“Documentar şi nu prea…” de Mircea Morariu (“Roşia Montană pe linie fizică şi politică” de Peca Ştefan, Andreea Vălean, Radu Apostol şi Gianina Cărbunariu – Teatrul Maghiar de Stat, Cluj-Napoca)

Roşia Montană este una dintre cele mai vechi localităţi din România. Atestată documentar printr‑o tăbliţă cerată datată 6 februarie 131 d.Hr., având numele latin Alburnus Major (Verespaták în maghiară), localitatea transilvană a devenit importantă din punct de vedere economic şi şi‑a dobândit celebritatea odată cu descoperirea unor substanţiale zăcăminte aurifere (…) Astfel de precizări pot părea cel puţin ciudate în spaţiul unei cronici de teatru, dar ele mi s‑au părut absolut obligatorii pentru a putea fi înţelese atât premisele, cât şi liniile generale ale spectacolului „Roşia Montană pe linie fizică şi politică”, producţie colectivă „DramAcum“.

Roşia Montană este una dintre cele mai vechi localităţi din România. Atestată documentar printr‑o tăbliţă cerată datată 6 februarie 131 d.Hr., având numele latin Alburnus Major (Verespaták în maghiară), localitatea transilvană a devenit importantă din punct de vedere economic şi şi‑a dobândit celebritatea odată cu descoperirea unor substanţiale zăcăminte aurifere. Tot de celebritate s‑a bucurat şi un miner pe nume Mihăila Gritta ce a avut propria sa mină care i‑a asigurat substanţiale resurse de venit. Mihăila Gritta a pus câştigul său propriu în folosul comunităţii româneşti din zonă, construind, pentru păstrarea şi afirmarea identităţii naţionale a acesteia, un număr important de şcoli şi de biserici. Astăzi, rezervele de aur ce ar putea fi exploatate prin metode tradiţionale sunt complet epuizate, dar se pare că prin metode moderne, dar şi riscante din punct de vedere ecologic ar mai putea fi găsite în jur de 300 tone de aur şi cam 1600 tone de argint. E ceea ce ar dori să facă o companie australiană pe nume Gold Corporation, înfiinţată de un anume Frank Timiş, originar din România şi stabilit în Australia, ale cărei potenţe financiare, dar şi aproximate bune intenţii, au divizat societatea românească.

Diverse foruri ştiinţifice româneşti, în frunte cu însăşi Academia Română, au avizat negativ proiectul, dar aceasta nu a adus cu sine sfârşitul controverselor care, fireşte, au dobândit şi importante conotaţii politice. Cert e că viitorul acestei localităţi din Munţii Apuseni nu înseamnă doar preocuparea locuitorilor ei, tot mai săraci şi din ce în ce mai neîncrezători în viitorul lor. De fapt, alegerea se face, în cel mai bun caz, între economie pe termen scurt şi cultură pe termen lung, asta dacă nu se iau în calcul şi posibile catastrofe ecologice oricând posibile. Precedentul de la Baia Mare e de luat în calcul. Pentru moment, dilema Roşia Montana nu pare a‑şi fi găsit vreo soluţie, iar şansele de tranşare a problemei se pierd undeva în ceaţă, dacă nu chiar în beznă.

Astfel de precizări pot părea cel puţin ciudate în spaţiul unei cronici de teatru, dar ele mi s‑au părut absolut obligatorii pentru a putea fi înţelese atât premisele, cât şi liniile generale ale spectacolului Roşia Montană pe linie fizică şi politică, producţie colectivă „DramAcum“. Un spectacol care, pentru a‑şi putea afla realizarea, a beneficiat de sprijinul Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca. Acesta a pus la dispoziţia realizatorilor spectacolului (dramaturgi şi regizori, uneori regizorul şi dramaturgul fiind una şi aceeaşi persoană) superba sa nouă Sală Studio. Întru valorificarea disponibilităţilor cărora un rol aparte i‑a revenit scenografului Andu Dumitrescu. Sala a fost transformată într‑un fel de arenă, scaunele destinate spectatorilor sunt dispuse pe laturile patrulaterului astfel obţinut şi tot acolo au fost plasate miniaturi al căror scop este să reamintească patrimoniul istorico‑cultural al locului. Ceea ce nu înseamnă nicidecum că spectacolul ar formula o opţiune fermă în favoarea soluţiei culturale. De altfel, realizatorii montării nu vor să propună rezolvări, ci, dimpotrivă, să sugereze bezna în care e scufundată problema. Căci cum altfel am putea explica faptul că la sfârşitul reprezentaţiei ne găsim singuri, parcă abandonaţi. Garderobierele nu mai sunt la datorie, ne recuperăm singuri hainele, gazdele contează pe buna noastră credinţă în a returna căştile cu ajutorul cărora am ascultat traducerea textului (spectacolul e jucat în română, maghiară şi engleză), scările sunt cufundate în semiîntuneric, ieşirea noastră pare a se asemănă cu ieşirea dintr‑o mină. Ideea mi se pare bună, mai puţin bun fiind excesul de fum şi de întuneric în care sunt cufundate o seamă de secvenţe.

Scenografia lui Andu Dumitrescu şi cei şase actori tineri, ce evoluează în spectacol, cu toţii foarte buni interpretând mai multe roluri – Buzási András, Farkas Loránd, Köllö Csongor, Molnár Levente, dar mai cu seamă Albert Csilla şi Cristina Toma – reprezintă, din păcate, unicele elemente ce sunt convocate întru asigurarea unei oarecare unităţi montării. Aceasta are şapte secvenţe, scrise şi regizate de persoane diferite. Peca Ştefan a semnat dramaturgia reprezentaţiei, însă e cum nu se poate mai limpede că nu a izbutit să îi asigure acesteia unitate.

Roşia Montană pe linie fizică şi politică e un proiect „DramAcum“, iar cei ce l‑au pus în practică au beneficiat de finanţare AFCN, au petrecut o anume perioadă în zonă, au realizat 48 de interviuri cu oamenii locului, şi‑au afirmat intenţia de a realiza un spectacol de teatru documentar, dar, aşa după cum se prezintă produsul final, doar două secvenţe, şi anume Politicieni care îşi scriu singuri scena (colaj rulat în pauză, regizat de Gianina Cărbunariu) şi Australia (de Peca Ştefan, regia Gianina Cărbunariu) se supun rigorilor genului. Poate şi fiindcă Gianina Cărbunariu dispune de o mai mare experienţă în domeniu, demne de amintit aici fiind spectacolele ei 20/20 de la „Yorick Studio“ din Târgu Mureş şi Sold Out de la „Münchner Kammerspiele“. Celelalte cinci module ale montării au un cu totul alt specific; pornesc de la realitate dar îi filtrează datele în exces, se apropie mult prea mult de condiţiile ficţiunii. Aparţin unor estetici diferite, au stiluri încă şi mai diferite. Prima secvenţă, scrisă de Peca Ştefan şi regizată de Andreea Vălean, mizează pe relaţia cu spectatorii, socotiţi drept parteneri. Aceştia sunt mitraliaţi cu întrebări, par a fi substituţi ai intervievaţilor la faţa locului. Ce poţi lăsa în urmă de Peca Ştefan în regia lui Radu Apostol şi Blestemul familiei Gritta, secvenţă regizată de Radu Apostol şi fundamentată pe un scenariu scris de regizor în colaborare cu Peca Ştefan, încearcă să refacă istoricul minelor de la Roşia Montana asociindu‑i prezentul problemei.

Ambele sunt bine susţinute artisticeşte, iar Radu Apostol le gestionează eficient regizoral. Dar dincolo de acest fapt pozitiv, trebuie relevat paradoxul că tocmai această a doua secvenţă menţionată pune în evidenţă o hibă a ansamblului. Şi anume aceea că nu a enunţat limpede, de la început, datele problemei. Că semnatarii proiectului au mizat pe faptul că în sală se află cunoscători ai acesteia. Or, premisa prea optimistă le‑a jucat o festă. S‑a văzut asta în faptul că la pauză mai bine de jumătate din cei prezenţi la început au părăsit corabia. Şi nu e vorba doar de invitaţii din străinătate (am văzut spectacolul în zilele Festivalului „Interferenţe 2010“, desfăşurat la Cluj, în organizarea Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca între 1 şi 12 decembrie 2010), doar de persoane care nu suportă fumul, ş.a.m.d. Bani pentru cauză de Peca Ştefan, story&personaje&regie Andreea Vălean, o parte concepută cu multă ironie, la asta contribuind şi muzica lui Bogdan Burlăcianu, ia oarecum în răspăr concertele de binefacere. E mai greu de spus de ce modulul respectiv e jucat în limba engleză. Australia de Peca Ştefan, regia Gianina Cărbunariu, îşi plasează acţiunea cândva în perioada comunistă şi mai‑mai că aş zice că funcţionează drept prolog la ultima secvenţă Blestemul familiei Gritta.

Spuneam că actorii sunt buni. Că, dincolo de diferenţele de stil în care sunt concepute cele şapte secvenţe ale reprezentaţiei, ei izbutesc să îi confere acesteia o anume coeziune. Mai spuneam că două actriţe sunt foarte bune. Albert Csilla ni se arată astfel în Ce poţi lăsa în urmă, modul în care o joacă impecabil pe Eliza Şoiman, negociatoarea firmei Gold Corporation dar şi pe bătrâna din Blestemul familiei Gritta fiind demnă de toată lauda. Cristina Toma e excelentă atât în secvenţa de debut, cât şi în Ce poţi lăsa în urmă (modul în care îl intepretează strălucitor pe bătrânul miner Nagy, bolnav, căruia silicoza i‑a afectat plămânii, coardele vocale, vocea, astfel încât spre a se face auzit el are nevoie de un aparat special) ori în Puşcaşul de Peca Ştefan, regia Andreea Vălean. Jocul actoricesc e, de altfel, alături de scenografie, partea cea mai validă a montării. Ceea ce nu poate fi decât de salutat. Din păcate, actoria şi scenografia nu se arată suficiente spre a asigura reuşita proiectului.

Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca & „DramAcum“ – Roşia Montană pe linie fizică şi politică de Peca Ştefan, Andreea Vălean, Radu Apostol şi Gianina Cărbunariu. Regia: Gianina Cărbunariu, Andreea Vălean, Radu Apostol. Dramaturgia: Peca Ştefan. Decorul şi costumele: Andu Dumitrescu. Muzica: Bogdan Burlăcianu. Coregrafia: Florin Fieroiu. Cu: Albert Csilla, Buzási András, Cristina Toma, Farkas Loránd, Köllö Csongor, Molnár Levente. Data reprezentaţiei: 5 decembrie 2010.