Născut în 1965, la Brăila, Dragoş Buhagiar a debutat la începutul anilor ’90, traversând, practic, toate metamorfozele şi crizele teatrului românesc din ultimele două decenii. Nu e doar cel mai premiat (cinci premii UNITER), citat, preţuit, invidiat, căutat dintre scenografii români afirmaţi în postcomunism, e şi un creator cu o capacitate uluitoare de a admira, de a se solidariza, de a se bucura sincer de reuşitele confraţilor.
Născut în 1965, la Brăila, Dragoş Buhagiar a debutat la începutul anilor ’90, traversând, practic, toate metamorfozele şi crizele teatrului românesc din ultimele două decenii. Nu e doar cel mai premiat (cinci premii UNITER), citat, preţuit, invidiat, căutat dintre scenografii români afirmaţi în postcomunism, e şi un creator cu o capacitate uluitoare de a admira, de a se solidariza, de a se bucura sincer de reuşitele confraţilor. Curiozitatea sa şi plăcerea de a experimenta se reflectă în fiecare decor, costum, obiect, instalaţie cinetică sau light-design pe care le-a creat pentru o scenă de teatru, însă e limpede că tot ele l-au împins spre scenografia de televiziune şi, mai recent, de film (cu toţii aşteptăm şi din acest motiv debutul cinematografic al lui Siviu Purcărete, intitulat Undeva la Palilula), grafică de afiş (un singur exemplu: posterul campaniei UNITER „Artiştii pentru artişti“) ori spre domenii pe care le-a explorat printre primii la noi: industria muzicală, advertising şi „ambientări“ pentru diferite evenimente (nu puţini sunt cei ce-şi amintesc faţada şi foaierul Teatrului Odeon, pe care le-a transformat complet pentru Festivalul Humorror organizat de Connex în 2001).
Cu o asemenea viaţă profesională, nu e de mirare că acordă rar interviuri. Cel de faţă a fost realizat pe ultima sută de metri a Festivalului de la Sibiu. Dragoş abia se întorsese din Franţa, unde lucrase cu Silviu Purcărete spectacolul Ce formidable bordel! de Eugène Ionesco, la Comédie de Saint-Étienne, Centre dramatique national (1–4 iunie 2010), şi se pregătea să plece spre Timişoara, unde, la Teatrul German de Stat, Radu-Alexandru Nica avansa cu repetiţiile la Shaking Shakespeare, după un scenariu semnat de Lia Bugnar. Până ce am apucat să trimit la tipar rândurile pe care le citiţi, Dragoş a mai colaborat şi cu Theodor Cristian Popescu, la Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu (o opţiune neobişnuită pentru repertoriile postdecembriste: Opinia publică de Aurel Baranga), în timp ce, la Timişoara, premiera anunţată a avut loc, fiind urmată curând şi de primele cronici, foarte elogioase. Asta nu i-a împiedicat, totuşi, pe guvernanţii noştri să zgâlţâie din temeliile şi aşa anchilozate sistemul teatral românesc, punând sub semnul întrebării, printr-o perfidă ordonanţă de urgenţă, existenţa instituţiilor de spectacol dependente de autoritatea publică locală, printre care şi suspomenitul Teatru German de Stat. Într-un asemenea context, discuţia noastră, care, vrând-nevrând, n-a ocolit chestiunea funcţionării artistului-scenograf în sistemul teatral al ultimelor două decenii, a devenit, dintr-odată, mai actuală decât ne-am fi închipuit.
Andreea Dumitru: S-o luăm cronologic. În ’89, erai student la Secţia de scenografie a Academiei de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ din Bucureşti. Ce profesori ai avut aici?
Dragoş Buhagiar: Primul meu profesor a fost Vasile Roman, în primul an şi jumătate de facultate. Din păcate, a avut un accident şi a murit. Nu era un nume foarte cunoscut pe afişele teatrelor vremii, în schimb, pentru noi, ca studenţi în anul întâi, era un foarte bun îndrumător al primilor paşi. Viaţa lui se desfăşurase la şcoală şi era respectat, chiar dacă nu se ridica la nivelul celebrităţii lui Dan Jitianu, de exemplu, sau a lui Mihai Tofan. La Revoluţie, am fost şi noi printre cei care ne-am înşfăcat drepturile cu ambele mâini şi, profitând de deschiderea creată atunci, ne-am ales singuri profesorii. Întâmplător, eram unul dintre reprezentanţii studenţilor în Senatul facultăţii şi, împreună cu Dan Toader, coleg cu mine, am reuşit să aducem în şcoală o serie de nume importante din scenografie. Aşa au venit Ion Popescu-Udrişte, Vittorio Holtier, Mihai Mădescu, Nic Ularu (care lucra în televiziune). L-am readus pe Dan Jitianu. Am încercat s-o aducem pe Lia Manţoc, dar n-am reuşit, n-a interesat-o… Clasa mea a fost preluată de Vittorio Holtier, cu care am studiat un an pe care mi-l amintesc cu drag, apoi ne-a preluat Nic Ularu.
A.D.: Ţi-au prins bine atâtea schimbări, unele neaşteptate, altele provocate?
D.B.: Da, categoric, mai ales când era vorba de scenografi care chiar lucraseră în teatru. Se producea un schimb foarte interesant de experienţe. Noi aveam o clasă deschisă: din cinci studenţi câţi eram, vreo trei aproape că locuiam în şcoală, cu cărţi, cu muzică… Asta însemna că, dacă Dan Jitianu, care era profesorul altui an, avea chef să bea o vodcă sau o cafea cu noi, ne găsea acolo şi la 10 seara şi se putea uita pe planşetă să vadă ce am lucrat, apoi începeam să povestim… Discuţiile noastre erau lungi, durau ore… E clar că am învăţat multe de la el. Am avut discuţii extrem de interesante, aplicate pe câte un proiect, şi cu Ion Popescu-Udrişte şi cu Mihai Mădescu. Într-un fel, sunt şi ei profesorii mei, deşi nu mi-au dat note.
A.D.: Din grupa ta, câţi scenografi mari s-au ales pentru teatru?
D.B.: Din anul meu, din păcate, la ora asta, cred că numai eu mai profesez şi, mai rar în ultimii şapte–opt ani, Irina Solomon.
A.D.: Crezi că munca acestor scenografi mai înseamnă ceva pentru colegii tăi mai tineri? Pe tine te mai inspiră azi creaţiile lor, găseşti acolo soluţii pe care nu le-ai mai putea întâlni la profesioniştii care lucrează acum?
D.B.: Nu ştiu în ce măsură cei mai tineri decât mine cunosc câte ceva despre ei ori îi interesează. Eu am senzaţia că nu sunt foarte bine informaţi şi din cauza faptului că totuşi nu prea există fotografii, iar arhivele sunt foarte precare. Eu am prins o întreagă perioadă, la jumătatea anilor ’80, în care Teatrul „Mic“, Teatrul „Bulandra“ erau foarte sus. Erau vestitele spectacole ale Cătălinei Buzoianu: Uriaşiimunţilor, Dimineaţa pierdută, Ivona, principesa Burgundiei, cu decoruri şi costume create de Lia Manţoc, Andrei Both, adevăraţi maeştri pentru mine. Am văzut Treisurori, la Ploieşti, printre ultimele spectacole ale lui Aureliu Manea, cu scenografia lui Vittorio Holtier. Eram fan al câtorva scenografi şi îi studiam foarte atent. Am învăţat multe lucruri bune de la ei, dar, în acelaşi timp, am înţeles mai bine contextul creaţiei lor. Mă refer la o anumită „sărăcie“ care nu ţinea de inspiraţie sau talent, ci de oferta limitată de materiale pe care le aveau la dispoziţie, în România acelor ani, pentru a crea decoruri sau costume… Practic, le puteai număra pe degete: pânza decor, lemnul de brad, stofa de mobilă, vinilinul, tifonul… Această condiţionare i-a împins însă la soluţii plastice şi la un mod de gândire mai profund decât cele practicate acum.
(…)
A.D.: Ce scenografi continui să admiri, ce direcţii ţi se par interesante?
D.B.: Sunt câţiva creatori pe care îi studiez. Întotdeauna am fost fascinat de Richard Peduzzi. Pentru mine, el e reperul absolut. O admir foarte tare pe Lia Manţoc, pentru că şi la ea, teatrul, personajele se nasc pur şi simplu din nimic. Din trei cârpe pe care le pune într-un fel anume se nasc personaje fabuloase. Dar, în continuare, îmi plac clasicii, îmi place Appia şi mi-aş dori să fac teatru ca el, adică „aproape nimic“. Foarte tare îl admir pe Heti Stürmer. De altfel, suntem şi prieteni.
E un om cu un bagaj de informaţie fabulos şi cred că pentru orice regizor este scenograful ideal, fiindcă soluţiile lui scenografice sunt foarte bine personalizate pe textul respectiv şi pe viziunea regizorală respectivă. Ba chiar e genul de scenograf care împinge viziunea regizorală într-o anumită direcţie, prin soluţiile pe care le propune. Când o să mă fac mare, aş vrea să fiu ca Heti.
Teatrografie selectivă: Pe cheiul de Vest de Bernard-Marie Koltès, regia Felix Alexa, Studioul Casandra, 1991; Vrăjitoarele din Salem de Arthur Miller, regia Felix Alexa, Teatrul Naţional Bucureşti, 1991; La Ţigănci de Mircea Eliade, regia Alexandrer Hausvater, Teatrul Odeon, 1993; Ondine de Jean Giraudoux, regia Horea Popescu, Teatrul Naţional Bucureşti, 1994; Roberto Zucco de Bernard-Marie Koltès, regia Felix Alexa, Teatrul Naţional Bucureşti, 1995; Orfanul Zhao de Ji Junxiang, regia Alexandru Dabija, Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, 1995; Fraţii de Sebastian Barry, regia Alexandru Dabija, Teatrul „Sică Alexandrescu“ din Braşov, 1995; Mult zgomot pentru nimic de W. Shakespeare, regia Alexandru Dabija, Teatrul Tineretului, Piatra Neamţ, 1996; Chira Chiralina după Panait Istrati, regia Cătălina Buzoianu,Teatrul „Maria Filotti“ din Brăila, 1996; Lungul drum al zilei către noapte de Eugene O`Neill, regia Alexandru Dabija, Teatrul „Nottara“, 1998; Saragosa – 66 de zile după Jan Potocki, regia Alexandru Dabija, Teatrul Odeon şi Theater der Welt din Berlin, 1999; Alchimistul, dramatizare de Radu Macrinici după Paulo Coelho, regia Anca Maria Colţeanu, Teatrul Odeon, 2002; Aici nu se simte de Lia Bugnar, regia Alexandru Dabija, Teatrul LUNI de la Green Hours, 2002; Oblomov după I.A. Goncearov, regia Alexandru Tocilescu, Teatrul „Bulandra“, 2003; Cum gândeşte Amy de David Hare, regia Cătălina Buzoianu, Teatrul Mic, 2005; Aşteptându-l pe Godot de Samuel Beckett, regia Alexandru Dabija, Teatrul „Sică Alexandrescu“ din Braşov, 2005; Elizaveta Bam de Daniil Harms, regia Alexandru Tocilescu, Teatrul „Bulandra“, 2006; Burghezul gentilom după Molière, regia Petrika Ionescu, Teatrul Naţional Bucureşti, 2006; Eduard al III-lea de William Shakespeare, regia Alexandru Tocilescu, Teatrul Naţional Bucureşti, 2007; Lear de W. Shakespeare, regia Andrei Şerban, Teatrul „Bulandra“, 2008; Hamlet de W. Shakespeare, regia Radu-Alexandru Nica, Teatrul Naţional „Radu Stanca“, Sibiu, 2008; Toţi fiii mei de Arthur Miller, regia Ion Caramitru, Teatrul Naţional Bucureşti, 2009; Breaking the Waves sau Viaţa biecuvântată a lui Bess de Lars von Trier, regia Radu-Alexandru Nica, Teatrul Naţional „Radu Stanca“,Sibiu, 2009; Uriaşii munţilor de Luigi Pirandello, regia Silviu Purcărete, Teatrul Naţional„Vasile Alecsandri“, Iaşi, 2009.
Dragoş Buhagiar: „Scenograful trebuie să fie pe jumătate inginer şi vătaf“, interviu de Andreea Dumitru
Născut în 1965, la Brăila, Dragoş Buhagiar a debutat la începutul anilor ’90, traversând,
practic, toate metamorfozele şi crizele teatrului românesc din ultimele două decenii. Nu e doar cel mai premiat (cinci premii UNITER), citat, preţuit, invidiat, căutat dintre scenografii români afirmaţi în postcomunism, e şi un creator cu o capacitate uluitoare de a admira, de a se solidariza, de a se bucura sincer de reuşitele confraţilor.
Născut în 1965, la Brăila, Dragoş Buhagiar a debutat la începutul anilor ’90, traversând, practic, toate metamorfozele şi crizele teatrului românesc din ultimele două decenii. Nu e doar cel mai premiat (cinci premii UNITER), citat, preţuit, invidiat, căutat dintre scenografii români afirmaţi în postcomunism, e şi un creator cu o capacitate uluitoare de a admira, de a se solidariza, de a se bucura sincer de reuşitele confraţilor. Curiozitatea sa şi plăcerea de a experimenta se reflectă în fiecare decor, costum, obiect, instalaţie cinetică sau light-design pe care le-a creat pentru o scenă de teatru, însă e limpede că tot ele l-au împins spre scenografia de televiziune şi, mai recent, de film (cu toţii aşteptăm şi din acest motiv debutul cinematografic al lui Siviu Purcărete, intitulat Undeva la Palilula), grafică de afiş (un singur exemplu: posterul campaniei UNITER „Artiştii pentru artişti“) ori spre domenii pe care le-a explorat printre primii la noi: industria muzicală, advertising şi „ambientări“ pentru diferite evenimente (nu puţini sunt cei ce-şi amintesc faţada şi foaierul Teatrului Odeon, pe care le-a transformat complet pentru Festivalul Humorror organizat de Connex în 2001).
Cu o asemenea viaţă profesională, nu e de mirare că acordă rar interviuri. Cel de faţă a fost realizat pe ultima sută de metri a Festivalului de la Sibiu. Dragoş abia se întorsese din Franţa, unde lucrase cu Silviu Purcărete spectacolul Ce formidable bordel! de Eugène Ionesco, la Comédie de Saint-Étienne, Centre dramatique national (1–4 iunie 2010), şi se pregătea să plece spre Timişoara, unde, la Teatrul German de Stat, Radu-Alexandru Nica avansa cu repetiţiile la Shaking Shakespeare, după un scenariu semnat de Lia Bugnar. Până ce am apucat să trimit la tipar rândurile pe care le citiţi, Dragoş a mai colaborat şi cu Theodor Cristian Popescu, la Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu (o opţiune neobişnuită pentru repertoriile postdecembriste: Opinia publică de Aurel Baranga), în timp ce, la Timişoara, premiera anunţată a avut loc, fiind urmată curând şi de primele cronici, foarte elogioase. Asta nu i-a împiedicat, totuşi, pe guvernanţii noştri să zgâlţâie din temeliile şi aşa anchilozate sistemul teatral românesc, punând sub semnul întrebării, printr-o perfidă ordonanţă de urgenţă, existenţa instituţiilor de spectacol dependente de autoritatea publică locală, printre care şi suspomenitul Teatru German de Stat. Într-un asemenea context, discuţia noastră, care, vrând-nevrând, n-a ocolit chestiunea funcţionării artistului-scenograf în sistemul teatral al ultimelor două decenii, a devenit, dintr-odată, mai actuală decât ne-am fi închipuit.
Andreea Dumitru: S-o luăm cronologic. În ’89, erai student la Secţia de scenografie a Academiei de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ din Bucureşti. Ce profesori ai avut aici?
Dragoş Buhagiar: Primul meu profesor a fost Vasile Roman, în primul an şi jumătate de facultate. Din păcate, a avut un accident şi a murit. Nu era un nume foarte cunoscut pe afişele teatrelor vremii, în schimb, pentru noi, ca studenţi în anul întâi, era un foarte bun îndrumător al primilor paşi. Viaţa lui se desfăşurase la şcoală şi era respectat, chiar dacă nu se ridica la nivelul celebrităţii lui Dan Jitianu, de exemplu, sau a lui Mihai Tofan. La Revoluţie, am fost şi noi printre cei care ne-am înşfăcat drepturile cu ambele mâini şi, profitând de deschiderea creată atunci, ne-am ales singuri profesorii. Întâmplător, eram unul dintre reprezentanţii studenţilor în Senatul facultăţii şi, împreună cu Dan Toader, coleg cu mine, am reuşit să aducem în şcoală o serie de nume importante din scenografie. Aşa au venit Ion Popescu-Udrişte, Vittorio Holtier, Mihai Mădescu, Nic Ularu (care lucra în televiziune). L-am readus pe Dan Jitianu. Am încercat s-o aducem pe Lia Manţoc, dar n-am reuşit, n-a interesat-o… Clasa mea a fost preluată de Vittorio Holtier, cu care am studiat un an pe care mi-l amintesc cu drag, apoi ne-a preluat Nic Ularu.
A.D.: Ţi-au prins bine atâtea schimbări, unele neaşteptate, altele provocate?
D.B.: Da, categoric, mai ales când era vorba de scenografi care chiar lucraseră în teatru. Se producea un schimb foarte interesant de experienţe. Noi aveam o clasă deschisă: din cinci studenţi câţi eram, vreo trei aproape că locuiam în şcoală, cu cărţi, cu muzică… Asta însemna că, dacă Dan Jitianu, care era profesorul altui an, avea chef să bea o vodcă sau o cafea cu noi, ne găsea acolo şi la 10 seara şi se putea uita pe planşetă să vadă ce am lucrat, apoi începeam să povestim… Discuţiile noastre erau lungi, durau ore… E clar că am învăţat multe de la el. Am avut discuţii extrem de interesante, aplicate pe câte un proiect, şi cu Ion Popescu-Udrişte şi cu Mihai Mădescu. Într-un fel, sunt şi ei profesorii mei, deşi nu mi-au dat note.
A.D.: Din grupa ta, câţi scenografi mari s-au ales pentru teatru?
D.B.: Din anul meu, din păcate, la ora asta, cred că numai eu mai profesez şi, mai rar în ultimii şapte–opt ani, Irina Solomon.
A.D.: Crezi că munca acestor scenografi mai înseamnă ceva pentru colegii tăi mai tineri? Pe tine te mai inspiră azi creaţiile lor, găseşti acolo soluţii pe care nu le-ai mai putea întâlni la profesioniştii care lucrează acum?
D.B.: Nu ştiu în ce măsură cei mai tineri decât mine cunosc câte ceva despre ei ori îi interesează. Eu am senzaţia că nu sunt foarte bine informaţi şi din cauza faptului că totuşi nu prea există fotografii, iar arhivele sunt foarte precare. Eu am prins o întreagă perioadă, la jumătatea anilor ’80, în care Teatrul „Mic“, Teatrul „Bulandra“ erau foarte sus. Erau vestitele spectacole ale Cătălinei Buzoianu: Uriaşii munţilor, Dimineaţa pierdută, Ivona, principesa Burgundiei, cu decoruri şi costume create de Lia Manţoc, Andrei Both, adevăraţi maeştri pentru mine. Am văzut Trei surori, la Ploieşti, printre ultimele spectacole ale lui Aureliu Manea, cu scenografia lui Vittorio Holtier. Eram fan al câtorva scenografi şi îi studiam foarte atent. Am învăţat multe lucruri bune de la ei, dar, în acelaşi timp, am înţeles mai bine contextul creaţiei lor. Mă refer la o anumită „sărăcie“ care nu ţinea de inspiraţie sau talent, ci de oferta limitată de materiale pe care le aveau la dispoziţie, în România acelor ani, pentru a crea decoruri sau costume… Practic, le puteai număra pe degete: pânza decor, lemnul de brad, stofa de mobilă, vinilinul, tifonul… Această condiţionare i-a împins însă la soluţii plastice şi la un mod de gândire mai profund decât cele practicate acum.
(…)
A.D.: Ce scenografi continui să admiri, ce direcţii ţi se par interesante?
D.B.: Sunt câţiva creatori pe care îi studiez. Întotdeauna am fost fascinat de Richard Peduzzi. Pentru mine, el e reperul absolut. O admir foarte tare pe Lia Manţoc, pentru că şi la ea, teatrul, personajele se nasc pur şi simplu din nimic. Din trei cârpe pe care le pune într-un fel anume se nasc personaje fabuloase. Dar, în continuare, îmi plac clasicii, îmi place Appia şi mi-aş dori să fac teatru ca el, adică „aproape nimic“. Foarte tare îl admir pe Heti Stürmer. De altfel, suntem şi prieteni.
E un om cu un bagaj de informaţie fabulos şi cred că pentru orice regizor este scenograful ideal, fiindcă soluţiile lui scenografice sunt foarte bine personalizate pe textul respectiv şi pe viziunea regizorală respectivă. Ba chiar e genul de scenograf care împinge viziunea regizorală într-o anumită direcţie, prin soluţiile pe care le propune. Când o să mă fac mare, aş vrea să fiu ca Heti.
Teatrografie selectivă: Pe cheiul de Vest de Bernard-Marie Koltès, regia Felix Alexa, Studioul Casandra, 1991; Vrăjitoarele din Salem de Arthur Miller, regia Felix Alexa, Teatrul Naţional Bucureşti, 1991; La Ţigănci de Mircea Eliade, regia Alexandrer Hausvater, Teatrul Odeon, 1993; Ondine de Jean Giraudoux, regia Horea Popescu, Teatrul Naţional Bucureşti, 1994; Roberto Zucco de Bernard-Marie Koltès, regia Felix Alexa, Teatrul Naţional Bucureşti, 1995; Orfanul Zhao de Ji Junxiang, regia Alexandru Dabija, Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, 1995; Fraţii de Sebastian Barry, regia Alexandru Dabija, Teatrul „Sică Alexandrescu“ din Braşov, 1995; Mult zgomot pentru nimic de W. Shakespeare, regia Alexandru Dabija, Teatrul Tineretului, Piatra Neamţ, 1996; Chira Chiralina după Panait Istrati, regia Cătălina Buzoianu,Teatrul „Maria Filotti“ din Brăila, 1996; Lungul drum al zilei către noapte de Eugene O`Neill, regia Alexandru Dabija, Teatrul „Nottara“, 1998; Saragosa – 66 de zile după Jan Potocki, regia Alexandru Dabija, Teatrul Odeon şi Theater der Welt din Berlin, 1999; Alchimistul, dramatizare de Radu Macrinici după Paulo Coelho, regia Anca Maria Colţeanu, Teatrul Odeon, 2002; Aici nu se simte de Lia Bugnar, regia Alexandru Dabija, Teatrul LUNI de la Green Hours, 2002; Oblomov după I.A. Goncearov, regia Alexandru Tocilescu, Teatrul „Bulandra“, 2003; Cum gândeşte Amy de David Hare, regia Cătălina Buzoianu, Teatrul Mic, 2005; Aşteptându-l pe Godot de Samuel Beckett, regia Alexandru Dabija, Teatrul „Sică Alexandrescu“ din Braşov, 2005; Elizaveta Bam de Daniil Harms, regia Alexandru Tocilescu, Teatrul „Bulandra“, 2006; Burghezul gentilom după Molière, regia Petrika Ionescu, Teatrul Naţional Bucureşti, 2006; Eduard al III-lea de William Shakespeare, regia Alexandru Tocilescu, Teatrul Naţional Bucureşti, 2007; Lear de W. Shakespeare, regia Andrei Şerban, Teatrul „Bulandra“, 2008; Hamlet de W. Shakespeare, regia Radu-Alexandru Nica, Teatrul Naţional „Radu Stanca“, Sibiu, 2008; Toţi fiii mei de Arthur Miller, regia Ion Caramitru, Teatrul Naţional Bucureşti, 2009; Breaking the Waves sau Viaţa biecuvântată a lui Bess de Lars von Trier, regia Radu-Alexandru Nica, Teatrul Naţional „Radu Stanca“, Sibiu, 2009; Uriaşii munţilor de Luigi Pirandello, regia Silviu Purcărete, Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“, Iaşi, 2009.
A consemnat Andreea Dumitru