Prima Doamnă a teatrului israelian, Lia König, a susţinut, de curând, un recital extraordinar în cadrul Zilelor Culturii Israeliene la Bucureşti (20–23 octombrie 2009), eveniment organizat de Teatrul Odeon (care continuă programul iniţiat în spiritul dialogului intercultural odeon.art) în colaborare cu ambasada Statului Israel. Distinsa actriţă, care şi-a început cariera în România, la Teatrul Evreiesc de Stat, a plecat în Israel în 1961, unde a făcut „cea mai mare carieră a unui actor evreu român“. În conştiinţa publicului român, Lia König a rămas Ana Frank, pentru interpretarea căreia primeşte Premiul de Stat. De-a lungul carierei a dat viaţă rolurilor principale din Scaunele, Mutter Courage, Harold şi Maude, Oscar şi Mătuşa Rose, Nunta însângerată, Filumena Marturano, Trei femei înalte, Driving Miss Daisy, La vie devant soi, etc. Susţine spectacole atât în ivrit cât şi în idiş. În prezent, joacă pe scena Teatrului Naţional Habima (Tel Aviv).
Lia König: Cu ce vrei să începem?
Anca Mocanu: Cu începutul… Vreau sa faceţi apel la memoria sufletului dumneavoastră. Ştiu că v–aţi născut în Polonia, din părinţi actori… Cum aţi ajuns în România?
L.K.: Părinţii mei au fost actori de limba idiş, foarte renumţi. Mămica mea, Dina König, s-a prăpădit aici; la T.E.S. şi-a încheiat cariera. Avea 57 de ani şi ultimul ei rol a fost Mutter Courage. S-a născut în Polonia, la fel şi tăticul meu, Josef Kamen – Dumnezeu să-l odihnească! – care a murit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Făcea parte din renumita Trupă de la Vilna, despre care Sică Alexandrescu scrie că era un exemplu de teatru bun, intelectual, cu actori foarte interesanţi. El a jucat rolul lui Zelig Şor în filmul mut românesc Manasse, făcut prin anul 1925 după piesa cu acelaşi titlu a lui M. Ronetti-Roman, în regia lui Jean Mihail. Pe timpul acela, teatrul de limbă idiş era peste tot în Europa. Companii particulare din Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Anglia, Franţa, erau mai tot timpul în turnee. Dar toate astea s-au dus, în ’37 a-nceput o serie de evenimente deosebit de grele pentru Europa. Prin ’39, când a izbucnit războiul, eu eram cu mămica şi bunicul în turneu la Cernăuţi, tata rămăsese cu altă trupă în Polonia. Sovieticii au ocupat mai întâi Cernăuţiul, apoi toată Basarabia. S-au înfiinţat teatre de stat la Cernăuţi, pe urmă la Chişinău, unde mama a şi jucat. Când a început evacuarea, am fugit în Rusia, pentru că se înfiinţaseră lagărele din Transnistria. Mămica s-a recăsătorit, după moartea tatei, cu Isac Havis, actor şi el, basarabean, care a jucat la T.E.S. N-au avut alţi copii, sunt singura fată. Eu am început cariera aici, în România, pe scena Teatrului Evreiesc de Stat.
A.M.: La ce vârstă aţi ajuns în România?
L.K.: Aveam vreo 15 ani.
A.M.: Nu aţi prins perioada Baraşeumului…
L.K.: Nu, am ajuns după război. Însă mai erau încă actori de la Baraşeum.
A.M.: Havis v–a adoptat, într–un fel…
L.K.: Da, Havis chiar a venit de dragul meu în Israel, la mine, după ce s-a prăpădit mămica mea în ’64. Eu n-am apucat să vin s-o văd, pentru că erau nişte vremuri teribil de grele. N-am putut să vin, e una dintre întâmplările care mă întristează.
A.M.: Ce limbă vorbeaţi în casă? Idiş?
L.K.: În casa la noi se vorbeau multe limbi. Idiş, bineînţeles. Se vorbea şi ruseşte, şi în poloneză, germană. La Cernăuţi am urmat o şcoală germană, aşa că eu, de mică am fost in touch cu toate limbile. Când am ajuns în România, româneasca mi-a intrat în cap, în gură… şi nu-mi pare rău deloc. Dar cariera mi-am început-o în idiş.
A.M.: În anii ’50… Cum a primit mama dumneavoastră vestea că vreţi să fiţi actriţă?
L.K.: Asta trebuie să-ţi povestesc, neapărat. Eu am avut o mamă excepţională. în afară de faptul că era o actriţă nemaipomenită, era un om interesant şi, cu cât îmbătrânesc, realizez cât de inteligentă era. A fost un wunderkind (copil-minune), iar pe când avea doar 16 ani, Ion Pribeagu a adus-o la Teatrul Comedia, să joace în cupletele lui. Special pentru ea, a scris cântecelul Parfumul.
A.M.: Dar cum de o ştia? Tocmai din Polonia…
L.K.: Ea era o mică vedetă. Se ştiau între ei. Se comunica uşor. Nu uita că nu eram departe de Polonia, iar trupele se mişcau foarte repede, existau şi ziare.
A.M.: Exista un schimb intercultural…
L.K.: Polonia era pe atunci en vogue. Viaţa teatrală în limba idiş era înfloritoare, erau multe trupe de teatru cu vedete renumite.
A.M.: Dintre care una, mama dumneavoastră…
L.K.: Da, ea s-a integrat în trupa de la Vilna, apoi a fost vedetă de una singură. Şi pe atunci totul era legat de bani, cum spune Lessing în Emilia Galotti…„Arta depinde de bani“. Aceste trupe nu erau subvenţionate, actorii se strângeau în jurul unei vedete, ca în România: Leny Caler, Vraca, Maria Filotti, soţii Bulandra. Până când a venit regimul comunist şi „i-a concentrat“, şi atunci a trebuit să joace ce voia el, nu ce voiau ei. Decizia mea de a urma teatrul e legată de soţul meu, Swi Stolper. Un bărbat foarte frumos. Irezistibil. A fost adus aici ca actor la T.E.S., din Transnistria. Am ieşit la o plimbare cu el, la şosea…
A.M.: Pe unde stăteaţi?
L.K.: Pe Udricani…
A.M.: pe lângă teatru…
L.K.: Da… Eu, o naivă de 17 ani, nefardată, deloc sofisticată, copleşită că mă întâlnesc cu un băiat atât de frumos. Habar nu aveam ce să discut cu el. Îmi plăcea Puşkin, la şcoala din Cernăuţi citisem mult. Aşa că mi-am zis să-i recit din Puşkin, să-l impresionez, şi atunci, el m-a privit şi mi-a zis: „Tu ai talent! Trebuie să te faci actriţă!“ Părinţii au fost reticenţi, pe urmă am aflat şi de ce. În timpul acesta, la teatru se dădeau audiţii pentru tineri actori şi am spus că vreau să merg şi eu. Au venit mulţi tineri activi la Societatea Ikuf, printre care şi Leonica Waldman. Ei cântau, jucau… Eu eram un outsider. Mămica mi-a zis: „Te las să te faci actriţă numai dacă eşti talentată, că dacă nu eşti, e o ruşine pentru mine şi pentru tatăl tău, Dumnezeu să-l ierte!“. Tatăl meu era foarte talentat, iar mămica nu vorbea de ea, cât de tatăl meu. Adevărul e că umorul, de la el îl moştenesc.
A.M.: Am citit undeva că şi privirea…
L.K.: Se poate… În orice caz, m-au trimis să-mi iau un text de la bibliotecă. Şi mi-am ales Şalom-Alehem, Halal de mine, sunt orfan!… Am început să recit. Havis, pragmatic cum era, a-nceput: „Ce nevoie ai tu de meseria asta, o meserie care pur şi simplu te umileşte, depinzi de oamenii care te critică?!“ Ba că am pulpe groase, nasul lung… Mămica mea, care era un pic şaşie, doar un pic, mă privea atent: „Mda, e adevărat, e cam lată în şolduri, nasul e… un pic cam lung, dar are un singur lucru, are un şarm care va trece rampa!“. Şi m-au lăsat să mă duc. Când vine vorba de mama, nu sunt deloc modestă. Avea un simţ pentru actorie, avea fler, credea în forţa talentului meu: „Dintre toţi tinerii aceştia talentaţi, drăguţi, cea care va deveni o actriţă à la long este Ea“. Cam aşa a fost începutul…
A.M.: Aţi intrat la T.E.S.…
L.K.: Primul meu regizor din teatru cu care am lucrat a fost Ginel Teodorescu. Cu el am început, practic, şcoala de teatru. El m-a făcut să înţeleg scena, jocul, teatrul… „Măi, tu eşti aşa de naturală, de parcă trăieşti rolul ăsta!“. De la el am învăţat firescul pe scenă, uşurinţa de a intra într-un rol. Avea o eleganţă şi prestanţă spirituală, şi respect pentru actor! Cu el am făcut Molière (Toinette în Bolnavulînchipuit), Jurnalul Annei Frank, succesul care m-a propulsat.
A.M.: Pentru care vi s-a decernat Premiul de Stat.
L.K.: Da, am primit şi medalie.
Şcoala teatrului românesc este una foarte bună. Trebuie să recunoaştem pleiada de actori extraordinari, printre care: Tanţi şi Dina Cocea, Sonia Cluceru, Maria Filotti. Mihai Popescu, un actor fenomenal şi un bărbat frumos pe deasupra, l-a jucat pe Iago, splendid! Nu pot să-l uit! Văzându-i pe ei, am avut de la cine învăţa. Mi s-a dat posibilitatea să fac dramă, apoi comedie, teatru de satiră, revistă. În Israel au fost uimiţi cum de pot să fac şi genurile astea. Aici, la teatru, se făceau în fiecare an. Soţul meu făcea reviste de succes, printre care Şah–Mat.
A.M.: Soţul dumneavoastră scria cuplete…
L.K.: Da, şi mama stătea la repetiţii, mă urmărea critic, dar nu era deloc îngăduitoare, doar pentru că eram feţiţa ei. Dacă jucam prost, ştia foarte bine cum să-mi spună. Când repetam la Jurnalul Annei Frank, mi-a zis, reţinut şi încet: „Eşti bine…“
A.M.: A fost fericită când aţi luat premiul…
L.K.: Foarte fericită! Pe urmă, a fost plecarea mea în Israel…
A.M.: În ’61, după recunoaşterea excelenţei dumneavoastră, aţi plecat. Un alt început. Nu v–a fost greu?
L.K.: Foarte greu! În primul rând, din cauza limbii, şi apoi a felului în care era primit şi privit actorul din afară, pentru că nu întotdeauna se încadra tiparelor de acolo. Teatrul era influenţat de cel englez şi american. Era perioada underplay, à la Marlon Brando. Eu veneam în spate cu o şcoală românească de influenţă franceză. Se pare că am avut o pregătire solidă, acum realizez asta. Doar aşa am putut să reuşesc.
Primul rol pe care l-am făcut a fost Eva din Domnul Puntila şi sluga sa Matti de Brecht, apoi a venit Eva din Genesis a lui Aaron Megged. Nici până azi nu ştiu cum am învăţat rolul (eu mă duceam la Ulpan să învăţ ebraică, nu întreba, nu era uşor!) Piesa era un anacronism despre Geneză, Eva cu Adam înainte de tentaţia mărului. Foarte actuală în contextul vieţii din Israel. Eu am făcut senzaţie: jucam Eva înainte de tentaţie în primul act, în actul II eram o femeie la 40 de ani şi-i aveam pe Cain şi Abel, iar în actul III, făceam o Eva modernă, cum ar spune Tănase – „aterizată de pe altă planetă“ –, atunci începuse să se bea cafea expresso, de la dozator, era moda minijupei, eram o Eva Expresso. Şi eu am trecut prin cele trei roluri cu aşa o uşurinţă, încât israelienii m-au plăcut şi au apreciat calităţile mele actoriceşti. M-au acceptat!
Sunt actori din România, o generaţie mai tânără, care au reuşit şi au făcut carieră în Israel, printre care Rozina Cambos, Tatiana Olier…
A.M.: Aţi colaborat cu ele, aţi jucat?
L.K.: Nu, fiecare şi-a găsit locul… Cu Rozina am fost colegă la Habima, ea e acum la Cameri. Cu Tatiana sunt bună prietenă. Sunt alţii care nu s-au adaptat, din păcate…
A.M.: Părinţii nu au venit cu dumneavoastră în Israel.
L.K.: Nu. Nu au reuşit. Havis a venit, după moartea mamei, cum îţi spuneam. Eu cu soţul meu eram tineri, voiam să vedem lumea. Nu aveam voie să plecăm. Perioada comunistă închidea porţile oricărei realizări. La un moment dat, am primit o invitaţie să joc în Franţa cu Iancu Alperin, eram gata de plecare şi nu ne-au lăsat. Ce puteau să facă doi actori de la Teatrul Evreiesc, un complot?! Mămica făcea un rol excepţional în Dinastia Efros de Iacob Gordin şi au interzis piesa pe motiv că are influenţă burgheză. Ţin minte că Ginel mi-a adus, pe ascuns, să citesc Tennessee Williams. Eram înnebunită să joc Un tramvai numit dorinţă, dar nu era voie! Nici nu aveai voie să rosteşti Ionesco, că te şi luau la rost. Greu!
A.M.: Vorbiţi de George Teodorescu ca de un prieten apropiat. Cu cine aţi mai dezvoltat o relaţie specială? Care a fost relaţia cu Sevilla Pastor?
L.K.: În general am avut un respect faţă de actorii în vârstă. De la Sevilla Pastor am „furat actorie“. Ea era ceea ce se cheamă azi un entertainer. Ştia să facă un cuplet şi chiar dacă nu înţelegeai limba sau nu-ţi plăcea cupletul, tu tot spuneai bis de vreo 2 sau 3 ori. Avea un şarm unic şi, în acelaşi timp, ştia să facă un rol de dramă perfect. Era o figură! Am fost şi partenere de scenă, am lucrat împreună, ne certam, ne împăcam, altfel nu putea să iasă artă… Îmi amintesc cu plăcere şi de Mauriciu Sekler, regizor şi actor excepţional, cu care am făcut Şalom-Alehem (Have în Tevie lăptarul)…
A.M.: I-aţi cucerit pe israelieni. Aţi primit Premiul Israel pentru întreaga activitate, de curând aţi devenit Doctor Honoris Causa al Universităţii din Tel Aviv…
L.K.: Nu mă pot plânge…
A.M.: Cum duceţi succesul acesta?
L.K.: Succesul îl duc cu foarte mare atenţie. Când eram la teatru, eu, mama, Havis şi soţul meu, am fost daţi afară pentru că ne-am înscris pe lista celor care doreau să plece în Israel. Noi am crezut că se va închide teatrul. Dar nu, Partidul a adus tineri să susţină spectacole acolo. Ei au jucat. Şi publicul a venit să vadă cum arată teatrul fără vedetele şi adoraţii lui. Întâmplarea asta n-am s-o uit niciodată. Succesul, azi e, mâine poate să nu mai fie.
A.M.: Impune limba un stil de joc? Cum e jocul în idiş, jocul în ivrit?
L.K.: Eu am jucat peste 40 de ani în ivrit. Nu-mi mai este greu. Limba e mai dură, într-adevăr, altfel spui te iubesc în ivrit, şi altfel în idiş sau rusă, spre exemplu. Toţi se mirau că joc Filumena Marturano în limba aceasta, „de cimitire“, cum i se mai spune… Idişul e o limbă foarte frumoasă, are o muzicalitate dulce. Mi-a făcut mult bine, eu înot în idiş, fără să-mi dau seama. Umorul idiş îmi place mult, nu-l mai întâlneşti în altă limbă. Însă cine ştie doar ivrit, spune că e superbă. Ivritul are ceva mirific, parcă citeşti Tanahul! Nu pot să spun că o ştiu foarte bine, o ştiu din roluri, acesta e adevărul. Pe scenă, când mi se întâmplă să nu ştiu un cuvânt în ebraică, îl spun în idiş. Înainte să vin acum la Bucureşti, am avut spectacole cu casa închisă, numai în idiş, alături de un prieten, Mari Kushner, originar din Polonia, fiu de actor şi el. Lumea vine, nu înţelege o boabă idiş şi spune „N-am înţeles… dar am înţeles!“
A.M.: Idişul este, deci, o limbă a sufletului… În acest moment, în ce piesă jucaţi la Habima?
L.K.: Acum joc La vie devant soi după romanul lui Romain Gary (pseudonimul Emile Ajar). Moshé Mizrahi a făcut un film cu Simone Signoret, în anii ’70. Joc rolul unei supravieţuitoare a Holocaustului, Rosa, fostă prostituată, care are grijă de un copil musulman, interpretat de un actor foarte tânăr şi talentat, Oshri Cohen. O poveste impresionantă.
A.M.: Poate nu ştiţi, dar o dramatizare a acestui roman se joacă acum la Teatrul „Nottara“, sub titlul „Ai toată viaţa înainte“. aşadar, colaboraţi cu tinerii…
L.K.: Sigur că da, sunt foarte prietenă şi deschisă la orice colaborare cu ei.
A.M.: Lumea cărui personaj v–a fost mai aproape de suflet?
L.K.: Eu am fost învăţată să am un respect faţă de rol, din momentul în care capeţi un material. Am avut roluri pe care le-am făcut mai bine decât altele, cu mai mult succes: Anna Frank, de care mă leagă o amintire caldă, Mutter Courage, Scaunele lui Ionesco în Israel. Mi-am iubit toate rolurile, am fost fericită că le joc. Cel mai mult mi-a plăcut trecerea de la un registru la altul, nu m-am rezumat la un anume gen de personaj.
A.M.: Ce vă doriţi să jucaţi şi nu aţi jucat până acum?
L.K.: Nu pot să numesc ceva anume. Iubesc provocarea. Mă tentează noul, modernul, însă ceva care să aibă substanţă literară, dramatică. Regizorii asta şi caută pentru mine.
A.M.: Am citit că aţi colaborat cu David Esrig…
L.K.: E adevărat, am colaborat cu Esrig la Haifa, eram Zoe din O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale. El a mai montat în Israel, Troilus şi Cresida deShakespeare, la Habima, dar noi nu am colaborat decât la Caragiale.
A.M.: Şi? A prins Caragiale în ivrit?
L.K.: Din păcate, nu. Nu l-au înţeles. Deşi era un spectacol foarte bun. Poate că nu a fost foarte bine tradus, erau lucruri specifice spaţiului românesc.
A.M.: Cu cine aţi mai colaborat?
L.K.: Cu Dinu Cernescu, la Habima. Am făcut Gertrude în Hamlet de Shakespeare.
A.M.: Aţi făcut film?
L.K.: Nu atât cât aş fi putut. În film te vede toată lumea. În teatru, e mai complicat. Pentru mine teatrul e esenţial, e ca şi cum ai da totul înainte de moarte, pe scenă.
A.M.: Dumneavoastră onoraţi invitaţia în România. V–am văzut anul trecut şi în Festivalul Internaţional „Avram Goldfaden“ de la Iaşi. Cum vă gândiţi la România şi la contactul cu publicul de aici?
L.K.: Sincer, sunt puţin emoţionată. În România, teatrul a dat nişte actori excepţionali, iar publicul are cultură teatrală şi cred că mă priveşte destul de critic şi curios. Eu fiind plecată de mai bine de 40 de ani… În general, trebuie să ai grijă.
A.M.: Eu l–am văzut îndrăgostit de dumneavoastră, anul trecut la Iaşi…
L.K.: Să vedem cum va fi în seara aceasta. Recitalul cuprinde o serie de monologuri din roluri de succes, şi este un omagiu adus Teatrului Naţional Habima, care aniversează 90 de ani de existenţă, şi, de asemenea, teatrului românesc.
A consemnat Anca MOCANU
Foto (Lia König în recital la Teatrul Odeon): George Dăscălescu
„Depănând amintiri cu Lia König”, interviu realizat de Anca Mocanu
Prima Doamnă a teatrului israelian, Lia König, a susţinut, de curând, un recital extraordinar în cadrul Zilelor Culturii Israeliene la Bucureşti (20–23 octombrie 2009), eveniment organizat de Teatrul Odeon (care continuă programul iniţiat în spiritul dialogului intercultural odeon.art) în colaborare cu ambasada Statului Israel. Distinsa actriţă, care şi-a început cariera în România, la Teatrul Evreiesc de Stat, a plecat în Israel în 1961, unde a făcut „cea mai mare carieră a unui actor evreu român“. În conştiinţa publicului român, Lia König a rămas Ana Frank, pentru interpretarea căreia primeşte Premiul de Stat. De-a lungul carierei a dat viaţă rolurilor principale din Scaunele, Mutter Courage, Harold şi Maude, Oscar şi Mătuşa Rose, Nunta însângerată, Filumena Marturano, Trei femei înalte, Driving Miss Daisy, La vie devant soi, etc. Susţine spectacole atât în ivrit cât şi în idiş. În prezent, joacă pe scena Teatrului Naţional Habima (Tel Aviv).
Lia König: Cu ce vrei să începem?
Anca Mocanu: Cu începutul… Vreau sa faceţi apel la memoria sufletului dumneavoastră. Ştiu că v–aţi născut în Polonia, din părinţi actori… Cum aţi ajuns în România?
L.K.: Părinţii mei au fost actori de limba idiş, foarte renumţi. Mămica mea, Dina König, s-a prăpădit aici; la T.E.S. şi-a încheiat cariera. Avea 57 de ani şi ultimul ei rol a fost Mutter Courage. S-a născut în Polonia, la fel şi tăticul meu, Josef Kamen – Dumnezeu să-l odihnească! – care a murit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Făcea parte din renumita Trupă de la Vilna, despre care Sică Alexandrescu scrie că era un exemplu de teatru bun, intelectual, cu actori foarte interesanţi. El a jucat rolul lui Zelig Şor în filmul mut românesc Manasse, făcut prin anul 1925 după piesa cu acelaşi titlu a lui M. Ronetti-Roman, în regia lui Jean Mihail. Pe timpul acela, teatrul de limbă idiş era peste tot în Europa. Companii particulare din Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Anglia, Franţa, erau mai tot timpul în turnee. Dar toate astea s-au dus, în ’37 a-nceput o serie de evenimente deosebit de grele pentru Europa. Prin ’39, când a izbucnit războiul, eu eram cu mămica şi bunicul în turneu la Cernăuţi, tata rămăsese cu altă trupă în Polonia. Sovieticii au ocupat mai întâi Cernăuţiul, apoi toată Basarabia. S-au înfiinţat teatre de stat la Cernăuţi, pe urmă la Chişinău, unde mama a şi jucat. Când a început evacuarea, am fugit în Rusia, pentru că se înfiinţaseră lagărele din Transnistria. Mămica s-a recăsătorit, după moartea tatei, cu Isac Havis, actor şi el, basarabean, care a jucat la T.E.S. N-au avut alţi copii, sunt singura fată. Eu am început cariera aici, în România, pe scena Teatrului Evreiesc de Stat.
A.M.: La ce vârstă aţi ajuns în România?
L.K.: Aveam vreo 15 ani.
A.M.: Nu aţi prins perioada Baraşeumului…
L.K.: Nu, am ajuns după război. Însă mai erau încă actori de la Baraşeum.
A.M.: Havis v–a adoptat, într–un fel…
L.K.: Da, Havis chiar a venit de dragul meu în Israel, la mine, după ce s-a prăpădit mămica mea în ’64. Eu n-am apucat să vin s-o văd, pentru că erau nişte vremuri teribil de grele. N-am putut să vin, e una dintre întâmplările care mă întristează.
A.M.: Ce limbă vorbeaţi în casă? Idiş?
L.K.: În casa la noi se vorbeau multe limbi. Idiş, bineînţeles. Se vorbea şi ruseşte, şi în poloneză, germană. La Cernăuţi am urmat o şcoală germană, aşa că eu, de mică am fost in touch cu toate limbile. Când am ajuns în România, româneasca mi-a intrat în cap, în gură… şi nu-mi pare rău deloc. Dar cariera mi-am început-o în idiş.
A.M.: În anii ’50… Cum a primit mama dumneavoastră vestea că vreţi să fiţi actriţă?
L.K.: Asta trebuie să-ţi povestesc, neapărat. Eu am avut o mamă excepţională. în afară de faptul că era o actriţă nemaipomenită, era un om interesant şi, cu cât îmbătrânesc, realizez cât de inteligentă era. A fost un wunderkind (copil-minune), iar pe când avea doar 16 ani, Ion Pribeagu a adus-o la Teatrul Comedia, să joace în cupletele lui. Special pentru ea, a scris cântecelul Parfumul.
A.M.: Dar cum de o ştia? Tocmai din Polonia…
L.K.: Ea era o mică vedetă. Se ştiau între ei. Se comunica uşor. Nu uita că nu eram departe de Polonia, iar trupele se mişcau foarte repede, existau şi ziare.
A.M.: Exista un schimb intercultural…
L.K.: Polonia era pe atunci en vogue. Viaţa teatrală în limba idiş era înfloritoare, erau multe trupe de teatru cu vedete renumite.
A.M.: Dintre care una, mama dumneavoastră…
L.K.: Da, ea s-a integrat în trupa de la Vilna, apoi a fost vedetă de una singură. Şi pe atunci totul era legat de bani, cum spune Lessing în Emilia Galotti… „Arta depinde de bani“. Aceste trupe nu erau subvenţionate, actorii se strângeau în jurul unei vedete, ca în România: Leny Caler, Vraca, Maria Filotti, soţii Bulandra. Până când a venit regimul comunist şi „i-a concentrat“, şi atunci a trebuit să joace ce voia el, nu ce voiau ei. Decizia mea de a urma teatrul e legată de soţul meu, Swi Stolper. Un bărbat foarte frumos. Irezistibil. A fost adus aici ca actor la T.E.S., din Transnistria. Am ieşit la o plimbare cu el, la şosea…
A.M.: Pe unde stăteaţi?
L.K.: Pe Udricani…
A.M.: pe lângă teatru…
L.K.: Da… Eu, o naivă de 17 ani, nefardată, deloc sofisticată, copleşită că mă întâlnesc cu un băiat atât de frumos. Habar nu aveam ce să discut cu el. Îmi plăcea Puşkin, la şcoala din Cernăuţi citisem mult. Aşa că mi-am zis să-i recit din Puşkin, să-l impresionez, şi atunci, el m-a privit şi mi-a zis: „Tu ai talent! Trebuie să te faci actriţă!“ Părinţii au fost reticenţi, pe urmă am aflat şi de ce. În timpul acesta, la teatru se dădeau audiţii pentru tineri actori şi am spus că vreau să merg şi eu. Au venit mulţi tineri activi la Societatea Ikuf, printre care şi Leonica Waldman. Ei cântau, jucau… Eu eram un outsider. Mămica mi-a zis: „Te las să te faci actriţă numai dacă eşti talentată, că dacă nu eşti, e o ruşine pentru mine şi pentru tatăl tău, Dumnezeu să-l ierte!“. Tatăl meu era foarte talentat, iar mămica nu vorbea de ea, cât de tatăl meu. Adevărul e că umorul, de la el îl moştenesc.
A.M.: Am citit undeva că şi privirea…
L.K.: Se poate… În orice caz, m-au trimis să-mi iau un text de la bibliotecă. Şi mi-am ales Şalom-Alehem, Halal de mine, sunt orfan!… Am început să recit. Havis, pragmatic cum era, a-nceput: „Ce nevoie ai tu de meseria asta, o meserie care pur şi simplu te umileşte, depinzi de oamenii care te critică?!“ Ba că am pulpe groase, nasul lung… Mămica mea, care era un pic şaşie, doar un pic, mă privea atent: „Mda, e adevărat, e cam lată în şolduri, nasul e… un pic cam lung, dar are un singur lucru, are un şarm care va trece rampa!“. Şi m-au lăsat să mă duc. Când vine vorba de mama, nu sunt deloc modestă. Avea un simţ pentru actorie, avea fler, credea în forţa talentului meu: „Dintre toţi tinerii aceştia talentaţi, drăguţi, cea care va deveni o actriţă à la long este Ea“. Cam aşa a fost începutul…
A.M.: Aţi intrat la T.E.S.…
L.K.: Primul meu regizor din teatru cu care am lucrat a fost Ginel Teodorescu. Cu el am început, practic, şcoala de teatru. El m-a făcut să înţeleg scena, jocul, teatrul… „Măi, tu eşti aşa de naturală, de parcă trăieşti rolul ăsta!“. De la el am învăţat firescul pe scenă, uşurinţa de a intra într-un rol. Avea o eleganţă şi prestanţă spirituală, şi respect pentru actor! Cu el am făcut Molière (Toinette în Bolnavul închipuit), Jurnalul Annei Frank, succesul care m-a propulsat.
A.M.: Pentru care vi s-a decernat Premiul de Stat.
L.K.: Da, am primit şi medalie.
Şcoala teatrului românesc este una foarte bună. Trebuie să recunoaştem pleiada de actori extraordinari, printre care: Tanţi şi Dina Cocea, Sonia Cluceru, Maria Filotti. Mihai Popescu, un actor fenomenal şi un bărbat frumos pe deasupra, l-a jucat pe Iago, splendid! Nu pot să-l uit! Văzându-i pe ei, am avut de la cine învăţa. Mi s-a dat posibilitatea să fac dramă, apoi comedie, teatru de satiră, revistă. În Israel au fost uimiţi cum de pot să fac şi genurile astea. Aici, la teatru, se făceau în fiecare an. Soţul meu făcea reviste de succes, printre care Şah–Mat.
A.M.: Soţul dumneavoastră scria cuplete…
L.K.: Da, şi mama stătea la repetiţii, mă urmărea critic, dar nu era deloc îngăduitoare, doar pentru că eram feţiţa ei. Dacă jucam prost, ştia foarte bine cum să-mi spună. Când repetam la Jurnalul Annei Frank, mi-a zis, reţinut şi încet: „Eşti bine…“
A.M.: A fost fericită când aţi luat premiul…
L.K.: Foarte fericită! Pe urmă, a fost plecarea mea în Israel…
A.M.: În ’61, după recunoaşterea excelenţei dumneavoastră, aţi plecat. Un alt început. Nu v–a fost greu?
L.K.: Foarte greu! În primul rând, din cauza limbii, şi apoi a felului în care era primit şi privit actorul din afară, pentru că nu întotdeauna se încadra tiparelor de acolo. Teatrul era influenţat de cel englez şi american. Era perioada underplay, à la Marlon Brando. Eu veneam în spate cu o şcoală românească de influenţă franceză. Se pare că am avut o pregătire solidă, acum realizez asta. Doar aşa am putut să reuşesc.
Primul rol pe care l-am făcut a fost Eva din Domnul Puntila şi sluga sa Matti de Brecht, apoi a venit Eva din Genesis a lui Aaron Megged. Nici până azi nu ştiu cum am învăţat rolul (eu mă duceam la Ulpan să învăţ ebraică, nu întreba, nu era uşor!) Piesa era un anacronism despre Geneză, Eva cu Adam înainte de tentaţia mărului. Foarte actuală în contextul vieţii din Israel. Eu am făcut senzaţie: jucam Eva înainte de tentaţie în primul act, în actul II eram o femeie la 40 de ani şi-i aveam pe Cain şi Abel, iar în actul III, făceam o Eva modernă, cum ar spune Tănase – „aterizată de pe altă planetă“ –, atunci începuse să se bea cafea expresso, de la dozator, era moda minijupei, eram o Eva Expresso. Şi eu am trecut prin cele trei roluri cu aşa o uşurinţă, încât israelienii m-au plăcut şi au apreciat calităţile mele actoriceşti. M-au acceptat!
Sunt actori din România, o generaţie mai tânără, care au reuşit şi au făcut carieră în Israel, printre care Rozina Cambos, Tatiana Olier…
A.M.: Aţi colaborat cu ele, aţi jucat?
L.K.: Nu, fiecare şi-a găsit locul… Cu Rozina am fost colegă la Habima, ea e acum la Cameri. Cu Tatiana sunt bună prietenă. Sunt alţii care nu s-au adaptat, din păcate…
A.M.: Părinţii nu au venit cu dumneavoastră în Israel.
L.K.: Nu. Nu au reuşit. Havis a venit, după moartea mamei, cum îţi spuneam. Eu cu soţul meu eram tineri, voiam să vedem lumea. Nu aveam voie să plecăm. Perioada comunistă închidea porţile oricărei realizări. La un moment dat, am primit o invitaţie să joc în Franţa cu Iancu Alperin, eram gata de plecare şi nu ne-au lăsat. Ce puteau să facă doi actori de la Teatrul Evreiesc, un complot?! Mămica făcea un rol excepţional în Dinastia Efros de Iacob Gordin şi au interzis piesa pe motiv că are influenţă burgheză. Ţin minte că Ginel mi-a adus, pe ascuns, să citesc Tennessee Williams. Eram înnebunită să joc Un tramvai numit dorinţă, dar nu era voie! Nici nu aveai voie să rosteşti Ionesco, că te şi luau la rost. Greu!
A.M.: Vorbiţi de George Teodorescu ca de un prieten apropiat. Cu cine aţi mai dezvoltat o relaţie specială? Care a fost relaţia cu Sevilla Pastor?
L.K.: În general am avut un respect faţă de actorii în vârstă. De la Sevilla Pastor am „furat actorie“. Ea era ceea ce se cheamă azi un entertainer. Ştia să facă un cuplet şi chiar dacă nu înţelegeai limba sau nu-ţi plăcea cupletul, tu tot spuneai bis de vreo 2 sau 3 ori. Avea un şarm unic şi, în acelaşi timp, ştia să facă un rol de dramă perfect. Era o figură! Am fost şi partenere de scenă, am lucrat împreună, ne certam, ne împăcam, altfel nu putea să iasă artă… Îmi amintesc cu plăcere şi de Mauriciu Sekler, regizor şi actor excepţional, cu care am făcut Şalom-Alehem (Have în Tevie lăptarul)…
A.M.: I-aţi cucerit pe israelieni. Aţi primit Premiul Israel pentru întreaga activitate, de curând aţi devenit Doctor Honoris Causa al Universităţii din Tel Aviv…
L.K.: Nu mă pot plânge…
A.M.: Cum duceţi succesul acesta?
L.K.: Succesul îl duc cu foarte mare atenţie. Când eram la teatru, eu, mama, Havis şi soţul meu, am fost daţi afară pentru că ne-am înscris pe lista celor care doreau să plece în Israel. Noi am crezut că se va închide teatrul. Dar nu, Partidul a adus tineri să susţină spectacole acolo. Ei au jucat. Şi publicul a venit să vadă cum arată teatrul fără vedetele şi adoraţii lui. Întâmplarea asta n-am s-o uit niciodată. Succesul, azi e, mâine poate să nu mai fie.
A.M.: Impune limba un stil de joc? Cum e jocul în idiş, jocul în ivrit?
L.K.: Eu am jucat peste 40 de ani în ivrit. Nu-mi mai este greu. Limba e mai dură, într-adevăr, altfel spui te iubesc în ivrit, şi altfel în idiş sau rusă, spre exemplu. Toţi se mirau că joc Filumena Marturano în limba aceasta, „de cimitire“, cum i se mai spune… Idişul e o limbă foarte frumoasă, are o muzicalitate dulce. Mi-a făcut mult bine, eu înot în idiş, fără să-mi dau seama. Umorul idiş îmi place mult, nu-l mai întâlneşti în altă limbă. Însă cine ştie doar ivrit, spune că e superbă. Ivritul are ceva mirific, parcă citeşti Tanahul! Nu pot să spun că o ştiu foarte bine, o ştiu din roluri, acesta e adevărul. Pe scenă, când mi se întâmplă să nu ştiu un cuvânt în ebraică, îl spun în idiş. Înainte să vin acum la Bucureşti, am avut spectacole cu casa închisă, numai în idiş, alături de un prieten, Mari Kushner, originar din Polonia, fiu de actor şi el. Lumea vine, nu înţelege o boabă idiş şi spune „N-am înţeles… dar am înţeles!“
A.M.: Idişul este, deci, o limbă a sufletului… În acest moment, în ce piesă jucaţi la Habima?
L.K.: Acum joc La vie devant soi după romanul lui Romain Gary (pseudonimul Emile Ajar). Moshé Mizrahi a făcut un film cu Simone Signoret, în anii ’70. Joc rolul unei supravieţuitoare a Holocaustului, Rosa, fostă prostituată, care are grijă de un copil musulman, interpretat de un actor foarte tânăr şi talentat, Oshri Cohen. O poveste impresionantă.
A.M.: Poate nu ştiţi, dar o dramatizare a acestui roman se joacă acum la Teatrul „Nottara“, sub titlul „Ai toată viaţa înainte“. aşadar, colaboraţi cu tinerii…
L.K.: Sigur că da, sunt foarte prietenă şi deschisă la orice colaborare cu ei.
A.M.: Lumea cărui personaj v–a fost mai aproape de suflet?
L.K.: Eu am fost învăţată să am un respect faţă de rol, din momentul în care capeţi un material. Am avut roluri pe care le-am făcut mai bine decât altele, cu mai mult succes: Anna Frank, de care mă leagă o amintire caldă, Mutter Courage, Scaunele lui Ionesco în Israel. Mi-am iubit toate rolurile, am fost fericită că le joc. Cel mai mult mi-a plăcut trecerea de la un registru la altul, nu m-am rezumat la un anume gen de personaj.
A.M.: Ce vă doriţi să jucaţi şi nu aţi jucat până acum?
L.K.: Nu pot să numesc ceva anume. Iubesc provocarea. Mă tentează noul, modernul, însă ceva care să aibă substanţă literară, dramatică. Regizorii asta şi caută pentru mine.
A.M.: Am citit că aţi colaborat cu David Esrig…
L.K.: E adevărat, am colaborat cu Esrig la Haifa, eram Zoe din O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale. El a mai montat în Israel, Troilus şi Cresida de Shakespeare, la Habima, dar noi nu am colaborat decât la Caragiale.
A.M.: Şi? A prins Caragiale în ivrit?
L.K.: Din păcate, nu. Nu l-au înţeles. Deşi era un spectacol foarte bun. Poate că nu a fost foarte bine tradus, erau lucruri specifice spaţiului românesc.
A.M.: Cu cine aţi mai colaborat?
L.K.: Cu Dinu Cernescu, la Habima. Am făcut Gertrude în Hamlet de Shakespeare.
A.M.: Aţi făcut film?
L.K.: Nu atât cât aş fi putut. În film te vede toată lumea. În teatru, e mai complicat. Pentru mine teatrul e esenţial, e ca şi cum ai da totul înainte de moarte, pe scenă.
A.M.: Dumneavoastră onoraţi invitaţia în România. V–am văzut anul trecut şi în Festivalul Internaţional „Avram Goldfaden“ de la Iaşi. Cum vă gândiţi la România şi la contactul cu publicul de aici?
L.K.: Sincer, sunt puţin emoţionată. În România, teatrul a dat nişte actori excepţionali, iar publicul are cultură teatrală şi cred că mă priveşte destul de critic şi curios. Eu fiind plecată de mai bine de 40 de ani… În general, trebuie să ai grijă.
A.M.: Eu l–am văzut îndrăgostit de dumneavoastră, anul trecut la Iaşi…
L.K.: Să vedem cum va fi în seara aceasta. Recitalul cuprinde o serie de monologuri din roluri de succes, şi este un omagiu adus Teatrului Naţional Habima, care aniversează 90 de ani de existenţă, şi, de asemenea, teatrului românesc.
A consemnat Anca MOCANU
Foto (Lia König în recital la Teatrul Odeon): George Dăscălescu