcursul tău de până acum?

E.G.: Teatrul acesta a fost o şcoală pentru mine.
Când m-am angajat, aveam ceva ce Gábor a considerat că ar putea fi un material
bun. Am fost devotată spectacolelor, m-am implicat sută la sută. Am început cu
un rol mic, dar apoi am evoluat. Posibilităţile erau în mine; m-au format
rolurile. Şi, dacă nu făceam tot ceea ce
am făcut, cu siguranţă că aş fi fost un alt om şi un alt actor – de mai proastă
calitate, aş zice. Îmi aduc aminte că la Richard III de William
Shakespeare tremuram când spuneam monologul lui Lady Anne, dar mă bucur
că am avut curajul de a escalada acest munte.

M.S.: Ce îţi aminteşti despre regizorii cu care
ai lucrat? Cu ce lucruri ai rămas de la fiecare dintre ei?

E.G.: Sunt mulţi. Nu ştiu. Cu Andrei Şerban n-a
fost uşor: el a fost cel mai crud şi mai dur cu mine. M-a umilit, dar mi-a
fost de folos pentru ceea ce eram atunci. M-a forţat să mă autodepăşesc.
Dacă nu m-ar fi îndrumat el, nu ar fi ieşit un lucru la
fel de bun. Îi sunt foarte recunoscătoare lui Andrei că a depus acest efort, că
m-a împins. La Hedda Gabler a fost deja ceva diferit, datorită
experienţei de la Unchiul Vania. Acolo l-am urmat ca o oarbă. Zsolt
Bogdán are o vorbă: „Să îţi pui o fâşie pe ochi şi să mergi ca un orb.“
Am îndeplinit tot ceea ce a zis regizorul, fără să întreb de ce. Ne-a
impus un ritm care nu ne-a dat timp să ne gândim la alte lucruri. Înainte de
premieră, eram disperată că nu funcţiona nimic. Viaţa nu vroia să intre în ceea
ce făceam; dar după aceea totul s-a însufleţit.

Cu
Gábor Tompa am lucrat la Leonce şi Lena de Georg Bűchner, Richard III
de William Shakespeare, Vinerea lungă de András Visky şi altele. El
este foarte diferit. Nu pot să formulez cum se lucrează cu Gábor. La Trei
surori de Cehov, stăteam şi aşteptam să-mi dea instrucţiuni, iar el
spunea poveşti, dar poveşti din care puteai să-ţi dai seama cam în ce
zonă trebuie să te duci. Atunci am realizat cum trebuie să depistezi
esenţa din poveştile lui Gábor… El este câteodată cinic, iar mie mi-e
greu să lucrez cu oameni cinici. A trebuit să învăţ să nu iau personal aceste
replici şi să aud numai ceea ce pot folosi.

M.S.: Care sunt lucrurile importante pentru
tine, la oameni?

E.G.: Să fie cinstiţi. Mi-e greu cu oamenii care joacă
teatru încontinuu. Pot să simţi dacă o discuţie e onestă sau nu. Dacă îmi dau
seama că este ceva ieşit din context, mi-e foarte greu. Sunt sensibilă la
energia celuilalt. Dacă simt o încordare, dacă percep că se ascunde sub o
mască, îmi ia mult timp să mă liniştesc, să îmi revin. Îmi plac oamenii cu
sufletul mare, generoşi, nu cârcotaşii sau cei care judecă.

M.S.: Care sunt lucrurile care îţi dau energie?

E.G.: Când sunt bine cu mine, îmi dă energie tot.
Dacă mă plimb şi văd cum curge râul, parcă mă alină. Când sunt încordată, nimic
nu e bine. Dacă îmi dau seama cum pot să ies din această stare, sunt salvată
pentru ziua aceea. Mişcarea e foarte importantă pentru mine. Dacă mă mişc, atunci
se eliberează totul şi mă simt proaspătă. Să ţin legătura cu prietenii şi
familia, să dau şi să primesc de la ei – iată alte lucruri care îmi insuflă
energie.

M.S.: Ai şi proiecte în afara Teatrului
Maghiar. Ce te–a
determinat să te duci în zona
teatrului neconvenţional?

E.G.: Sunt curioasă. Vroiam să încerc să joc în
limba română. M-au căutat doi oameni, cu două proiecte diferite, cam în aceeaşi
perioadă. Alexandru Gherman mi-a propus să facem Angajare de clovn de
Matei Vişiniec şi Răzvan Mureşean vroia să lucreze împreună cu trei actori Demoni
de Lars Noren – o formă de teatru de sufragerie. M-au întrebat şi am
răspuns pozitiv. Am avut chef şi de altceva, deşi aveam mult de lucru aici, la
Teatru. La Demoni am lucrat zece luni, cu pauze, dar cred că ne-a ajutat
faptul că nu eram presaţi de o dată exactă. Puteam să experimentăm, fără să ne
apese timpul.

M.S.: Cum te vezi peste douăzeci de ani?

E.G.: O să am undeva un loc unde o să mă ocup de
teatru, experimentând. Nu ştiu de unde o să primesc banii, dar voi fi pasionată
de teatru, mult mai minuţios. O să am copii pe care îi voi iubi, un soţ
minunat, şi cu toţii ne vom iubi.

M.S.: Sună bine. Ce îţi doreşti pentru viitor?

E.G.: Aş dori ca în viitor să am timp pentru o viaţă
personală echilibrată şi să am o existenţă profesională în care să fac ceea ce
mă interesează. Să am curajul de a-mi pune întrebarea ce mă interesează cu
adevărat. Să nu fiu furată de vanitate, de frumuseţea şi de mirajul unui
statut.

(Transcrierea:
Bíró Árpád Levente)