Transformarea unui spectacol shakespearian într‑unul coregrafic, chiar dacă „ajutat“ pe ici, pe colo de cuvinte, cere un mare curaj şi o imensă creativitate. Sigur, regizorul poate presupune că publicul cunoaşte în linii mari naraţiunea şi că unele ochiuri lipsă din aceasta nu vor destrăma ţesătura. Pe de altă parte, o esenţializare a naraţiunii omite anumite niveluri de sens din textul original în dauna altora, iar deplasarea de la cuvânt la mişcare deschide zone noi de expresie şi deci un sens suplimentar. Operaţiunile transmediale, frecvente în spectacolele contemporane, sunt astăzi intens studiate pentru că dezvăluie resorturi ascunse ale ambelor moduri clasice de reprezentare a lumii: povestirea unor evenimente (diegesis, telling) şi arătarea, mimarea lor (mimesis, showing). Lor li se adaugă însă, în spectacolul lui Mihai Măniuţiu, ceea ce am putea considera un al treilea mod, anume acela coregrafic (performing), în care actorii execută diverse mişcări fără a reprezenta propriu‑zis anumite evenimente în sensul mimesisului din teatrul tradiţional.
Transformarea unui spectacol shakespearian într‑unul coregrafic, chiar dacă „ajutat“ pe ici, pe colo de cuvinte, cere un mare curaj şi o imensă creativitate. Sigur, regizorul poate presupune că publicul cunoaşte în linii mari naraţiunea şi că unele ochiuri lipsă din aceasta nu vor destrăma ţesătura. Pe de altă parte, o esenţializare a naraţiunii omite anumite niveluri de sens din textul original în dauna altora, iar deplasarea de la cuvânt la mişcare deschide zone noi de expresie şi deci un sens suplimentar. Operaţiunile transmediale, frecvente în spectacolele contemporane, sunt astăzi intens studiate pentru că dezvăluie resorturi ascunse ale ambelor moduri clasice de reprezentare a lumii: povestirea unor evenimente (diegesis, telling) şi arătarea, mimarea lor (mimesis, showing). Lor li se adaugă însă, în spectacolul lui Mihai Măniuţiu, ceea ce am putea considera un al treilea mod, anume acela coregrafic (performing), în care actorii execută diverse mişcări fără a reprezenta propriu‑zis anumite evenimente în sensul mimesisului din teatrul tradiţional.
Transmedializare
Scoaterea din istorie
Othello, the Moor of Venice de Shakespeare, se traduce Othello, maurul din Veneţia, dar spectacolul Studioului M din Sfântu Gheorghe, în regia lui Mihai Măniuţiu,se numeşte Othello şi prea iubita lui Desdemona. Ambele personaje devin aicicentrale, „preaiubita“ sună sarcastic, iar referinţa istorică dispare, fapt desăvârşit dedecorul de bar modern plus spital şi de costume.
„Desdemona. Sau despre coşmar” de Sorin Alexandrescu
Transformarea unui spectacol shakespearian într‑unul coregrafic, chiar dacă „ajutat“ pe ici, pe colo de cuvinte, cere un mare curaj şi o imensă creativitate. Sigur, regizorul poate presupune că publicul cunoaşte în linii mari naraţiunea şi că unele ochiuri lipsă din aceasta nu vor destrăma ţesătura. Pe de altă parte, o esenţializare a naraţiunii omite anumite niveluri de sens din textul original în dauna altora, iar deplasarea de la cuvânt la mişcare deschide zone noi de expresie şi deci un sens suplimentar. Operaţiunile transmediale, frecvente în spectacolele contemporane, sunt astăzi intens studiate pentru că dezvăluie resorturi ascunse ale ambelor moduri clasice de reprezentare a lumii: povestirea unor evenimente (diegesis, telling) şi arătarea, mimarea lor (mimesis, showing). Lor li se adaugă însă, în spectacolul lui Mihai Măniuţiu, ceea ce am putea considera un al treilea mod, anume acela coregrafic (performing), în care actorii execută diverse mişcări fără a reprezenta propriu‑zis anumite evenimente în sensul mimesisului din teatrul tradiţional.
Transformarea unui spectacol shakespearian într‑unul coregrafic, chiar dacă „ajutat“ pe ici, pe colo de cuvinte, cere un mare curaj şi o imensă creativitate. Sigur, regizorul poate presupune că publicul cunoaşte în linii mari naraţiunea şi că unele ochiuri lipsă din aceasta nu vor destrăma ţesătura. Pe de altă parte, o esenţializare a naraţiunii omite anumite niveluri de sens din textul original în dauna altora, iar deplasarea de la cuvânt la mişcare deschide zone noi de expresie şi deci un sens suplimentar. Operaţiunile transmediale, frecvente în spectacolele contemporane, sunt astăzi intens studiate pentru că dezvăluie resorturi ascunse ale ambelor moduri clasice de reprezentare a lumii: povestirea unor evenimente (diegesis, telling) şi arătarea, mimarea lor (mimesis, showing). Lor li se adaugă însă, în spectacolul lui Mihai Măniuţiu, ceea ce am putea considera un al treilea mod, anume acela coregrafic (performing), în care actorii execută diverse mişcări fără a reprezenta propriu‑zis anumite evenimente în sensul mimesisului din teatrul tradiţional.
Transmedializare
Scoaterea din istorie
Othello, the Moor of Venice de Shakespeare, se traduce Othello, maurul din Veneţia, dar spectacolul Studioului M din Sfântu Gheorghe, în regia lui Mihai Măniuţiu, se numeşte Othello şi prea iubita lui Desdemona. Ambele personaje devin aici centrale, „preaiubita“ sună sarcastic, iar referinţa istorică dispare, fapt desăvârşit de decorul de bar modern plus spital şi de costume.
(…)